Trecând Iordanul, "Iacov a ajuns cu bine în cetatea Sihem, în tara Canaan" (Gen.33,18). Astfel, rugăciunea înăltată de patriarh la Betel, ca Dumnezeu să-l aducă iarăsi în pace în tara sa, a fost ascultată. Pentru un timp, el a locuit în valea Sihem. Acolo, cu o sută de ani înainte, Avraam si-a înăltat pentru prima dată tabăra si a ridicat acolo primul său altar în Tara Făgăduintei. Aici, Iacov a cumpărat "partea de ogor pe care-si întinsese cortul" de la fiii lui Hamor, tatăl lui Sihem, cu o sută de chesita. Si acolo a ridicat un altar, pe care l-a numit El-Elohe-Israel" (Domnul este Dumnezeul lui Israel – Gen.33,19-20). Ca si Avraam, Iacov a înăltat lângă cortul său un altar Domnului, chemând pe membrii familiei sale la jertfa de dimineată si seară. Aici a săpat el fântâna la care, saptesprezece veacuri mai târziu, a venit Fiul lui Iacov, Mântuitorul, si lângă care, odihnindu-se de căldura de la amiază, El a vorbit ascultătorilor Săi mirati despre acea apă "care va tâsni în viata vesnică" (Ioan 4,14).
Rămânerea lui Iacov si a fiilor săi la Sihem s-a sfârsit cu violentă si vărsare de sânge. Unica fiică din casa sa a fost dezonorată, aducându-se rusine asupra ei, doi dintre fratii ei au fost vinovati de omor, o întreagă cetate a fost dată ruinei si uciderii ca răzbunare pentru fărădelegea săvârsită de un tânăr desfrânat. Începutul care a dus la un rezultat asa de teribil a fost fapta fiicei lui Iacov, care "a iesit să vadă pe fetele tării", avântându-se astfel într-o legătură cu cei netemători de Dumnezeu. Cel care caută plăcerea între cei ce nu se tem de Dumnezeu se asează singur pe terenul lui Satana si îi invită ispitele. Cruzimea vicleană a lui Simeon si Levi nu a fost neprovocată; si totusi, în comportarea lor fată de locuitorii din Sihem, ei au făptuit un păcat foarte mare. Ei au ascuns cu grijă intentiile lor fată de Iacov, iar vestea despre răzbunarea lor l-a umplut de groază. Cu inima îndurerată în fata înselăciunii si violentei fiilor săi, el a spus numai: "Voi m-ati nenorocit, făcându-mă urât locuitorilor tării" N-am sub porunca mea decât un mic număr de oameni; ei se vor strânge împotriva mea, mă vor bate si voi fi nimicit, eu si casa mea" (Gen.34,30). Dar durerea si neplăcerea cu care el a privit fapta lor sângeroasă se desprinde din cuvintele în care, cu aproape cincizeci de ani mai târziu, se referă la acel eveniment, atunci când se găsea pe patul său de moarte, în Egipt. "Simeon si Levi sunt frati; săbiile lor sunt niste unelte de silnicie. Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor, nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor" Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost prea turbată, si furia lor, căci a fost prea sălbatică" (Gen.49,5-7).
Iacov considera că situatia cerea o profundă umilintă. Cruzi-mea si înselăciunea se manifestau în caracterul fiilor săi. În tabăra lor se aflau dumnezei falsi si, într-o măsură oarecare, idolatria câstigase teren chiar în casa lui. Se va purta oare Dumnezeu cu ei după cum meritau, nu-i va lăsa El oare pradă răzbunării natiunilor înconjurătoare?
În timp ce Iacov era astfel apăsat de necaz, Domnul i-a poruncit să meargă spre miazăzi, la Betel. Gândul la locul acesta i-a amintit patriarhului nu numai de visul său cu îngerii si făgăduinta milei lui Dumnezeu, dar si de votul pe care el l-a făcut acolo, dacă Domnul avea să fie Dumnezeul său. De aceea, el a hotărât că, mai înainte de a merge la acel loc sfânt, casa sa trebuia să fie eliberată de întinarea idolatriei. De aceea, el a poruncit tuturor din tabăra sa: "Scoateti dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curătiti-vă si schimbati-vă hainele, ca să ne sculăm si să ne suim la Betel; căci acolo voi ridica un altar Domnului, care m-a ascultat în ziua necazului meu, si care a fost cu mine în călătoria pe care am făcut-o" (Gen.35,2-3).
