Amenintat cu moartea de mânia lui Esau, Iacov plecă din casa tatălui său ca fugar; dar ducea cu el binecuvântarea tatălui; Isaac înnoise fată de el făgăduinta legământului si îl îndemnase, ca mostenitor al acestui legământ, să-si caute o nevastă din familia mamei sale din Mesopotamia. Cu toate acestea, Iacov porni la drumul său singuratic cu inima adânc îngrijorată. Numai cu un toiag în mâinile sale, el trebuia să călătorească sute de kilometri printr-o tară locuită de triburi sălbatice, nomade. Cuprins de remuscare si teamă, el căută să-i evite pe oameni, ca nu cumva fratele său mânios să-i afle urma. El se temea de faptul că pierduse pentru totdeauna binecuvântarea pe care Dumnezeu Îsi propusese să i-o dea; si Satana era acolo, prezent, ca să-l coplesească cu ispite. Seara celei de a doua zile îl găsi departe de corturile tatălui său. El avea simtământul că era un alungat dintre oameni si era constient de faptul că tot necazul acela fusese adus asupra sa numai de către comportarea sa gresită. Întunericul disperării apăsa greu asupra sufletului său si aproape că nici nu îndrăznea să se roage. Dar el era atât de singur, încât simtea nevoia unei protectii din partea lui Dumnezeu, asa cum nu simtise niciodată până atunci. Cu lacrimi si profundă umilintă, el îsi mărturisi păcatul si ceru stăruitor o dovadă a faptului că nu era cu totul părăsit. Cu toate acestea, nu simti nici o usurare de povara inimii sale. El pierduse orice încredere în sine si se temea că Dumnezeul părintilor săi îl lepădase.
Dar Dumnezeu nu îl părăsise pe Iacov. Harul său era încă întins asupra servului său gresit si lipsit de încredere. Plin de milă, Domnul i-a descoperit exact lucrul de care Iacov avea nevoie – UN M¢NTUITOR. El păcătuise, dar inima sa era plină de recunostintă, când văzu descoperindu-i-se o cale prin care el putea fi readus în gratia lui Dumnezeu.
Obosit de drum, fugarul se culcă pe pământul gol, având drept căpătâi" o piatră. În timp ce dormea, a văzut o scară strălucitoare si luminoasă, al cărei capăt se sprijinea pe pământ, în timp ce vârful ei atingea cerul. Pe această scară urcau si coborau îngeri; deasupra ei era Domnul slavei, si din ceruri s-a auzit glasul Său zicând: "Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam, si Dumnezeul lui Isaac". Pământul pe care era culcat ca un exilat si fugar i-a fost făgăduit lui si urmasilor săi, cu asigurarea: "Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine si în sământa ta". Această făgăduintă fusese dată lui Avraam si lui Isaac, iar acum era reînnoită lui Iacov. Apoi, în mod special, au fost rostite cuvinte de mângâiere si încurajare fată de singurătatea si durerea în care se găsea: "Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge si te voi aduce înapoi în tara aceasta; căci nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ti spun" (Gen.28,15).
Dumnezeu cunostea influentele rele care aveau să-l înconjoare pe Iacov, cum si primejdiile la care avea să se expună. În mila Sa, El descoperi viitorul înaintea fugarului pocăit, pentru ca el să poată întelege planul divin cu privire la el si să fie pregătit să reziste ispitelor ce, cu sigurantă, aveau să vină asupra lui atunci când se va afla singur printre oameni idolatri si porniti spre rele. El trebuia să aibă totdeauna înaintea sa înaltul ideal la care să tintească; iar cunoasterea faptului că prin el planurile lui Dumnezeu ajungeau să se împlinească trebuia să-l îndemne mereu să fie credincios.
În această viziune, lui Iacov i-a fost prezentat Planul de Mântuire, dar nu pe deplin, ci acele părti ale lui care erau esentiale pentru el, pentru vremea aceea. Scara tainică ce i-a fost descoperită în vis era aceeasi la care S-a referit Hristos în convorbirea cu Natanael. El a zis: "Veti vedea cerul deschis si pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se si coborându-se peste Fiul omului" (Ioan 1,51). Până la data răzvrătirii omului împotriva guvernării lui Dumnezeu, fusese o legătură deschisă între Dumnezeu si om. Dar păcatul lui Adam si al Evei a despărtit pământul de cer, astfel încât omul nu a mai avut legătură cu Făcătorul său. Cu toate acestea, lumea n-a fost lăsată într-o singurătate deznădăjduită. Scara Îl reprezintă pe Isus, mijlocul de legătură rânduit. Dacă n-ar fi făcut din meritele Sale un pod peste prăpastia pe care o făcuse păcatul, îngerii slujitori n-ar fi putut avea vreo legătură cu omul căzut. Hristos îl leagă pe om, în slăbiciunea si neajutorarea sa, de izvorul puterii nemărginite.
