Apele s-au înălțat cu cincisprezece coți deasupra celor mai înalți munți. Adesea, familiei dinăuntrul corăbiei i se păruse că are să piară, întrucât timp de cinci luni de zile corabia lor a fost aruncată încoace și încolo, lăsată – aparent – în voia vânturilor și a valurilor. A fost o grea încercare; dar credința lui Noe nu s-a clintit, pentru că avea asigurarea că mâna divină era la cârmă.
Când apele au început să scadă, Domnul a făcut ca arca să se îndrepte spre un loc protejat de un grup de munți care fuseseră păstrați prin puterea Sa. Aceștia erau la mică distanță unii de ceilalți și corabia putea să se miște în voie în acest port liniștit și n-a mai fost dusă pe întinsul fără margini al oceanului. Faptul acesta a fost o mare ușurare pentru călătorii biciuiți de furtună și obosiți.
Noe și familia sa așteptau nerăbdători scăderea apelor, căci doreau nespus de mult să pășească din nou pe pământ. La patruzeci de zile după ce crestele munților au fost vizibile, ei au trimis afară un corb, pasăre cu un accentuat simț al mirosului, să descopere dacă pământul s-a uscat sau nu. Pasărea, negăsind altceva decât apă, a continuat să zboare în jurul corăbiei. Șapte zile mai târziu, s-a dat drumul unui porumbel care, negăsind unde să-și pună piciorul, s-a întors la corabie. Noe a mai așteptat alte șapte zile și a dat din nou drumul porumbelului. Când, spre seară, acesta s-a întors cu o frunză de măslin în cioc, a fost o mare bucurie. Mai târziu, "Noe a ridicat învelitoarea corăbiei, s-a uitat, și iată că fața pământului se uscase" (Gen.8,13). Totuși, el a mai așteptat, cu răbdare, în corabie. După cum a intrat în corabie la porunca lui Dumnezeu, el a așteptat îndrumări ca să iasă din ea.
În sfârșit, un înger a coborât din ceruri, a deschis ușa cea grea și i-a invitat pe patriarh și casa lui să iasă și să meargă pe suprafața pământului, luând cu ei toate viețuitoarele. În bucuria eliberării lor, Noe nu L-a uitat pe Acela prin a cărui grijă milostivă au fost salvați. Primul lucru pe care l-a făcut după ce a părăsit corabia a fost acela de a ridica un altar și a aduce jertfă din toate animalele și păsările curate, manifestându-și astfel recunoștința față de Dumnezeu pentru salvarea lor și credința lui în Hristos, Jertfa cea mare. Jertfa aceasta a fost bineplăcută lui Dumnezeu; și, ca urmare, a venit o binecuvântare nu numai asupra patriarhului și a familiei lui, ci asupra tuturor acelora care vor trăi pe pământ. "Domnul a mirosit un miros plăcut; și Domnul a zis în inima Lui: ‘Nu voi mai blestema pământul din pricina omului" Cât va fi pământul nu vor înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea’" (Gen.8,21-22). Aceasta era o lecție pentru toate generațiile de oameni ce aveau să vină. Noe ieșise din corabie pe un pământ pustiu, dar, mai înainte de a-și ridica o casă pentru sine, el I-a înălțat lui Dumnezeu un altar. Cireada lui de vite era mică la număr și fusese păstrată în viață cu mult efort; cu toate acestea, el a dat cu bucurie o parte Domnului, ca o recunoaștere a faptului că toate erau ale Lui. Tot aceasta trebuie să fie și cea dintâi grijă a noastră, și anume să-I aducem lui Dumnezeu darurile noastre de bunăvoie. Orice manifestare a milei și dragostei Sale față de noi trebuie să fie recunoscută cu mulțumire, atât prin fapte de închinare, cât și prin daruri pentru lucrarea Sa.
Pentru ca nu cumva strângerea norilor și căderea ploii să-i umple pe oameni de o groază continuă, Domnul a încurajat familia lui Noe printr-o făgăduință: "Fac un legământ cu voi că" nu va mai veni potop ca să pustiească pământul" Curcubeul Meu, pe care l-am așezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine și pământ. Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor; și Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine și voi și dintre toate viețuitoarele de orice trup; și apele nu se vor mai face un potop, ca să nimicească orice făptură. Curcubeul va fi în nor; și Eu Mă voi uita la el ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veșnic dintre Dumnezeu și toate viețuitoarele de orice trup de pe pământ" (Gen.9,11.13-16).
Cât de mari sunt mila și îndurarea lui Dumnezeu față de făpturile Sale greșite, atunci când așează curcubeul cel frumos în nori, ca un semn al legământului Său cu oamenii! Domnul declară că, atunci când va privi curcubeul, Își va aminti de legământul Său. Aceasta nu vrea să spună că El uită vreodată, dar El ne vorbește în limbajul nostru, ca să-L putem înțelege mai bine. A fost planul lui Dumnezeu acela ca, atunci când copiii generațiilor ce urmau să vină aveau să întrebe ce înseamnă arcul acela frumos care îmbrățișează cerul, părinții lor să le povestească istoria potopului, spunându-le că Cel Prea Înalt a făcut arcul curcubeului și l-a așezat în nori, ca o asigurare a faptului că apele nu vor mai acoperi niciodată pământul. Astfel, din generație în generație el va da mărturie despre iubirea divină față de om și îi va întări încrederea în Dumnezeu.