Cu profundă emotie, Iacov a repetat istoria primei sale vizite la Betel, atunci când a părăsit cortul tatălui său ca un fugar singuratic, fugind să-si scape viata, si cum Domnul i S-a descoperit noaptea, într-o viziune. În timp ce revedea modul minunat în care S-a purtat Dumnezeu cu el, inima sa a fost înmuiată, copiii săi au fost de asemenea atinsi de o putere ce i-a luat în stăpânire; el a ales calea cea mai eficientă spre a-i pregăti să i se alăture în adorarea lui Dumnezeu atunci când aveau să sosească la Betel. "Ei au dat lui Iacov toti dumnezeii străini, care erau în mâinile lor, si cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem" (vers.4).
Dumnezeu a făcut ca o groază să pună stăpânire pe locuitorii tării, astfel încât ei n-au încercat să răzbune măcelul de la Sihem. Călătorii au sosit la Betel nevătămati. Aici Dumnezeu i S-a arătat din nou lui Iacov si s-a reînnoit legământul făgăduit. "Si Iacov a ridicat un stâlp de aducere aminte în locul unde îi vorbise Dumnezeu, un stâlp de piatră" (vers.14).
La Betel, Iacov a plâns pierderea uneia care a fost timp îndelungat un membru de cinste al familiei tatălui său, si anume doica Rebecăi, Debora, care o însotise pe stăpâna ei din Mesopotamia în tara Canaanului. Prezenta acestei femei în vârstă fusese pentru Iacov o legătură pretioasă ce-l lega de viata din tineretea sa si în mod deosebit de mama sa, a cărei dragoste pentru el fusese atât de puternică si bună. Debora a fost îngropată cu o asa de mare jale, încât stejarul sub care i-a fost făcut mormântul a fost numit "Stejarul jalei". Nu trebuie trecut cu vederea faptul că amintirea vietii ei de credincioasă slujire si jalea la moartea acestui prieten al familiei au fost socotite vrednice să fie păstrate în Cuvântul lui Dumnezeu.
De la Betel era o călătorie de numai două zile până la Hebron, dar ea i-a adus lui Iacov o mare durere, prin moartea Rahelei. El slujise de două ori câte sapte ani de dragul ei si dragostea lui a făcut ca munca să fie usoară. Cât de profundă si statornică a fost acea iubire s-a văzut atunci când, după mult timp, când Iacov se afla aproape de moarte în Egipt, Iosif a venit să-si viziteze tatăl, iar bătrânul patriarh, privind înapoi la propria sa viată, a spus: "La întoarcerea mea din Padan, Rahela a murit pe drum lângă mine, în tara Canaan, la o depărtare bunicică de Efrata; si am îngropat-o acolo, pe drumul care duce la Efrata, sau Betleem" (Gen.48,7). Din istoria familiei, a vietii sale lungi si pline de necazuri, numai pierderea Rahelei a fost amintită.
Mai înainte de moartea ei, Rahela a dat nastere celui de-al doilea fiu al său. Cu ultima sa răsuflare de viată, ea a numit copilul Ben-Oni, "fiul durerii mele". Dar tatăl său l-a numit Beniamin, "fiul dreptei", sau "tăria mea". Rahela a fost îngropată acolo unde a murit si un stâlp a fost ridicat pe locul acela pentru a-i păstra amintirea.
Pe drumul spre Efrata, o altă nelegiuire întunecată a mânjit familia lui Iacov, care a făcut ca lui Ruben, fiul său întâi născut, să i se refuze privilegiile si cinstea dreptului de întâi născut.
În cele din urmă, Iacov a ajuns la capătul călătoriei sale, la "tatăl său Isaac, la Mamre" care este totuna cu Hebronul, unde locuiseră ca străini Avraam si Isaac" (vers.27). Aici el a rămas până la sfârsitul anilor vietii tatălui său. Pentru Isaac, infirm si orb, atentia plină de bunătate a acestui fiu plecat de atâta timp de lângă el a fost o mângâiere în timpul anilor de singurătate si pierderi ireparabile.