Toate acestea i s-au descoperit lui Iacov în visul său. Desi mintea lui a înteles imediat o parte a descoperirii, adevărurile ei mari si tainice au constituit studiul vietii sale si s-au deschis din ce în ce mai mult întelegerii sale.
Iacov s-a trezit din somnul său în tăcerea adâncă a noptii. Înfătisările strălucitoare din viziunea sa au dispărut. Numai contururile neclare ale dealurilor singuratice si, deasupra lor, cerul înstelat, strălucitor, întâmpinau acum privirea lui. Dar avea sentimentul solemn că Dumnezeu era cu el. O prezentă nevăzută umplea singurătatea. "Cu adevărat, Domnul este în locul acesta", zise el, "si eu n-am stiut" Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerului" (Gen.28,16-22).
"Si Iacov s-a sculat dis-de-dimineată, a luat o piatră pe care o pusese căpătâi, a pus-o ca stâlp de aducere aminte si a turnat untdelemn pe vârful ei". În armonie cu obiceiul privind comemorarea unor evenimente importante, Iacov a ridicat un monument al îndurării lui Dumnezeu, pentru ca ori de câte ori el avea să treacă pe acolo, să se oprească în acel loc sfânt spre a se închina lui Dumnezeu. El a numit locul acela Betel, sau "Casa lui Dumnezeu". Cu profundă recunostintă, el a repetat făgăduinta că, "dacă va fi Dumnezeu cu mine si mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc si haine să mă îmbrac si dacă mă voi întoarce cu bine în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu si Îti voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da" (Gen.28,20-22).
În acest caz, Iacov nu căuta să Îi pună conditii lui Dumnezeu. Domnul făgăduise deja prosperitate, si acest vot a fost revărsarea unei inimi pline de recunostintă pentru asigurarea iubirii si îndurării lui Dumnezeu. Iacov întelegea că Dumnezeu are asupra lui drepturi pe care trebuie să le recunoască si că dovezile speciale ale bunătătii divine acordate lui cer un răspuns. Tot astfel, orice binecuvântare revărsată asupra noastră cere un răspuns pe care trebuie să-l dăm Autorului tuturor îndurărilor. Crestinul trebuie să-si cerceteze adesea trecutul vietii sale si să-si amintească cu recunostintă pretioasele izbăviri pe care Dumnezeu le-a lucrat si le lucrează pentru el, sustinându-l în încercări, deschizând căi înaintea lui atunci când totul părea întunecos si potrivnic, înviorându-l atunci când totul părea să se prăbusească. El ar trebui să recunoască toate aceste dovezi ale grijii ocrotitoare a îngerilor ceresti. Având în vedere aceste nenumărate binecuvântări, el ar trebui să întrebe adesea cu o inimă supusă si recunoscătoare: "Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui fată de mine?" (Ps.116,12).
Timpul nostru, talentele noastre, avutul nostru, toate trebuie să fie consacrate cu sfintenie Lui, Aceluia care ne-a încredintat spre administrare aceste binecuvântări. Ori de câte ori se săvârseste o lucrare de salvare pentru noi sau când ni se acordă favoruri noi si nesperate, trebuie să recunoastem bunătatea lui Dumnezeu, nu numai exprimându-ne recunostinta prin cuvinte, ci, asemenea lui Iacov, prin daruri si jertfe aduse cauzei Sale. Asa după cum primim continuu binecuvântările lui Dumnezeu, tot astfel trebuie să si dăm fără încetare.
