Cu toate că Iacov părăsise Padan-Aramul în deplină ascultare de sfatul divin, totusi nu fără teamă se întorcea el pe acelasi drum pe care, cu douăzeci de ani în urmă, îl făcuse ca un fugar. Păcatul lui, comis prin înselarea tatălui său, stătea mereu înaintea sa. Era constient de faptul că exilul său cel lung era rezultatul direct al acelui păcat si el se gândea zi si noapte la aceste lucruri, iar reprosurile unei constiinte ce-l acuza făceau foarte tristă călătoria lui. Când dealurile din tara sa natală au apărut în depărtare înaintea lui, inima patriarhului a fost profund miscată. Tot trecutul i-a apărut în mod viu înainte. O dată cu amintirea păcatului său era prezent si gândul la favoarea acordată lui de Dumnezeu, cum si gândul la făgăduintele divine de ajutor si călăuzire.
Pe măsură ce se apropia de sfârsitul călătoriei sale, gândul la Esau i-a adus multe prevestiri îngrijorătoare. După fuga lui Iacov, Esau s-a considerat ca singurul mostenitor al averii tatălui său. Vestea reîntoarcerii lui Iacov putea să trezească temerea că el venea ca să ceară partea sa de mostenire. Acum, Esau era în stare să facă fratelui său un mare rău, dacă ar fi dorit, si putea să se manifeste în mod violent fată de el, nu numai din dorinta de răzbunare, ci pentru a-si asigura în mod netulburat stăpânirea averii pe care de atâta timp o considera ca fiind numai a sa.
Din nou Domnul i-a dat lui Iacov o dovadă a ocrotirii divine. În timp ce mergea spre sud de muntele Galaad, două ostiri de îngeri îl însoteau mergând în fata si în spatele său, înaintând o dată cu ai lui, pentru protejarea lor. Iacov îsi reaminti de visul avut cu mult timp în urmă la Betel, si inima sa împovărată se simti mai usurată de faptul că solii ceresti, care îi aduseseră nădejde si curaj la fuga sa din Canaan, aveau să fie acum păzitorii întoarcerii sale. Si el a zis: ‘Aceasta este tabăra lui Dumnezeu!’ De aceea a pus locului aceluia numele Mahanaim (Tabără îndoită)" (Gen.32,2).
Totusi, Iacov avea simtământul că si el avea ceva de făcut pentru a fi în sigurantă. De aceea, el a trimis fratelui său soli, cu un cuvânt de împăcare. El i-a învătat cu privire la cuvintele exacte cu care trebuia să i se adreseze lui Esau. Mai înainte de nasterea celor doi frati, fusese profetizat că cel mai mare avea să slujească celui mai tânăr; si, ca nu cumva amintirea acestui lucru să-l înversuneze, Iacov a spus slujitorilor că erau trimisi la "domnul meu Esau", iar când aveau să ajungă înaintea lui, ei trebuia să vorbească despre stăpânul lor ca fiind "servul tău Iacov"; iar ca să împrăstie teama că el se întorcea ca un hoinar, fără nimic, doar să ceară mostenirea părintească, Iacov a fost foarte atent să spună în solia sa: "Am boi, măgari, oi, robi si roabe, si trimit să dea de stire lucrul acesta domnului meu, ca să capăt trecere înaintea ta" (vers.5).