Iacov si Esau s-au întâlnit la patul de moarte al tatălui lor. Cândva, fratele mai mare astepta acest eveniment ca o ocazie de răzbunare, dar de atunci simtămintele lui se schimbaseră mult. Si Iacov, pe deplin multumit cu binecuvântările spirituale ale dreptului de întâi născut, a renuntat în favoarea fratelui său la mostenirea averii tatălui lor, de fapt singura mostenire pe care Esau o căuta, care avea valoare pentru el. Ei n-au mai fost deloc înstrăinati de gelozie sau ură, si totusi s-au despărtit, Esau îndreptându-se spre muntele Seir. Dumnezeu, care este bogat în binecuvântări, i-a dat lui Iacov avere pământească, pe lângă bunurile mai înalte pe care el le-a căutat. Averea celor doi frati "era prea mare ca să poată locui împreună, si tinutul în care locuiau ca străini nu le mai putea ajunge din pricina turmelor lor" (Gen.36,7). Această despărtire era în armonie cu planurile divine cu privire la Iacov. Deoarece fratii se deosebeau atât de mult în ceea ce priveste credinta lor religioasă, era mai bine pentru ei să locuiască separat.
Esau si Iacov au fost instruiti la fel în cunoasterea lui Dumnezeu si amândoi erau liberi să umble în calea poruncilor Sale si să se bucure de favoarea Sa; dar ei n-au ales să facă amândoi acest lucru. Cei doi frati au umblat pe căi diferite si căile lor aveau să continue să se deosebească din ce în ce mai mult.
N-a fost o alegere arbitrară din partea lui Dumnezeu, prin care Esau a fost lăsat în afara binecuvântărilor mântuirii. Darurile harului Său prin Hristos sunt oferite în mod liber tuturor. Nu există predestinatie, ci omul poate pieri numai prin hotărâre proprie. În Cuvântul Său, Dumnezeu a prezentat conditiile prin care fiecare suflet poate fi ales pentru viata vesnică, si anume ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, prin credinta în Hristos. Dumnezeu alege un caracter în armonie cu Legea Sa, si toti aceia care vor atinge standardul cerut de El vor avea intrare în Împărătia slavei. Hristos Însusi a zis: "Cine crede în Fiul, are viata vesnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viata" (Ioan 3,36). "Nu orisicine-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărătia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri" (Mat.7,21). Iar în Apocalips El declară: "Ferice de cei ce îsi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vietii, si să intre pe porti în cetate" (Apoc.22,14). Cu privire la mântuirea finală a omului, aceasta este singura alegere prezentată în Cuvântul lui Dumnezeu.
Orice suflet care va lucra propria sa mântuire cu frică si cutremur va fi ales. Va fi ales acela care va lua asupra-si armura si va lupta lupta cea bună a credintei. Va fi ales acela care va veghea si se va ruga, care va cerceta Scriptura si care va fugi de ispite. Va fi ales acela care va avea mereu credintă si va asculta de orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Mijloacele mântuirii sunt oferite în mod liber tuturor; dar de rezultatele mântuirii se vor bucura numai aceia care au îndeplinit conditiile.
