Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, și toată oștirea prin suflarea gurii Lui". "Căci El zice, și se face; poruncește și ce poruncește ia ființă" (Ps.33,6.9). "El a așezat pământul pe temeliile lui, și niciodată nu se va clătina" (Ps.104,5).
Când a ieșit din mâna Creatorului său, pământul era deosebit de frumos. Suprafața sa era variat dispusă, cu munți, dealuri și câmpii, intersectate din loc în loc de râuri mari și lacuri încântătoare; dar dealurile și munții nu erau prăpăstioși și accidentați, plini de coborâșuri amețitoare și abisuri înspăimântătoare, așa cum sunt astăzi; vârfurile ascuțite și inegale ale munților pământului erau îngropate sub pământul roditor, care făcea ca pretutindeni să crească o vegetație luxuriantă. Nu existau mlaștini nesănătoase sau pământuri aride. Boschete pline de farmec și flori delicate se înfățișau ochilor în orice parte ai fi privit. Înălțimile erau acoperite de copaci mult mai falnici decât cei care există astăzi. Aerul era curat și sănătos, nepoluat de miasme otrăvitoare. Întreaga priveliște întrecea în frumusețe chiar și grădina cea mai bogat ornamentată a celui mai de seamă palat. Oștile cerești priveau scena cu încântare și se bucurau la vederea minunatelor lucrări ale lui Dumnezeu.
După ce pământul, cu bogăția vieții animale și vegetale, a fost adus la existență, omul, coroana lucrării Creatorului, pentru care a fost făcut pământul în toată frumusețea lui, a fost adus și el în prim planul acțiunii divine. Lui i-a fost dată stăpânirea peste tot ceea ce ochii săi puteau cuprinde cu privirea; căci "Dumnezeu a zis: ‘Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească… peste tot pământul…’". Astfel, "Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său… parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut" (Gen.1,26-27). Aici este prezentată în mod clar originea neamului omenesc; iar raportul divin este așa de clar prezentat, încât nu lasă nici o posibilitate de a se trage concluzii greșite. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Nu este nici o taină în aceasta. Nu există nici un temei pentru a presupune că omul a evoluat printr-un mod lent de dezvoltare, de la formele inferioare de viață animală sau vegetală. O astfel de învățătură înjosește marea lucrare a Creatorului, coborând-o la nivelul îngust al concepțiilor omenești. Oamenii sunt atât de porniți să-L excludă pe Dumnezeu de la conducerea Universului, încât ei au înjosit omul, jefuindu-l de demnitatea originii sale.
Dumnezeu, care a așezat lumile înstelate în înălțime și a colorat cu o măiestrită delicatețe florile de pe câmp, care a umplut cerul și pământul cu minunățiile puterii Sale, atunci când a sosit timpul să încoroneze glorioasa Sa lucrare, să așeze în mijlocul ei pe cineva care să stea ca un stăpân al acestui minunat pământ, n-a dat greș în a crea o ființă vrednică de mâinile care i-au dat viață. Genealogia neamului nostru omenesc, așa cum ne este dată prin inspirație, ne duce înapoi la originea sa, nu la o linie de germeni, moluște și patrupede în dezvoltare, ci la Marele Creator. Deși format din țărână, Adam a fost "fiul lui Dumnezeu".
El a fost așezat ca reprezentant al lui Dumnezeu, mai presus de ființele inferioare. Ele nu sunt capabile să înțeleagă sau să recunoască suveranitatea lui Dumnezeu, totuși au fost făcute cu capacitatea de a iubi și a sluji omului. Psalmistul spune: "I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui… fiarele câmpului, păsările cerului… și tot ce străbate cărările mărilor" (Ps.8,6-8).
Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în înfățișarea exterioară, cât și în caracter. Numai Hristos singur este "întipărirea Ființei" (Evr.1,3) Tatălui; omul însă a fost făcut "după chipul" lui Dumnezeu. Natura sa era în armonie cu voința lui Dumnezeu. Mintea sa era capabilă să înțeleagă lucrurile dumnezeiești. Sentimentele sale erau curate; apetitul și pasiunile lui erau sub controlul rațiunii. El era sfânt și fericit, purtând chipul lui Dumnezeu și fiind în perfectă ascultare de voința Sa.