Dar slujitorii s-au întors cu stirea că Esau se apropia cu patru sute de oameni, fără să răspundă cumva la mesajul prietenesc ce îi fusese trimis. Era sigur că el venea ca să se răzbune. Tabăra fu cuprinsă de groază. "Iacov s-a înspăimântat foarte mult si l-a apucat groaza". El nu putea să se mai întoarcă si îi era teamă să mai meargă înainte. Tabăra sa, neînarmată si lipsită de apărare, era cu totul nepregătită pentru o confruntare războinică. De aceea, i-a împărtit pe ai săi în două tabere, astfel încât, dacă una dintre ele avea să fie atacată, cealaltă să poată avea posibilitatea să scape. Din numeroasa sa turmă, el a trimis, în mod generos, daruri lui Esau, însotite de o solie prietenească. El a făcut tot ceea ce sta în puterea sa ca să ispăsească răul pe care i-l făcuse fratelui său si să abată primejdia ce-l ameninta si apoi, în umilintă si pocăintă, el a cerut ocrotirea divină: "Tu" mi-ai zis: ‘Întoarce-te în tara ta si în locul tău de nastere, si voi îngriji ca să-ti meargă bine!’ Eu sunt prea mic pentru toate îndurările si pentru toată credinciosia, pe care ai arătat-o fată de robul Tău, căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu, si iată că acum fac două tabere. Izbăveste-mă, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau, căci mă tem de el, ca să nu vină si să mă lovească pe mine, pe mame si pe copii" (Gen.32,9-11).
Ajungând la râul Iaboc, întrucât noaptea se lăsase, Iacov si-a trimis familia dincolo de râu, în timp ce el a rămas singur dincoace de râu. Se hotărâse să petreacă noaptea în rugăciune si dorea să fie singur cu Dumnezeu. Dumnezeu putea să înmoaie inima lui Esau. În El era toată nădejdea patriarhului.
Era o regiune muntoasă, izolată, refugiul animalelor sălbatice si ascunzisul tâlharilor si ucigasilor. Singur si fără apărare, Iacov s-a plecat în disperarea sa până la pământ. Era miezul noptii. Tot ceea ce făcuse ca viata sa să fie scumpă pentru el era acum departe, expus primejdiei si mortii. Dar cel mai amar dintre toate era gândul că păcatul său a fost acela care a adus această primejdie asupra celor nevinovati. Cu strigăt de disperare si lacrimi, el si-a înăltat rugăciunea înaintea lui Dumnezeu. Deodată, o mână puternică s-a lăsat asupra sa. El a crezut că un vrăjmas căuta să-i ia viata si a făcut eforturi că să scape din strânsoarea celui care l-a atacat. În întunericul noptii cei doi se luptau pentru biruintă. Nu s-a rostit nici un cuvânt, dar Iacov si-a pus toată puterea si n-a slăbit eforturile sale nici chiar pentru un singur moment. În timp ce se lupta astfel pe viată si pe moarte, sentimentul vinovătiei apăsa asupra sufletului său; păcatele sale s-au ridicat în fata sa, despărtindu-l de Dumnezeu. Dar în teribila sa disperare si-a amintit de făgăduintele lui Dumnezeu si inima sa întreagă s-a îndreptat către El, cerând mila Sa. Lupta a continuat până aproape de ziuă, când străinul si-a pus degetul pe coapsa lui Iacov si imediat acesta a început să schiopăteze.
Patriarhul si-a dat seama cine era Cel cu care se luptase. El a văzut că fusese în luptă cu un sol ceresc si, din cauza aceasta, cu tot efortul său aproape supraomenesc, nu putuse câstiga biruinta. Era Hristos, "Îngerul legământului", care Se descoperise pe Sine lui Iacov. Patriarhul era acum neputincios, având dureri puternice, dar cu toate acestea nu slăbea din strânsoare pe cel prins. Pocăit cu totul si zdrobit, el se agătă de înger: "a plâns si s-a rugat de el" (Osea 12,4), cerând să fie binecuvântat. El trebuia să aibă asigurarea că păcatul său a fost iertat. Durerea fizică nu era suficientă ca să abată mintea sa de la acest tel. Hotărârea sa devenea tot mai puternică, credinta tot mai vie si mai stăruitoare, până la capăt. Îngerul a încercat să Se elibereze; El a zis: "Lasă-Mă să plec, căci se revarsă zorile". Dar Iacov a răspuns: "Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta" (Gen.32,26). Dacă atitudinea aceasta ar fi fost o încredere îngâmfată si obraznică, Iacov ar fi fost nimicit pe loc; dar din partea lui se dădu pe fată încrederea unuia care îsi mărturisise nevrednicia si care totusi se sprijinea pe credinciosia unui Dumnezeu care Îsi păstra legământul.