Esau a dispretuit binecuvântările legământului. El a acordat bunurilor trecătoare o valoare mai mare decât celor spirituale si a primit ceea ce a dorit. Propriei sale alegeri s-a datorat faptul că el a fost despărtit de poporul lui Dumnezeu. Iacov a ales mostenirea credintei. El s-a străduit s-o obtină prin iscusintă, înselăciune si fals; dar Dumnezeu a îngăduit ca păcatul său să lucreze îndreptarea lui. Desi în ultimii ani trecuse prin tot felul de experiente amare, totusi Iacov nu se abătuse niciodată de la tinta sa si nu renuntase la alegerea sa. El a învătat faptul că, bizuindu-se pe iscusinta si întelepciunea omenească pentru a obtine binecuvântarea, el se luptase de fapt împotriva lui Dumnezeu. Din noaptea aceea a luptei de lângă pârâul Iaboc, Iacov a iesit un alt om. Încrederea în sine a fost scoasă din rădăcină. Din acel moment înainte nu s-a mai văzut la el siretenie. În locul uneltirii si al înselăciunii, viata sa a fost marcată de simplitate si adevăr. El a învătat lectia sprijinirii în mod simplu pe bratul Celui Atotputernic si, în mijlocul încercări-lor si suferintelor, el s-a plecat într-o umilă supunere înaintea vointei lui Dumnezeu. Elementele josnice ale caracterului său au fost arse în cuptorul de foc, iar aurul adevărat a fost curătat, până când credinta lui Avraam si a lui Isaac a apărut în toată limpezi-mea ei, în Iacov.
Păcatul lui Iacov si lantul evenimentelor ce au urmat datorită lui n-au încetat să exercite o influentă spre rău – o influentă ce si-a dat pe fată roadele ei amare în caracterul si viata fiilor săi. Când acesti fii au ajuns la maturitate, în ei s-au dezvoltat scăderi serioase. Rezultatele poligamiei s-au manifestat în cămin. Acest rău teribil tinde să sece izvoarele iubirii, iar influenta lui slăbeste legăturile cele mai sfinte. Gelozia dintre mame a amărât relatiile familiale, copiii crescuseră având un duh de ceartă si fără stăpânire de sine, iar viata tatălui a fost întunecată de griji si durere.
Se afla totusi unul cu un caracter cu totul diferit, fiul cel mare al Rahelei, Iosif, a cărui rară frumusete personală părea că nu este decât o reflectare a frumusetii lăuntrice a mintii si inimii. Curat, activ si plin de bucurie, tânărul dădea de asemenea dovadă de tărie morală si seriozitate. El asculta de sfaturile tatălui său si îi plăcea să asculte de Dumnezeu. Calitătile care l-au făcut mai târziu cunoscut în Egipt – bunătatea, credinciosia si faptul că era vrednic de încredere – se manifestau deja în viata sa zilnică. Murindu-i mama, afectiunea lui s-a prins tot mai mult de tatăl său, si inima lui Iacov s-a legat de acest copil al bătrânetelor sale. El îl "iubea pe Iosif mai mult decât pe toti ceilalti fii ai săi" (Gen.37,3).
Dar tocmai această afectiune a sa avea să devină un motiv de tulburare si întristare. Iacov, în mod neîntelept, a manifestat preferinta sa pentru Iosif, si lucrul acesta a trezit gelozia celorlalti fii ai săi. Iosif era martor al comportamentului rău al fratilor săi si a fost tare întristat; el si-a permis ca în mod delicat să-i mustre, fapt care n-a făcut altceva decât să le trezească si mai tare ura si resentimentele. El nu putea îndura să-i vadă păcătuind împotriva lui Dumnezeu si de aceea el a făcut cunoscut lucrul acesta tatălui său, nădăjduind ca autoritatea sa să-i poată determina să se îndrepte.
Cu grijă, Iacov a evitat să le atâte mânia prin severitate sau iuteală. Cu profundă emotie, el si-a exprimat grija pentru copiii săi si i-a implorat să dea dovadă de respect fată de perii săi albi si să nu aducă rusine asupra numelui său si, mai presus de toate, să nu aducă dezonoare lui Dumnezeu printr-o astfel de nesocotire a învătăturilor Sale. Rusinati de faptul că purtarea lor rea fusese dată pe fată, tinerii s-au prefăcut că s-au pocăit, când de fapt ei n-au făcut decât să ascundă adevăratele lor simtăminte, care au devenit si mai înversunate prin această dare a lor în vileag.
Darul neîntelept pe care tatăl i l-a făcut lui Iosif, o haină sau o tunică scumpă, care de obicei era purtată de persoane distinse, a fost pentru ei o altă dovadă a atitudinii lui părtinitoare si a dat loc la bănuiala că el intentionează să treacă peste copiii săi mai mari si să-i atribuie fiului Rahelei dreptul de întâi născut. Răutatea lor a crescut si mai mult când, într-o zi, băiatul le-a povestit un vis pe care l-a avut. "Iată", spuse el, "noi eram la legatul snopilor în mijlocul câmpului; si iată că snopul meu s-a ridicat si a stat în picioare; iar snopii vostri l-au înconjurat, si s-au aruncat cu fata la pământ înaintea lui".