Când a ieșit din mâna Creatorului său, omul avea o statură impozantă și o simetrie perfectă. Înfățișarea lui purta amprenta sănătății și strălucea de viață și sănătate. Înălțimea staturii lui Adam era mult mai mare decât a oamenilor care locuiesc astăzi pe pământ. Eva era puțin mai mică în statură; totuși, înfățișarea ei era plină de frumusețe. Perechea lipsită de păcat nu purta nici un veșmânt artificial; ei erau îmbrăcați cu un acoperământ de lumină și slavă, așa cum poartă îngerii. Atâta vreme cât au trăit în ascultare de Dumnezeu, acest acoperământ de lumină a continuat să-i înveșmânteze. După crearea lui Adam, fiecare ființă creată a fost adusă înaintea lui ca să-și primească numele; el a văzut că fiecăreia îi fusese dat un tovarăș, dar printre ele "nu și-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească" (Gen.2,20). Printre toate creaturile pe care Dumnezeu le-a făcut pe pământ, nu era nici una care să fie deopotrivă cu omul. Și Dumnezeu a zis: "Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el" (Gen.2,18). Omul n-a fost făcut să trăiască în singurătate; el trebuia să fie o ființă sociabilă. Fără un tovarăș, frumusețea peisajului și desfătarea activității din Eden nu putea să ofere adevărata fericire. Chiar comuniunea cu îngerii nu putea satisface dorința, nevoia de simpatie și tovărășie. Nu era nimeni de aceeași natură cu el, care să iubească și să fie iubit.
Dumnezeu personal i-a dat lui Adam un tovarăș. El i-a făcut ajutorul "potrivit pentru el", un ajutor care să-i corespundă, unul care era potrivit să fie tovarășul său și care putea fi una cu el în iubire și simpatie. Eva a fost creată dintr-o coastă luată de la Adam, aceasta însemnând că ea nu trebuia să-l controleze, să-l stăpânească pe el, care era capul, dar nici să fie călcată în picioare ca fiind inferioară, ci să stea lângă el ca fiind egali, să fie iubită și ocrotită de el. O parte din om, oase din oasele lui și carne din carnea lui, ea era cel de-al doilea eu al său, înfățișând strânsa unire și atașamentul plin de afecțiune ce trebuie să existe în această legătură. "Căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrănește și îl îngrijește" (Ef.5,29). "De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevasta sa, și se vor face un singur trup" (Gen.2,24).
Dumnezeu a fost Acela care a oficiat prima căsătorie. Astfel, această instituție Îl are ca întemeietor pe Creatorul universului. "Căsătoria să fie ținută în toată cinstea" (Evr.13,4); ea a fost unul dintre primele daruri pe care le-a dat Dumnezeu omului și este una dintre cele două instituții pe care, după căderea în păcat, Adam le-a luat dincolo de poarta Paradisului. Când principiile divine sunt recunoscute și urmate în această legătură, căsătoria este o binecuvântare; ea ocrotește curăția și fericirea neamului omenesc, satisface nevoile sociale ale omului și îi înalță natura fizică, intelectuală și morală.
"Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden spre răsărit; și a pus acolo pe omul pe care-l întocmise" (Gen.2,8). Tot ceea ce a făcut Dumnezeu a fost de o frumusețe desăvârșită și nimic nu lipsea care ar fi putut contribui la fericirea perechii sfinte; și totuși, Dumnezeu le-a mai dat încă un semn al iubirii Sale, pregătind în mod special o grădină care să fie căminul lor. În această grădină erau toate soiurile de pomi, mulți din ei plini de parfum și fructe delicioase. Erau vii plăcute, crescând înalte, înfățișându-se totuși în modul cel mai plăcut, cu mlădițele lor încovoindu-se gata să se rupă de greutatea rodului îmbietor al celor mai variate și bogate soiuri. Munca lui Adam și a Evei era aceea de a aranja ramurile viței ca să formeze bolți, făcând astfel pentru ei o locuință din copacii plini de viață și acoperiți de frunze și fructe. Se aflau acolo flori pline de un parfum suav, de o bogată paletă coloristică. În mijlocul grădinii se afla pomul vieții, întrecând în înfățișarea lui maiestuoasă toți ceilalți pomi. Fructele lui aveau înfățișarea unor mere de aur și argint și aveau puterea de a perpetua viața.