"Îti voi da a zecea parte", zise Iacov, "din tot ce-mi vei da" (Gen.28,22). Oare noi, care ne bucurăm de deplină lumină si de privilegiile Evangheliei, să fim multumiti a da lui Dumnezeu mai putin decât au dat aceia care au trăit în vechea si mai putin favorizata dispensatiune? Nu, ci întrucât binecuvântările de care ne bucurăm sunt mai mari, nu avem si noi obligatii tot asa de mari? Dar cât de mică este pretuirea, cât de zadarnică strădania de a măsura, cu reguli matematice, timpul, banii si iubirea, în schimbul unei iubiri atât de cu neputintă de măsurat si unui dar de o valoare atât de inimaginabilă! Zecime pentru Hristos! O, "neînsemnată ofrandă, ce recompensă vrednică de ocară pentru ceea ce a costat atât de mult! De pe crucea Golgotei, Hristos cheamă la o consacrare fără rezerve. Tot ceea ce avem si tot ceea ce suntem trebuie să fie devotat lui Dumnezeu.
Cu o credintă nouă si statornică în făgăduintele divine si asigurat de prezenta si ocrotirea îngerilor ceresti, Iacov si-a continuat călătoria spre "tara celor ce locuiesc în răsărit" (Gen.29,1). Dar cât de deosebită a fost sosirea lui fată de aceea a trimisului lui Avraam cu aproape o sută de ani mai înainte! Slujitorul venise cu o suită de slugi călare pe cămile, cu daruri bogate de aur si argint; fiul, însă, era un călător singuratic, cu picioarele rănite de drum, neavând altă bogătie decât toiagul său. Asemenea slujitorului lui Avraam, Iacov s-a oprit lângă o fântână si aici a întâlnit-o pe Rahela, fiica cea mai mică a lui Laban. De data aceasta, Iacov a fost acela care a făcut un serviciu, dând la o parte piatra de la gura fântânii si adăpând turmele. Făcându-si cunoscută legătura sa de rudenie, el a fost bine primit în casa lui Laban. Cu toate că venise fără avere si neînsotit, în timp de câteva săptămâni el a dovedit valoarea hărniciei si priceperii sale si a fost rugat să rămână acolo mai departe. S-a făcut întelegerea ca el să-i slujească sapte ani lui Laban pentru mâna Rahelei.
În vremurile de demult, obiceiul cerea ca mirele, înainte de definitivarea unei întelegeri de căsătorie, să plătească tatălui sotiei sale o sumă de bani sau echivalentul ei în bunuri, după cum era starea lui. Aceasta era considerată ca o garantie a căsătoriei. Părintii nu socoteau că este bine să încredinteze fericirea fiicelor lor unor bărbati care nu s-ar fi îngrijit de cele necesare întretinerii familiei lor. Dacă nu aveau destul spirit de economie si energia necesară ca să conducă bine treburile vietii, să aibă vite sau pământ, era temerea că viata lor se va dovedi lipsită de orice valoare. Dar erau si măsuri ca aceia care nu aveau cu ce plăti pentru o sotie să poată fi pusi la probă. Lor li se îngăduia să muncească pentru tatăl a cărui fiică o iubeau, durata timpului fiind hotărâtă după valoarea zestrei cerute. Dacă pretendentul era credincios în slujirea sa si se dovedea vrednic si în alte privinte, el primea fata ca să-i fie sotie; si, de obicei, zestrea pe care o primise tatăl era dată fetei la căsătorie. În cazul Rahelei si al Leii, Laban, în mod egoist, a oprit totusi zestrea ce trebuia să li se dea; ele s-au referit la acest lucru chiar înainte de a pleca din Mesopotamia, când au spus: "Ne-a vândut si ne-a mâncat banii" (Gen.31,15).
Obiceiul acesta vechi, desi uneori era folosit în mod abuziv, ca si în cazul lui Laban, avea urmări bune. Atunci când i se cerea pretendentului să slujească pentru obtinerea miresei sale, se punea stavilă înaintea unei căsătorii pripite si era ocazia de a se vedea cât de profunde erau sentimentele sale, cum si iscusinta sa de a se îngriji de familie. În vremea noastră, multe rele rezultă din folosirea unei căi opuse acesteia. Se întâmplă adesea că, înainte de căsătorie, unele persoane au putine ocazii să cunoască obiceiurile si felul de a fi al celuilalt, iar în ceea ce priveste viata de fiecare zi, ei sunt cu totul străini atunci când îsi unesc viata si interesele la altar. Multi descoperă, prea târziu însă, că nu sunt potriviti unul pentru altul, iar rezultatul unirii lor este o viată întreagă de mizerie. Adesea, sotia si copiii suferă din cauza indolentei si nepriceperii sau obiceiurilor vicioase ale sotului si tatălui. Dacă s-ar fi cercetat mai înainte de căsătorie caracterul pretendentului, după vechiul obicei, s-ar fi evitat multă nefericire.