Iacov "s-a luptat cu îngerul, si a fost biruitor" (Osea 12,4). Cu umilintă, pocăintă si predare de sine, acest om păcătos si supus greselii a biruit în lupta cu Maiestatea cerului. El si-a întărit încrederea sa tremurândă în făgăduintele lui Dumnezeu, iar mâna Iubirii infinite nu putea să întoarcă spatele cerintei celui păcătos.
Greseala care îl făcuse pe Iacov să păcătuiască, obtinând prin înselăciune dreptul de întâi născut, sta acum în mod clar înaintea sa. El nu avusese încredere în făgăduintele lui Dumnezeu, ci căutase ca prin eforturile sale proprii să realizeze ceea ce Dumnezeu ar fi împlinit la timpul său si pe căile Sale. Ca o dovadă că fusese iertat, numele său a fost schimbat din unul care îi reamintea de păcatul său, în altul care comemora biruinta sa. "Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (cel ce luptă cu Dumnezeu); căci ai luptat cu Dumnezeu si cu oamenii, si ai fost biruitor" (Gen.32,28).
Iacov a primit binecuvântarea după care tânjea sufletul său. Păcatul său, ca intrigant si înselător, fusese iertat. Criza vietii sale trecuse. Îndoiala, deznădejdea si remuscarea îi amărâseră existenta, dar acum totul era schimbat; si ce dulce era pacea împăcării cu Dumnezeu. Iacov nu se mai temea nicidecum să se întâlnească cu fratele său. Dumnezeu, care îi iertase păcatul, putea de asemenea să miste inima fratelui său Esau si să primească umilinta si pocăinta sa.
În timp ce Iacov se lupta cu îngerul, un alt sol ceresc a fost trimis la Esau. Într-un vis, Esau l-a văzut pe fratele său, care timp de douăzeci de ani a fost departe de casa tatălui său; el a înteles durerea lui Iacov, aflând că mama sa murise; a văzut tabăra sa înconjurată de ostile lui Dumnezeu. Visul acesta a fost povestit de către Esau ostasilor săi, cu porunca să nu-i facă nici un rău lui Iacov, căci Dumnezeul tatălui său era cu el.
În cele din urmă, cele două cete s-au apropiat una de cealaltă – stăpânul desertului în fruntea războinicilor săi si Iacov cu nevestele si copiii, însotit de păstori si slujnice, urmati de siruri lungi de turme de oi si cirezi de vite. Sprijinindu-se de toiagul său, patriarhul păsi înainte, să întâlnească ceata de ostasi. Era palid si slăbit din pricina luptei ce avusese loc numai cu putin timp înainte si mergea încet si cu eforturi dureroase, oprindu-se după fiecare pas; dar fata sa strălucea de bucurie si pace.
La vederea acelui suferind schilod, "Esau a alergat înaintea lui; s-au îmbrătisat, i s-a aruncat pe grumaz, si l-a sărutat, si au plâns" (Gen.33,4). Privind asupra acestei scene, chiar si inimile acelor soldati brutali au fost miscate. Desi el le povestise visul său, totusi ei nu puteau întelege schimbarea bruscă ce avusese loc cu căpitanul lor. Desi priveau infirmitatea patriarhului, putin se gândeau ei că această slăbiciune a sa era de fapt chiar tăria lui.
În noaptea sa de chin de lângă Iaboc, când nimicirea părea că este chiar înaintea sa, Iacov primise lectia cu privire la zădărnicia ajutorului omului, cât de fără temei este orice încredere în puterea omenească. El a văzut că singurul său ajutor trebuia să vină de la Acela, împotriva căruia el a păcătuit asa de grozav. Neajutorat si nevrednic, el a făcut apel la făgăduinta lui Dumnezeu de a avea milă de păcătosul pocăit. Făgăduinta aceea era asigurarea că Dumnezeu îl va ierta si îl va primi. Mai degrabă vor trece cerurile si pământul decât să nu se împlinească acel cuvânt; aceasta a fost ceea ce l-a sustinut în timpul acelei lupte înfricosate.