"Doar n-ai să împărătesti tu peste noi? Doar n-ai să ne cârmuiesti tu pe noi?" au spus fratii săi, cu vădită mânie.
Nu peste mult timp el a avut un alt vis, la fel de important, pe care de asemenea l-a relatat: "Soarele, luna si unsprezece stele se aruncau cu fata la pământ înaintea mea" (Gen.37,7- 9). Acest vis a fost tot atât de repede interpretat ca si primul. Tatăl său, care era prezent, i-a spus mustrător: "Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu, mama ta si fratii tăi să ne aruncăm cu fata la pământ înaintea ta?" (vers.10).
În ciuda severitătii aparente a cuvintelor sale, Iacov credea că Dumnezeu îi descoperea lui Iosif viitorul.
Pe când tânărul stătea înaintea fratilor săi, înfătisarea sa frumoasă strălucea de spiritul inspiratiei, si ei nu-si puteau retine admiratia; dar ei n-au ales să renunte la căile lor rele si au urât curătia ce mustra păcatele lor. Acelasi spirit care-l stăpânise pe Cain se aprinsese si în inimile lor.
Fratii erau obligati să se mute din loc în loc pentru a-si asigura păsune pentru turmele lor si adesea erau absenti cu totii luni întregi de acasă. După întâmplările relatate mai sus, ei au mers la locul pe care l-a cumpărat tatăl lor, la Sihem. A trecut un timp în care nu s-a primit nici o veste de la ei si tatăl a început să se îngrijoreze de viata lor, din cauza comportării lor crude din trecut fată de cei din Sihem. De aceea, el l-a trimis pe Iosif să-i găsească si să-i aducă stiri despre starea lor. Dacă Iacov ar fi cunoscut adevăratele sentimente ale fiilor săi fată de Iosif, atunci nu l-ar fi lăsat singur cu ei; dar ei au ascuns cu grijă faptul acesta de el.
Cu o inimă plină de bucurie, Iosif s-a despărtit de tatăl său, fără ca bătrânul om si nici tânărul său fiu să viseze la cele ce aveau să se întâmple până când ei aveau să se mai revadă. Când, după călătoria sa lungă si singuratică, Iosif a sosit la Sihem, fratii săi si turmele lor nu mai erau de găsit. Întrebând de ei, el a fost îndreptat spre Dotan. Făcuse deja mai mult de optzeci de kilometri si acum o altă distantă de douăzeci si cinci de kilometri îi stătea înainte, dar el a pornit în grabă, uitând de oboseală, la gândul de a alina nelinistea tatălui său si de a-si întâlni fratii, pe care, în ciuda răutătii lor, el încă îi iubea.
Fratii săi l-au văzut venind; dar nici gândul la călătoria cea lungă pe care el a făcut-o ca să-i întâlnească, la oboseala si faptul că era flămând, nici apelurile lui la ospitalitatea si iubirea lor frătească, nimic nu a înmuiat asprimea urii lor. Vederea hainei, dovadă a iubirii tatălui său, i-a făcut să turbeze. "Iată că vine făuritorul de vise", au strigat ei în batjocură. Mânia si răzbunarea, nutrite de mult timp în ascuns, au pus acum stăpânire pe ei. "Veniti acum să-l omorâm", au spus ei, "si să-l aruncăm într-una din aceste gropi; vom spune că l-a mâncat o fiară sălbatică, si vom vedea ce se va alege de visurile lui" (vers.19-20).
Ei ar fi adus la îndeplinire planul lor, dacă nu era acolo Ruben. El n-a vrut să ia parte la uciderea fratelui său si a propus ca Iosif să fie aruncat de viu într-o groapă si să fie lăsat să moară acolo, intentionând totusi, în taină, să-l salveze si să-l redea tatălui său. Convingându-i pe toti să fie de acord cu acest plan, Ruben a părăsit grupul fratilor săi, temându-se ca nu cumva să nu-si poată controla simtămintele si, astfel, adevăratele lui intentii să fie date pe fată.