Sapte ani a slujit cu credinciosie Iacov pentru Rahela si anii pe care i-a slujit "i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea" (Gen.29,20). Dar zgârcitul si apucătorul Laban, dorind să păstreze un ajutor asa de valoros, a săvârsit o crudă înselăciune, schimbând-o pe Rahela cu Lea. Faptul că Lea însăsi s-a învoit la această înselăciune l-a făcut pe Iacov să simtă că nu o poate iubi. La mustrarea sa plină de indignare adresată lui Laban, acesta i-a oferit-o pe Rahela pentru alti sapte ani de slujire. Dar tatăl insistă ca Lea să nu fie alungată, căci acest lucru ar aduce ocară asupra familiei. Astfel, Iacov a fost pus în cea mai dureroasă si cea mai grea situatie; în cele din urmă, el s-a hotărât să o păstreze pe Lea si să se căsătorească si cu Rahela. Rahela a fost întotdeauna cea mai iubită; dar preferinta sa pentru ea a dat nastere la invidie si gelozie, si viata sa a fost amărâtă de rivalitatea dintre cele două surori, sotii ale sale.
Timp de douăzeci de ani, Iacov a rămas în Mesopotamia, lucrând în slujba lui Laban, care, netinând seama de legăturile de rudenie, căuta să strângă pentru sine toate binefacerile de pe urma acestor legături. Pentru cele două fiice ale sale, el a pretins paisprezece ani de muncă grea; iar în restul timpului care a mai rămas, simbria lui Iacov a fost schimbată de zece ori. Cu toate acestea, slujba lui Iacov a fost îndeplinită cu hărnicie si credinciosie. Cuvintele sale adresate lui Laban la ultima lor întâlnire descriu în mod viu grija neobosită pe care o acordase intereselor pretentiosului său stăpân: "Am stat la tine douăzeci de ani; oile si caprele nu ti s-au stârpit si n-am mâncat berbeci din turma ta. Nu ti-am adus acasă vite sfâsiate de fiare; eu însumi te-am despăgubit pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua, sau ce mi se fura noaptea. Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig si-mi fugea somnul de pe ochi" (Gen.31,38-40).
Era nevoie ca păstorul să vegheze asupra turmelor sale zi si noapte. Ele erau în primejdie din partea tâlharilor, cum si din partea fiarelor sălbatice, care erau foarte numeroase si îndrăznete, pricinuind adesea mare prăpăd în turmele care nu erau bine păzite. Iacov avea multe ajutoare în îngrijirea întinselor turme pe care le avea Laban, dar el era răspunzător pentru toate. În unele părti ale anului, era necesar ca el personal să fie permanent cu turmele, să le ferească în sezonul secetos ca nu cumva să piară de sete, iar în timpul lunilor mai reci, să nu înghete din cauza frigului mare din timpul noptii. Iacov era păstorul principal; slujitorii ce erau în sluj-ba lui erau subpăstori. Dacă lipsea cumva vreo oaie, paguba o suporta păstorul principal; de aceea el cerea celor cărora le-a încredintat grija turmei o strictă socoteală dacă turma nu era găsită într-o stare înfloritoare.
Viata de muncă sârguincioasă si de purtare de grijă a păstorului, cum si mila sa duioasă pentru creaturile neajutorate date în seama sa au fost folosite de către scriitorii inspirati ca să ilustreze unele dintre cele mai pretioase adevăruri ale Evangheliei. Hristos, în legătura Sa cu poporul Său, este asemănat cu un păstor. După cădere, El a văzut oile Sale condamnate la pieire pe căile întunecoase ale păcatului. Pentru a-i mântui pe acesti rătăciti, El a părăsit onorurile si slava din casa Tatălui Său. El spune: "Voi căuta pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită, voi lega pe cea rănită si voi întări pe cea slabă". "Voi veni în ajutorul oilor Mele, ca să nu mai fie de jaf" nu le vor mai mânca fiarele din tară" (Ezech.34,16.22.28). Glasul său este auzit chemându-le la staulul Său, "umbrar împotriva căldurii zilei si ca loc de adăpost si de ocrotire împotriva furtunii si ploii" (Is.4,6). Grija Sa pentru turmă este neobosită. El întăreste pe cea slabă, alină suferintele, strânge mieii în bratele Sale si-i poartă la sânul Său. Oile Sale Îl iubesc. "Nu merg deloc după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor" (Ioan 10,5).
