4. Căci cei ce au fost luminați odată – și au gustat darul ceresc, și s-au făcut părtași Duhului Sfânt,
5. și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor –
6. și care totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu și-L dau să fie batjocorit (Evrei 6).
Unele lucruri chiar sunt imposibile. Cartea Evrei amintește patru dintre ele: este imposibil ca Dumnezeu să mintă (6,18); este imposibil ca sângele taurilor și țapilor să șteargă păcatele (10,4); este imposibil să fii plăcut lui Dumnezeu fără credință (11,6) și este imposibil ca cei care au fost luminați odată în credința creștină să mai fie reînnoiți dacă apostaziază. (G. Knight, Exploring Hebrews)
Pasajul acesta, alături de altele pe tema aceasta (Evrei, 10,26-29; Evrei 12, 16.17; Matei 12,31.32; Marcu 3, 28.29; Luca 12,10), a fost unul dintre cele mai dezbătute din istoria creștinismului. De-a lungul istoriei creștine, pasajul a fost interpretat, de mulți, în sensul că cei apostați nu vor mai putea fi niciodată să fie readuși în relație mântuitoare cu Isus și în părtășie cu biserica Lui. O altă grupă sugerează o altă interpretare, contrară celei de dinainte.
În următoarele rânduri voi așeza poziția mea referitoare la pasaj care, desigur, nu clamează pretenția de autoritate ci pur și simplu, un mod de abordare personal.
Apostazia este o consecință a imaturitații creștine, a refuzului de a crește în Hristos și în adevărurile Sale (vezi cap.6,1). Maturitatea creștină nu este același lucru cu vechimea în biserică. Ea vine în urma unei dezvoltări a relației cu Isus și este bazată pe făgăduințele de netăgăduit ale lui Isus cu privire la prezentul și viitorul fiecărui om.
Apostazia poate începe cu o alegere greșită, sub presiunea momentului, dar care se poate extinde pe tot parcursul vieții. Cei care apostaziază nu au reușit să descopere faptul că cele mai bune lucruri din viață nu se capătă prin vedere ci prin credință (vezi exemplul Israelului din pustie) .
Imposibilitatea reînnoirii nu este un demers răzbunător al lui Dumnezeu față de cei care I-au întors spatele, ci mai degrabă este o dovadă de înalt respect al lui Isus față de cei care aleg în mod deliberat și continuu sa-I întoarcă spatele. În acest context lucrurile imposibile la Dumnezeu sunt acelea pe care noi nu I le îngăduim să le facă posibile. Continuarea vieții în apostazie este un mod ieftin de a trăi viața și este drumul sigur înspre sinucidere spirituală, și de ce nu chiar fizică (vezi Iuda).
Apostazia este, conform declarației lui Pavel, răstignirea din nou a lui Isus. Cu alte cuvinte, cei care Îl repudiază pe Hristos pentru a-și salva sau recâștiga reputația lumească, sau pentru a scăpa de anumite complicații în viața trecătoare, declară public că viața lor și ceea ce au, este mai important decât Isus. E un lucru grav să-L răstignești pe Isus, pentru că nu ai știut ce faci, n-ai știut că e Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul tău, dar cu totul diferit stau lucrurile când Îl dai să fie răstignit, fiind deplin conștient de cine este El și ce a făcut pentru tine. Cei care întorc spatele lui Isus, după ce au umblat o vreme cu El, îi determină pe cei care privesc, să râdă și să-L batjocorească din nou pe Isus, care L-ai pus pe cruce în locul poftelor și dorințelor tale lumești. De fapt batjocoritorii spun: "Doar atât înseamnă Hristos pentru tine?"; "Atât de puțin valoros este scumpul tău Mântuitor?"; "Ce creștinism e acela și ce valoare are el dacă te conduce spre un act de o asemenea lașitate?" (G. Knight, 101).
Răstignirea lui Isus a doua oară, în sens spiritual vorbind, nu este o moarte ispășitoare pentru păcatele mele ci mai degrabă este o răstiginire a Lui pentru ca eu să pot păcătui. La Golgota, când Isus S-a dat ca jertfă de ispășire, nu a fost vorba, în primul rând, de crimă, dar a doua răstignire pe care o face apostaziatul este o crimă cu premeditare. La venirea Sa în trup pe acest pământ, Isus ne-a găsit într-o relație de vrăjmășie cu Dumnezeu (Romani 5,10), de aceea prima răstignire a lui Isus a fost și o consecință firească a acestei dușmănii. Cei mai mulți nu au știut pe cine răstignesc, de aceea Isus a și cerut Tatălui iertarea lor din cauza neștiinței. Însă răstignirea lui Isus, moartea Sa ispășitoare, învierea Sa, au adus împăcare între om și Dumnezeu (Efeseni 2,6). Hristos a făcut pace cu noi, iar El se așteaptă să o apreciem și să o păstrăm. Întoarcerea armelor împotriva lui Isus deși armistițiul a fost ratificat cu sângele Lui, e o dovadă de înaltă trădare, un fel de atac pe la spate. De la Golgota, omul nu mai are nici un motiv (nu că ar fi avut până atunci) de a fi dușmanul lui Dumnezeu și nici de-a fi în război cu El. Cei care-L răstignesc pe Isus a doua oară știu bine ceea ce fac, de aceea nu vor fi consecințe atenuante la judecată.
De ce este imposibil ca cei ce au apostaziat să fie readuși la pocăință?
Reînnoirea este imposibilă doar pentru aceia care aleg să rămână într-o stare de respingere și împotrivire continuuă față de chemarea Duhului Sfânt la refacerea relației cu Isus Hristos. Pentru toți există un "astăzi" în care inimile pot fi deschise din nou pentru Dumnezeu, dar acest "astăzi" nu durează veșnic. Căderea de la credință este ceva regretabil, dar să rămâi căzut este ceva tragic.
Dacă ești printre cei căzuți, în Numele lui Isus, ridică-te! El este lângă tine să-ți dea mâna Sa, tu trebuie doar să te prinzi de ea. Dacă ești printre cei care încă stau în picioare, roagă-te și veghează să nu cazi!
( Daniel Bota)
Sursa:http://resursepredici.blogspot.com