Experienta lui Iacov în timpul acelei nopti de luptă si chin reprezintă încercarea prin care poporul lui Dumnezeu trebuie să treacă chiar înaintea revenirii lui Hristos. Profetul Ieremia, într-o viziune sfântă, privind către acest timp, spunea: "Auzim strigăte de groază; e spaimă, nu este pace" Pentru ce s-au îngălbenit toate fetele? Vai! căci ziua aceea este mare; nici una n-a fost ca ea! Este o vreme de necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi izbăvit din ea" (Ier.30,5-7).
Când Hristos va înceta lucrarea Sa de Mijlocitor în favoarea omului, atunci va începe acest timp de strâmtorare. Atunci cazul fiecărui suflet va fi hotărât si nu va mai fi nici un sânge ispăsitor care să curătească de păcat. Când Isus părăseste pozitia Sa de Mijlocitor al omului înaintea lui Dumnezeu, atunci se face solemna declaratie: "Cine este nedrept, să fie nedrept si mai departe; cine este întinat să se întineze si mai departe; cine este fără prihană să trăiască si mai departe fără prihană. Si cine este sfânt, să se sfintească si mai departe" (Apoc.22,11). Apoi Duhul lui Dumnezeu, care tinea lucrurile în frâu, este retras de pe pământ. După cum Iacov era amenintat cu moartea de către fratele său mânios, tot astfel poporul lui Dumnezeu va fi în primejdie din partea celor răi care caută să-l distrugă. Si, după cum patriarhul s-a luptat toată noaptea pentru eliberarea sa din mâna lui Esau, tot astfel cei drepti vor striga la Dumnezeu zi si noapte pentru scăpare de vrăjmasii care-i înconjoară.
Satana îl învinuise pe Iacov înaintea îngerilor lui Dumnezeu, pretinzând dreptul de a-l distruge din cauza păcatului său; el l-a influentat pe Esau să pornească împotriva lui; si, în timpul lungii nopti de luptă a patriarhului, Satana s-a străduit să abată asupra lui un simtământ de vinovătie, pentru a-l descuraja si a-l face să nu se mai încreadă în Dumnezeu. Când, în deznădejdea lui, Iacov s-a prins puternic de Înger si s-a rugat cu lacrimi, Solul ceresc, pentru a-i pune la probă credinta, i-a reamintit de asemenea de păcatul său si S-a străduit să scape de el. Dar Iacov nu putea fi făcut să abandoneze lupta. El învătase faptul că Dumnezeu este milostiv si s-a încrezut cu totul în mila Sa. El a arătat înapoi, la pocăinta de păcatul său, si a cerut eliberarea de vina sa. Revizuindu-si viata, el ajunsese aproape la disperare; dar se tinea puternic de Înger si, cu plânset fierbinte până la agonie, si-a sustinut cererea până când a biruit.
Aceasta va fi experienta poporului lui Dumnezeu în lupta lor finală cu puterile răului. Dumnezeu va pune la probă credinta, statornicia, încrederea lor în puterea Sa de a-i scăpa. Satana se va strădui să-i înfricoseze la gândul că ei sunt niste cazuri fără nici o sperantă; că păcatele lor sunt prea grave ca să poată fi iertate. Ei vor avea un simtământ profund al nedesăvârsirii lor si, revizuin-du-si viata, nădejdea lor se va prăbusi. Dar, aducându-si aminte de măretia milei lui Dumnezeu, cum si de pocăinta lor sinceră, ei vor face apel la făgăduintele Sale, făcute prin Hristos păcătosilor fără de ajutor, dar care se pocăiesc. Credinta lor nu se va stinge pentru că nu primesc imediat răspuns la rugăciunile lor. Ei se vor bizui temeinic pe tăria lui Dumnezeu, asa cum Iacov s-a prins puternic de Înger, iar limbajul sufletului lor va fi: "Nu Te voi lăsa" până nu mă vei binecuvânta".