Hristos spune: "Păstorul cel bun îsi dă viata pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor si ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile si fuge; si lupul le răpeste si le împrăstie. Cel plătit fuge, pentru că este plătit si nu-i pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, si ele Mă cunosc pe Mine" (Ioan 10,11-14).
Hristos, Marele Păstor, a încredintat slujitorilor Săi, ca subpăstori, grija turmei Sale. El le porunceste să aibă acelasi interes pe care l-a dat El pe fată si să simtă răspunderea cea sfântă a însărcinării pe care le-a dat-o. El le-a poruncit solemn să fie credinciosi, să hrănească turma, să întărească pe cea slabă, să învioreze pe aceea care este gata să cadă si să o ocrotească de lupii răpitori. Pentru a salva oile Sale, Hristos Si-a dat propria Sa viată. El atrage atentia slujitorilor Săi la o astfel de manifestare a dragostei, care să fie un exemplu pentru ei. Dar "cel plătit, care nu este păstor si ale cărui oi nu sunt ale lui", nu are un interes adevărat pentru turmă. El lucrează numai pentru câstig si nu se îngrijeste decât de sine. El urmăreste numai interesul său, în loc de a îngriji de ceea ce i-a fost încredintat; iar în timp de primejdie el va fugi, părăsind turma.
Apostolul Petru îi îndeamnă astfel pe subpăstori: "Păstoriti turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câstig mârsav, ci cu lepădare de sine. Nu ca si cum ati stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărteală, ci făcându-vă pildă turmei" (1 Petru 5,2-3). Pavel spune: "Luati seama dar la voi însivă si la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt priveghetori, ca să păstoriti Biserica Domnului, pe care a câstigat-o cu însusi sângele Său. Stiu bine că după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruta turma" (Fapte 20,28-29).
Toti aceia care consideră ca o sarcină nebinevenită grija si povara ce revin păstorului credincios sunt mustrati astfel de către apostol: "Nu de silă, ci de bunăvoie; nu pentru un câstig mârsav, ci cu lepădare de sine" (1 Petru 5,2). Pe toti acesti servi necredinciosi marele Păstor îi desărcinează fără multă vorbă. Biserica lui Hristos a fost răscumpărată cu sângele Său si fiecare păstor ar trebui să-si dea seama că oile ce se află în grija sa costă un sacrificiu nemărginit. El ar trebui să le socotească pe fiecare în parte ca fiind de o valoare nepretuită si ar trebui să fie neobosit în eforturile lui de a le păstra într-o stare sănătoasă si înfloritoare. Păstorul care este pătruns de duhul lui Hristos va imita pilda Sa de lepădare de sine, lucrând neîncetat pentru binele celor dati în grija sa; iar turma va propăsi ca urmare a grijii sale.
Toti vor fi chemati să dea socoteală amănuntită lui Dumnezeu pentru lucrarea lor. Stăpânul va întreba pe fiecare păstor: "Unde este turma care-ti fusese dată, turma de care erai asa de mândru?" (Ier.13,20). Cel care va fi găsit credincios va primi o bogată răsplătire. "Si când se va arăta Păstorul cel mare", zice apostolul, "veti căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei" (1 Petru 5,4).
Când Iacov, obosit să-i mai slujească lui Laban, a făcut planul să se reîntoarcă în Canaan, i-a spus socrului său: "Lasă-mă să plec, ca să mă duc acasă, în tara mea. Dă-mi nevestele si copiii, pentru care ti-am slujit, si voi pleca; fiindcă stii ce slujbă ti-am făcut". Dar Laban stărui de el să rămână, spunând: "Văd bine că Domnul m-a binecuvântat din pricina ta" (Gen.30,25-27). El a văzut că avutul lui a crescut sub purtarea de grijă a ginerelui său.
Iacov spuse: "Putinul pe care-l aveai înainte de venirea mea a crescut mult, si Domnul te-a binecuvântat ori încotro am mers eu". Dar, cu trecerea timpului, Laban a devenit invidios din cauza prosperitătii lui Iacov, ce crestea tot mai mult: "s-a îmbogătit din ce în ce mai mult; a avut multe turme, robi si roabe, cămile si măgari" (Gen.30,30.43). Fiii lui Laban au împărtăsit gelozia tatălui lor, si cuvintele lor răutăcioase au ajuns la urechile lui Iacov: el "a luat tot ce era al tatălui nostru, si cu averea tatălui nostru si-a agonisit el toată bogătia aceasta. Iacov s-a uitat si la fata lui Laban; si iată că ea nu mai era ca înainte" (Gen.31,1.2).