Creațiunea era acum completă. "Astfel au fost sfârșite cerurile și pământul și toată oștirea lor". "Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune" (Gen.1,31). Edenul înflorise pe pământ. Adam și Eva aveau cale liberă la pomul vieții. Nici o pată a păcatului și nici o umbră a morții nu întina minunata creațiune. "Stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și… toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie" (Iov.38,7).
Iehova cel mare a pus temeliile pământului; El a îmbrăcat tot pământul în veșmântul frumuseții și l-a umplut cu tot felul de lucruri folositoare omului; El a creat toate minunățiile pământului și ale mării. În șase zile, lucrarea cea mare de creațiune a fost terminată. Și "Dumnezeu… S-a odihnit în ziua a șaptea, de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Și Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise și o făcuse" (Gen.2,2-3). Dumnezeu a privit cu satisfacție asupra lucrării mâinilor Sale. Totul era desăvârșit, vrednic de autorul divin, și El S-a odihnit, nu ca unul care era obosit, ci ca unul care era satisfăcut de roadele înțelepciunii și bunătății Sale și de manifestarea slavei Sale.
După ce S-a odihnit în ziua a șaptea, Dumnezeu a sfințit-o sau a pus-o deoparte, ca o zi de odihnă pentru om. Urmând exemplul Creatorului, omul trebuie să se odihnească în această zi sfântă, pentru ca, atunci când va privi cerurile și pământul, el să poată medita asupra marii lucrări de creațiune a lui Dumnezeu și pentru ca, văzând dovezile înțelepciunii și bunătății lui Dumnezeu, inima sa să poată fi plină de iubire și respect față de Făcătorul ei. În Eden, Dumnezeu a instituit un monument de aducere aminte a lucrării Sale de creațiune, așezând binecuvântarea Sa asupra zilei a șaptea. Sabatul a fost dat lui Adam, părintele și reprezentantul întregii familii omenești. Observarea lui trebuia să fie un act de recunoaștere plină de mulțumire din partea tuturor celor ce aveau să locuiască pe suprafața pământului, că Dumnezeu a fost Creatorul lor și El este Suveranul lor legitim, că ei erau lucrarea mâinilor Lui și supuși ai autorității Sale. În acest fel, instituția Sabatului era în totul comemorativă și dată întregii omeniri. Nu era nimic în el care să umbrească sau să restrângă cumva aplicarea lui la vreun om.
Dumnezeu a văzut că Sabatul era esențial pentru om, chiar și în Paradis. El avea nevoie să lase deoparte, în una din cele șapte zile, propriile sale interese și ocupații, pentru ca să poată contempla mai profund lucrările lui Dumnezeu și să mediteze asupra puterii și bunătății Sale. El avea nevoie de Sabat ca să-i reamintească mai viu de Dumnezeu și să-i trezească mulțumirea pentru toate cele de care se bucura, pe care le avea și care veneau din mâna binefăcătoare a Creatorului.
A fost planul lui Dumnezeu ca Sabatul să îndrepte mintea oamenilor la contemplarea lucrării creațiunii Sale. Natura vorbește rațiunii lor, declarând că există un Dumnezeu viu, un Dumnezeu Creator, Conducătorul suprem a toate. "Cerurile spun slava lui Dumnezeu, și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre el" (Ps.19,1.2). Frumusețea ce îmbracă pământul este o dovadă a iubirii lui Dumnezeu. Noi o putem vedea în dealurile cele veșnice, în pomii cei falnici, în mugurii ce se deschid, cum și în florile cele suave. Toate vorbesc despre Dumnezeu. Sabatul, arătând totdeauna spre El, care le-a făcut pe toate, îi îndeamnă pe oameni să deschidă marea carte a naturii și să urmărească acolo dovezile înțelepciunii, puterii și iubirii Creatorului.