Dacă Iacov nu s-ar fi pocăit mai înainte de păcatul său de a obtine, prin înselăciune, dreptul de întâi născut, Dumnezeu nu i-ar fi ascultat rugăciunea si în mila Sa nu i-ar fi păstrat viata. Tot astfel, în timpul strâmtorării, dacă poporul lui Dumnezeu va avea păcate nemărturisite care să le vină în minte în timp ce sunt torturati de teamă si chin, ei vor fi atunci înfrânti, disperarea va zdrobi credinta si nu vor mai avea încredere să stăruiască înaintea lui Dumnezeu pentru eliberarea de vinovătia lor. Dar, desi au un simtământ profund al nevredniciei lor, nu vor mai avea nici un păcat ascuns pe care să-l aducă la lumină. Păcatele lor au fost sterse prin sângele ispăsitor al lui Hristos si deci nu si le mai pot aminti.
Satana îi face pe multi să creadă că Dumnezeu va trece cu vederea necredinciosia lor în problemele mărunte ale vietii; dar, în felul în care s-a comportat cu Iacov, Domnul ne arată că nicidecum El nu poate îngădui sau tolera păcatul. Toti aceia care vor căuta să scuze sau să ascundă păcatele lor si să îngăduie astfel ca ele să rămână în cărtile din ceruri nemărturisite si neiertate, toti acestia vor fi înfrânti de către Satana. Cu cât este mai aprinsă mărturisirea lor si cu cât este mai onorată pozitia pe care o detin, cu atât mai urâtă este purtarea lor înaintea lui Dumnezeu si cu atât mai sigur triumful marelui vrăjmas asupra lor.
Si totusi, istoria vietii lui Iacov este o asigurare a faptului că Dumnezeu nu îi va lepăda pe aceia care au fost dusi în păcat, dar care s-au întors la El cu o adevărată pocăintă" Prin lepădare de sine si credintă puternică a câstigat Iacov ceea ce n-a putut câstiga prin luptă, bizuindu-se pe propria sa putere. În acest fel, Dumnezeu l-a învătat pe slujitorul Său că numai puterea si harul divin puteau să-i facă parte de binecuvântarea pe care o dorea nespus. Tot asa va fi cu aceia care vor trăi în zilele de pe urmă. Când primejdiile îi înconjoară si disperarea pune stăpânire pe suflet, ei trebuie să depindă numai de meritele sângelui ispăsitor! Prin noi însine nu putem face nimic. În toată nevrednicia si neajutorarea noastră, noi trebuie să ne încredem în meritele Mântuitorului crucificat si înăltat. Nimeni nu va pieri dacă va face astfel. Lista cea lungă si neagră a nelegiuirilor noastre stă înaintea ochiului Celui Infinit. Consemnarea lor este completă; nici unul dintre păcatele noastre nu este uitat. Dar Acela care a ascultat strigătele slujitorului Său din vechime va auzi si rugăciunea credintei si va ierta păcatele noastre. El a făgăduit lucrul acesta si El Îsi va împlini cuvântul Său.
Iacov a biruit pentru că a fost stăruitor si hotărât. Experienta vietii sale dă mărturie cu privire la puterea rugăciunii stăruitoare. Acum trebuie ca noi să învătăm această lectie a rugăciunii biruitoare, a credintei ce nu lasă loc îndoielii. Cele mai mari biruinte ale bisericii lui Hristos sau ale crestinului nu sunt acelea care se obtin prin talent si educatie, prin avere sau prin favoarea oamenilor. Ci sunt acele biruinte care sunt câstigate în camera de audientă cu Dumnezeu, când credinta stăruitoare până la agonie se prinde strâns de bratul cel tare al puterii.
Aceia care însă nu sunt dispusi să părăsească orice păcat si să caute cu stăruintă binecuvântarea lui Dumnezeu nu o vor primi. Dar toti aceia care se vor prinde de binecuvântările lui Dumnezeu, asa cum a făcut Iacov, si care sunt dispusi să fie tot asa de sinceri si stăruitori cum a fost el vor birui asa cum a biruit el. "Si Dumnezeu nu va face dreptate alesilor Lui, care strigă zi si noapte către El, măcar că zăboveste fată de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând" (Luca 18,7.8).