Iacov si-ar fi părăsit rudeniile cele viclene cu mult mai înainte, dacă nu s-ar fi temut să se întâlnească cu Esau. Acum îsi dădea seama că era în primejdie din partea fiilor lui Laban, care, socotind că averea lui era a lor, ar fi putut să încerce să o ia cu forta. El se afla într-o mare încurcătură, într-un mare necaz, nestiind încotro s-o ia. Dar, amintindu-si de făgăduinta plină de har de la Betel, el a înfătisat cazul său lui Dumnezeu, căutând îndrumare de la El. Într-un vis, El a răspuns la rugăciunea sa: "Întoarce-te în tara părintilor tăi si în locul tău de nastere, si Eu voi fi cu tine".
Lipsa lui Laban de acasă a oferit ocazia de plecare. Turmele si cirezile au fost adunate în grabă si trimise înainte, iar el cu sotiile sale, cu copiii, cu slujitorii au trecut Eufratul, grăbindu-se spre Galaad, la hotarele Canaanului. După trei zile, Laban a aflat de fuga lor si a pornit să-i urmărească, ajungând grupul în a saptea zi a călătoriei lor. Era aprins de mânie si hotărât să-i forteze să se reîntoarcă, lucru de care nu se îndoia că-l putea face, deoarece ceata lui era cu mult mai puternică. În adevăr, fugarii erau într-o mare primejdie.
Faptul că nu si-a adus la îndeplinire planurile sale vrăjmase s-a datorat lui Dumnezeu Însusi, care a intervenit pentru apărarea slujitorului Său. "Mâna mea este destul de tare, ca să vă fac rău", spuse Laban, "dar Dumnezeul tatălui vostru mi-a zis în noaptea trecută: ‘Fereste-te să spui o vorbă rea lui Iacov’" (Gen.31,29), adică să nu-l constrângă să se reîntoarcă si nici să nu-l determine prin făgăduinte amăgitoare.
Laban retinuse zestrea cuvenită fiicelor la căsătorie si se comportase totdeauna fată de Iacov cu viclenie si asprime; dar, cu obisnuita lui fătărnicie, îi reprosa acum plecarea lui pe ascuns, care nu-i oferise tatălui ocazia să dea o masă de despărtire si nici măcar să-si ia rămas bun de la fiicele sale si de la copiii acestora.
Ca răspuns, Iacov i-a arătat clar lui Laban purtarea lui egoistă si acaparatoare si i-a cerut să fie chiar el martor pentru credinciosia si cinstea sa. "Dacă n-as fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se temea Isaac", spuse Iacov, "mi-ai fi dat drumul acum cu mâinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferinta mea si osteneala mâinilor mele, si ieri noapte a rostit judecata" (Gen.31,42).
Laban nu putea nega faptele arătate si acum veni cu propunerea ca să se încheie un legământ de pace între ei. Iacov a fost de acord cu propunerea si au ridicat o movilă de pietre ca un semn al încheierii legământului. Acestei movile Laban i-a dat numele de Mitpa, "veghere", spunând: "Domnul să vegheze asupra mea si asupra ta, când ne vom pierde din vedere unul pe altul" (Gen. 31,49).
"Laban a zis lui Iacov: ‘Iată movila aceasta, si iată stâlpul acesta, pe care l-am ridicat între mine si tine. Movila aceasta să fie martoră si stâlpul acesta să fie martor că nici eu nu voi trece la tine peste movila aceasta, si nici tu nu vei trece la mine peste movila aceasta si peste stâlpul acesta, ca să ne facem rău. Dumnezeul lui Avraam si al lui Nahor, Dumnezeul tatălui lor să judece între noi’. Iacov a jurat pe Acela de care se temea Isaac" (Gen.31,51-53). Pentru întărirea tratatului, părtile contractante au dat o masă. Noaptea a fost petrecută într-o comuniune prietenească; iar în zorii zilei, Laban si cei ce-l însoteau au plecat. O dată cu această despărtire a încetat orice urmă de legătură între copiii lui Avraam si locuitorii Mesopotamiei.