Fără să bănuiască primejdia, Iosif venea bucuros că tinta lungii sale căutări a fost atinsă; dar, în loc de salutul la care se astepta, el s-a îngrozit de privirile mânioase si răzbunătoare care l-au întâmpinat. Fu însfăcat si haina i-a fost smulsă de pe el. Amenintările si batjocurile au dat pe fată un plan ucigas. Rugămintile lui au rămas neauzite. El se afla cu totul în puterea acelor oameni iesiti din minti. Trăgându-l în mod barbar spre o groapă adâncă, l-au aruncat în ea si, după ce s-au asigurat de faptul că nu exista nici o posibilitate de scăpare, l-au lăsat acolo, să piară de foame, în timp ce ei "s-au asezat să mănânce".
Dar unii dintre ei nu se simteau bine; ei nu simteau satisfactia pe care se asteptau să le-o aducă răzbunarea. În curând, o ceată de călători se văzu apropiindu-se. Era o caravană de ismaeliti de dincolo de Iordan, în drumul lor spre Egipt, cu mirodenii si alte mărfuri. Iuda le-a propus acum ca, în loc să-l lase să moară, să-l vândă pe fratele lor acestor negustori păgâni. Si astfel, în timp ce el era înlăturat din drumul lor, ei aveau să rămână curati de sângele lui; "căci", spunea el, "este fratele nostru, carne din carnea noastră". Toti au fost de acord cu această propunere si Iosif a fost repede scos afară din groapă.
Când i-a văzut pe negustori, adevărul cel groaznic l-a străfulgerat. A deveni sclav era o soartă cu mult mai de temut decât moartea. În agonia groazei, el a apelat la unul si la altul din fratii săi, dar în zadar. Unii au fost miscati de milă, dar, temându-se să nu se facă de râs, au tăcut; toti aveau simtământul că au mers prea departe ca să mai dea înapoi. Dacă Iosif ar fi fost crutat, fără îndoială că el i-ar fi spus tatălui lor, care nu avea să treacă cu vederea cruzimea lor fată de fiul său favorit. Făcându-si inimile cremene fată de rugămintile lui, ei l-au vândut în mâinile negustorilor păgâni. Caravana s-a pus în miscare si în curând s-a pierdut din vedere.
Ruben s-a întors la groapă, dar Iosif nu mai era acolo. Alarmat de faptul acesta si făcându-si reprosuri, el si-a smuls hainele si i-a căutat pe fratii săi, spunând: "Băiatul nu mai este! Ce mă voi face eu?" (vers.30). Luând cunostintă de soarta lui Iosif, cum si de faptul că era acum imposibil să-l mai recapete, Ruben a fost convins să se unească cu ceilalti în încercarea de a acoperi vina lor. Junghiind un tap, ei au înmuiat haina lui Iosif în sângele lui si au dus-o tatălui lor, spunându-i că au găsit-o pe câmp si că se temeau că este a fratelui lor. "Vezi", au spus ei, "dacă este haina fiului tău sau nu". Ei priviseră înainte la scena aceasta cu groază, dar nu erau pregătiti pentru durerea sfâsietoare de inimă, pentru jalea de nedescris, pe care erau obligati să o vadă acum. "Este haina fiului meu", a spus Iacov; "o fiară sălbatică l-a mâncat. Da, Iosif a fost făcut bucăti" (vers.33). Zadarnic încercau fiii si fiicele sale să-l mângâie. El "si-a rupt hainele, si-a pus un sac pe coapse, si a jelit multă vreme pe fiul său" (vers.34). Timpul părea că nu aduce nici o alinare durerii sale. "Plângând mă voi coborî la fiul meu în locuinta mortilor", era plânsul său disperat. Tinerii, îngroziti de ceea ce au făcut si totusi temându-se de reprosurile tatălui lor, au ascuns în inimă constienta vinovătiei lor, care acum le părea chiar si lor, ca fiind foarte mare.