Primii noștri părinți, deși creați nevinovați și sfinți, nu erau în afara posibilității de a face răul. Dumnezeu i-a făcut agenți morali liberi, capabili să aprecieze înțelepciunea și bunătatea caracterului Său, cum și dreptatea cerințelor Sale, și, în deplină libertate și cunoștință de cauză, să asculte sau să nu asculte de El. Ei aveau să se bucure de comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții îngeri; dar mai înainte ca să li se acorde viața veșnică, credincioșia lor trebuia să fie pusă la probă. Chiar de la începutul existenței omului a fost pusă o interdicție asupra dorinței de satisfacere a poftei, această fatală pasiunecare a stat la temelia căderii lui Satana. Pomul cunoștinței, care se afla alături de pomul vieții în mijlocul grădinii, avea să fie un mijloc de testare a ascultării, credinței și iubirii primilor noștri părinți. În timp ce li s-a permis să mănânce după plăcere din toți ceilalți pomi, din acest pom erau opriți să guste, sub amenințarea pedepsei cu moartea. De asemenea, ei aveau să fie supuși ispitirilor lui Satana; dar, dacă aveau să treacă cu bine proba, în final ei aveau să fie așezați în afara puterii lui, bucurându-se veșnic de harul lui Dumnezeu.
Dumnezeu l-a așezat pe om sub lege, ca o condiție indispensabilă a existenței sale. El era un supus al guvernării divine și nu poate exista guvernare fără lege. Dumnezeu putea să-l creeze pe om fără posibilitatea de a călca Legea Sa; El ar fi putut opri mâna lui Adam de a atinge fructul oprit; dar în cazul acesta omul n-ar mai fi fost un agent moral liber, ci un simplu automat. Fără libertatea de a alege, ascultarea sa nu avea să fie voluntară, ci forțată. În situația aceasta nu putea avea loc nici o dezvoltare a caracterului. O astfel de situație ar fi fost contrară planului lui Dumnezeu de a proceda cu locuitorii celorlalte lumi. Ar fi fost nedemn pentru om, ca ființă inteligentă, și acest lucru ar fi întărit acuzația lui Satana, potrivit căreia conducerea lui Dumnezeu este arbitrară.
Dumnezeu l-a făcut pe om neprihănit; El i-a dat trăsături nobile de caracter, fără nici un fel de tendințe spre rău, spre păcat. El l-a înzestrat cu o deosebită putere intelectuală și i-a prezentat cele mai puternice apeluri posibile pentru a fi credincios legământului său de supunere. Ascultarea, desăvârșită și continuă, era condiția fericirii veșnice. În această condiție, el avea să aibă acces la pomul vieții.
Căminul primilor noștri părinți avea să fie un model pentru alte cămine, pe măsură ce copiii lor aveau să plece de lângă ei și să stăpânească pământul. Căminul acela, înfrumusețat chiar de mâna lui Dumnezeu, nu era un palat magnific. Oamenii, în mândria lor, își găsesc plăcerea în ridicarea de edificii strălucitoare și costisitoare, glorificându-se prin lucrarea mâinilor lor. Dumnezeu însă l-a așezat pe Adam într-o grădină. Acesta era căminul său. Cerul albastru era acoperământul lui, pământul, cu delicatele lui flori și cu covorul ierbii de un verde viu, era podeaua căminului, iar ramurile încărcate de frunze ale pomilor deosebit de frumoși formau baldachinul lui.
Pereții lui erau plini cu cele mai strălucitoare podoabe – lucrarea mâinilor Marelui Artist. De jur împrejurul perechii sfinte se găsea o lecție valabilă pentru toate timpurile, și anume că adevărata fericire nu se găsește în satisfacerea mândriei și luxului, ci în comuniunea cu Dumnezeu prin lucrările create de El. Dacă oamenii ar da mai puțină atenție la ceea ce este artificial și ar cultiva o mai mare simplitate, ar fi mult mai aproape în a corespunde scopului urmărit de Dumnezeu în crearea lor. Mândria și ambiția nu vor fi niciodată satisfăcute, dar aceia care sunt într-adevăr înțelepți vor găsi suficiente și înălțătoare plăceri în izvoarele de bucurie pe care Dumnezeu le-a așezat și le așează la îndemâna tuturor.