În cer, ceva asemănător curcubeului înconjoară tronul și împodobește capul lui Hristos. Profetul spune: "Ca înfățișarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, așa era și înfățișarea acestei lumini strălucitoare, care-L înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului" (Ezech.1,28). Vizionarul Ioan declară: "Iată că în cer era pus un scaun de domnie, și pe scaunul acesta de domnie ședea Cineva" și scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smaragd la vedere" (Apoc.4,2.3). Când omul, prin marea lui nelegiuire, cheamă asupra sa judecata divină, Mântuitorul, mijlocind la Tatăl în favoarea lui, arată spre curcubeul din nori și la curcubeul din jurul tronului și la cel de deasupra capului Său, ca un semn al milei lui Dumnezeu față de păcătosul pocăit.
De asigurarea dată lui Noe cu privire la potop Dumnezeu Însuși a legat una dintre cele mai prețioase făgăduințe ale harului Său: "După cum am jurat că apele lui Noe nu vor mai veni pe pământ, tot așa jur că nu Mă voi mai mânia pe tine și nu te voi mai mustra. Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine" (Is.54,9-10).
Noe, privind la puternicele animale de pradă care au ieșit împreună cu el din corabie, s-a temut ca nu cumva familia sa, ce număra numai opt persoane, să fie distrusă de ele. Dar Domnul a trimis un înger până la slujitorul Său cu următoarea solie de asigurare: "S-apuce groaza și frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mișcă pe pământ și pe toți peștii mării; vi le-am dat în mâinile voastre. Tot ce se mișcă și are viață să vă slujească de hrană; toate acestea vi le dau ca și iarba verde" (Gen.9,2.3). Până atunci, Dumnezeu nu i-a permis omului să folosească drept hrană carnea animalelor. El intenționa ca neamul omenesc să trăiască numai din roadele pământului; dar acum, când toată iarba verde pierise, El le-a dat permisiunea să mănânce carnea animalelor curate care fuseseră păstrate în corabie.
Întreaga suprafață a pământului a fost schimbată de apele potopului. Al treilea blestem se abătuse asupra lui din cauza păcatului. Când apele au început să scadă, dealurile și munții erau înconjurați de o apă tulbure fără sfârșit. Pretutindeni zăceau cadavrele oamenilor și ale animalelor. Domnul n-a îngăduit ca acestea să rămână ca să se descompună și să infecteze aerul; de aceea, El a făcut pământul un vast cimitir. Un vânt violent, care a fost pus să sufle cu scopul de a zvânta apele, le-a pus în mișcare cu o mare forță, în unele cazuri dislocând și purtând cu el vârfurile munților, îngrămădind copaci, stânci și pământ peste cadavrele celor morți. Prin aceleași mijloace, argintul și aurul, lemnul scump și pietrele prețioase, care îmbogățeau și înfrumusețau lumea dinainte de potop și pe care aceasta le idolatrizase, au fost ascunse de vederea și posibilitatea oamenilor de a le găsi, căci acțiunea violentă a apelor a îngrămădit asupra acestor comori pământ și stânci, iar în unele cazuri a format munți deasupra lor. Dumnezeu a văzut că, cu cât a îmbogățit și a îmbelșugat mai mult pe păcătoși, cu atât mai mult ei și-au ticăloșit umblarea înaintea Lui. Comorile care ar fi trebuit să-i facă să-L preamărească pe milostivul Dătător au fost făcute obiecte de închinare, în timp ce Dumnezeu a fost dezonorat și disprețuit.
Pământul avea acum aspectul unui haos și unei pustiiri cu neputință de descris. Munții, cândva atât de frumoși în desăvârșita lor simetrie, erau acum accidentați și neregulat dispuși. Pietre, colțuri de stâncă și creste sălbatice erau presărate pe întreaga față a pământului. În multe locuri dealurile și munții au dispărut, fără să lase vreo urmă a locului în care au fost cândva; iar câmpiile au cedat locul lanțurilor de munți. În unele părți, aceste schimbări erau mult mai evidente decât în altele. Acolo unde cândva fuseseră cele mai bogate comori de pe pământ, comori de aur, argint și pietre prețioase, se puteau vedea semnele cele mai teribile ale judecății divine. Dar în ținuturile ce nu fuseseră locuite și în acelea în care nelegiuirea fusese mai mică, urmările judecății divine erau mai ușoare.
În timpul potopului, păduri imense au fost îngropate sub pământ. Acestea s-au transformat de atunci în cărbuni, formând straturi uriașe ce există în zilele noastre, dând de asemenea naștere la marile zăcăminte de petrol. Cărbunele și petrolul se aprind adesea și ard sub scoarța pământului. În felul acesta stâncile se înfierbântă, piatra de var arde și fierul se topește. Acțiunea apei asupra pietrei de var sporește furia căldurii teribile, fapt ce dă loc la cutremure, vulcane și alte fenomene groaznice. Când focul și apa vin în contact cu straturile de stânci și minereu, atunci se declanșează explozii în interior, explozii asemenea unor tunete înfundate. Aerul este fierbinte și sufocant. Se declanșează apoi erupții vulcanice; și, întrucât adesea acestea nu izbutesc să deschidă suficient loc pentru elementele înfierbântate, pământul însuși se convulsionează, fața lui se înalță și se coboară asemenea valurilor mării și la suprafață apar mari crăpături și uneori sunt înghițite orașe, sate și munți în flăcări. Aceste manifestări extraordinare vor fi din ce în ce mai dese și mai teribile chiar înainte de evenimentul revenirii lui Isus Hristos și de sfârșitul Planului de Mântuire, ca semne ale nimicirii grabnice a pământului.
Adâncurile pământului sunt arsenalul lui Dumnezeu, din care s-au scos arme folosite la nimicirea lumii de demult. Apele care izbucnesc din adâncuri s-au unit cu apele ce cădeau din ceruri, pentru a desăvârși lucrarea de nimicire. De la potop, focul și apa au fost instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru nimicirea celor mai nelegiuite cetăți. Aceste judecăți sunt lăsate să cadă, pentru ca aceia care privesc cu ușurință Legea lui Dumnezeu și calcă în picioare autoritatea Sa să fie făcuți să tremure în fața puterii Lui și să-I recunoască autoritatea legitimă. Când oamenii au văzut munții arzând, care revărsau flăcări de foc și torente de minereu topit, secând râuri, acoperind orașe înfloritoare, împrăștiind pretutindeni în jur ruina și prăpădul, atunci inima cea mai dârză a fost apucată de groază și cei necredincioși și hulitori au fost constrânși să recunoască puterea fără margini a lui Dumnezeu.
Profeții de pe timpuri, referindu-se la astfel de scene, spuneau: "O! de ai despica cerurile, și Te-ai pogorî, s-ar topi munții înaintea Ta, ca de un foc care aprinde vreascurile, ca de un foc care face apa să dea în clocot! ți-ar cunoaște atunci vrăjmașii Numele și ar tremura neamurile înaintea Ta! Când ai făcut minuni la care nu ne așteptam, Te-ai pogorât, și munții s-au zguduit înaintea Ta" (Is.64,1-3). "Domnul umblă în furtună și în vârtej și norii sunt praful picioarelor Lui. El mustră marea și o usucă, face să sece toate râurile" (Naum 1,3-4).
Manifestări și mai îngrozitoare decât acelea pe care le-a văzut lumea vreodată se vor vedea la a doua venire a Domnului. "Se clatină munții înaintea Lui și dealurile se topesc; se cutremură pământul înaintea Lui, lumea și toți locuitorii ei! Cine poate sta înaintea urgiei Lui? Și cine poate ține piept mâniei Lui aprinse?" (Naum 1,5-6). "Pleacă cerurile, Doamne, și pogoară-Te! Atinge munții, ca să fumege! Fulgeră și risipește pe vrăjmașii mei! Aruncă-ți săgețile și pune-i pe fugă" (Ps.144,5-6). "Voi face să se arate semne sus în cer și minuni jos pe pământ, sânge, foc și un vârtej de fum" (Fapte 2,19). "Și au urmat fulgere, glasuri, tunete și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare, cum de când este omul pe pământ n-a fost un cutremur așa de mare" Toate ostroavele au fugit și munții nu s-au mai găsit" O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Și oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinii, pentru că această urgie era foarte mare" (Apoc.16,18.20.21).
Când fulgerele cerului se vor uni cu focul din pământ, atunci munții vor arde ca un furnal și vor arunca afară râuri îngrozitoare de lavă incandescentă, acoperind grădini și câmpii, sate și orașe. Masa aceasta de elemente topite până la incandescență, revărsându-se în râuri, va face ca apa să fiarbă, aruncând în aer stânci masive cu o violență indescriptibilă și împrăștiind pretutindeni pe pământ fragmente din aceste stânci. Râurile vor seca. Pământul se va cutremura, pretutindeni vor fi cutremure nimicitoare și erupții îngrozitoare.
În felul acesta Dumnezeu îi va nimici de pe pământ pe cei răi. Dar cei neprihăniți vor fi ocrotiți și scăpați din mijlocul acestor frământări, așa cum Noe a fost ocrotit în corabia lui. Dumnezeu va fi scăparea lor și sub aripile Lui vor găsi adăpost. Psalmistul spune: "Pentru că zici: ‘Domnul este locul meu de adăpost’ și faci din Cel Prea Înalt turnul tău de scăpare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge și nici o urgie nu se va apropia de cortul tău" (Ps.91,9-10).
"Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperișul cortului Lui și mă va înălța pe o stâncă" (Ps.27,5). Făgăduința lui Dumnezeu sună astfel: "Fiindcă Mă iubește – zice Domnul – de aceea îl voi izbăvi; îl voi ocroti, căci cunoaște Numele Meu" (Ps.91,14).