Locuitorilor Edenului le-a fost încredințată grija grădinii, "ca s-o lucreze și s-o păzească" (Gen.2,15). Ocupația lor nu era obositoare, ci plăcută și reconfortantă. Munca a fost dată de Dumnezeu ca o binecuvântare pentru om, să-i ocupe mintea, să-i întărească corpul și să-i dezvolte capacitățile. În activitatea intelectuală și fizică, Adam a găsit una dintre cele mai înalte plăceri ale existenței sale sfinte. Și atunci când, ca urmare a neascultării sale, el a fost îndepărtat din frumosul său cămin și obligat să se lupte cu ariditatea pământului ca să-și câștige pâinea cea de toate zilele, chiar această muncă, deși cu totul diferită de ocupația plăcută din grădina Edenului, era un scut împotriva ispitei și un izvor de fericire. Cei care consideră munca un blestem, chiar dacă ea este însoțită de oboseală și durere, greșesc. Adesea, cei bogați privesc în jos cu dispreț la clasa muncitoare, dar faptul acesta este în totul în opoziție cu planul lui Dumnezeu în crearea omului. Ce sunt oare toate averile pe care cel mai avut om le are, în comparație cu moștenirea dată nobilului Adam? Și cu toate acestea, Adam nu trebuia să fie leneș. Creatorul nostru, care știe ce este spre binele și fericirea omului, i-a stabilit lui Adam lucrarea pe care o avea de făcut. Adevărata bucurie a vieții este aflată numai de bărbații și femeile care muncesc. Îngerii sunt lucrători sârguincioși; ei sunt slujitorii lui Dumnezeu în slujba fiilor oamenilor. Creatorul n-a pregătit nici un loc pentru indolenta practică a leneviei.
Dacă Îi rămâneau credincioși lui Dumnezeu, Adam și tovarășa lui aveau să poarte răspunderea conducerii pământului. Lor le-a fost dat un control nelimitat asupra oricărei ființe vii. Leul și mielul se jucau împreună în pace în jurul lor și se întindeau împreună la picioarele lor; păsărelele pline de bucurie zburau fără teamă în jurul lor; și, în timp ce cântecele lor pline de bucurie se înălțau spre lauda Creatorului lor, Adam și Eva se uneau cu ele în a aduce mulțumiri Tatălui și Fiului.
Cei doi care alcătuiau perechea cea sfântă nu erau numai copii sub grija părintească a lui Dumnezeu, ci și învățăcei, primind învățături din partea Atotînțeleptului Creator. Ei erau vizitați de îngeri și aveau posibilitatea comunicării cu Făcătorul lor fără nici o perdea despărțitoare între ei. Erau plini de vigoarea ce venea de la pomul vieții și puterea lor intelectuală nu era decât cu puțin mai prejos de aceea a îngerilor. Tainele universului vizibil, "minunile Aceluia a cărui știință este desăvârșită" (Iov 37,16), le ofereau un izvor inepuizabil de învățătură și bucurie. Legile ce acționează în natură și care au constituit obiectul de studiu al oamenilor timp de șase mii de ani erau deschise înțelegerii minții lor de către Cel veșnic, Inițiatorul și Susținătorul a toate. Ei vorbeau cu frunzele, cu florile și cu pomii, culegând de la fiecare secretele vieții lor. Adam era un bun cunoscător al fiecărei creaturi, de la puternicul leviatan, ce se joacă în valurile mării, și până la insectele ce plutesc în razele de soare.
Fiecăreia dintre ele Adam i-a dat un nume, el fiind cunoscător al naturii și obiceiurilor lor. Slava lui Dumnezeu din ceruri, lumile nenumărate în mișcarea lor ordonată, "plutirea norilor", tainele luminii și ale sunetului, ale zilei și ale nopții – toate erau deschise studiului primilor noștri părinți. Pe fiecare frunză a pădurii sau pe fiecare piatră din munți, în fiecare stea strălucitoare, pe pământ, în aer și pe cer, era scris numele lui Dumnezeu. Ordinea și armonia creațiunii le vorbeau despre înțelepciunea și puterea Celui infinit. Ei descopereau totdeauna ceva atrăgător care le umplea inimile cu o mai profundă iubire, făcându-i să izbucnească în cuvinte de mulțumire și recunoștință.
Atâta timp cât ei au rămas loiali legii divine, capacitatea de a cunoaște, de a se bucura și de a iubi avea să crească continuu. Ei aveau să câștige mereu noi comori de cunoștință, descoperind noi izvoare de fericire și obținând concepții din ce în ce mai clare despre iubirea nemăsurată și de nesecat a lui Dumnezeu.
