Iacov si Esau, fiii gemeni ai lui Isaac, prezintă un izbitor contrast, atât în caracter, cât si în viata lor. Această deosebire a fost profetizată de îngerul lui Dumnezeu înainte de nasterea lor. Când, ca răspuns la rugăciunea îngrijorată a Rebecăi, el a declarat că îi vor fi dati doi fii, el i-a înfătisat istoria lor viitoare, si anume că fiecare va deveni capul unei puternice natiuni, dar că unul va fi mai mare decât celălalt si că cel mai tânăr va avea întâietate.
Esau a crescut iubind satisfacerea eului, concentrându-si tot interesul în prezent. Impulsiv în fata restrictiilor, se complăcea în libertatea sălbatică a vânătorii si, de timpuriu, a ales viata de vânător. Si, cu toate acestea, el era slăbiciunea tatălui. Păstorul linistit si iubitor de pace a fost atras de către vigurosul si îndrăznetul său fiu mai mare, care fără teamă străbătea muntii si pustiul, întorcându-se acasă cu vânat pentru tatăl său si cu povestiri uimitoare din viata sa aventuroasă. Iacov, grijuliu, inteligent si prevăzător, gândindu-se totdeauna mai mult la viitor decât la prezent, a fost multumit să stea acasă, ocupându-se cu îngrijirea turmelor si cultivarea pământului. Perseverenta sa răbdătoare, cumpătarea si prevederea erau apreciate de către mama sa. Sentimentele sale erau profunde si puternice, iar nobletea sa, continua sa atentie adăugau cu mult mai mult la fericirea ei decât o făceau rarele si zgomotoasele dovezi de iubire ale lui Esau. Pentru Rebeca, Iacov era fiul cel mai scump.
Făgăduintele făcute lui Avraam si întărite fiului său au fost păstrate de către Isaac si Rebeca, ele fiind marele tel al dorintelor si sperantelor lor. Esau si Iacov erau familiarizati cu aceste făgăduinte. Ei au fost învătati să privească dreptul de întâi născut ca o pro-blemă de mare importantă, căci el cuprindea nu numai o mostenire a unor bunuri pământesti, ci si o superioritate spirituală. Cel care îl primea avea să fie preot al familiei sale si din urmasii săi directi avea să se ridice Răscumpărătorul lumii. Pe de altă parte, erau si obligatii ce îi reveneau celui ce avea dreptul de întâi născut. Cel care avea să mostenească binecuvântările lui trebuia să-si consacre întreaga viată în slujba lui Dumnezeu. Asemenea lui Avraam, el trebuia să fie ascultător de cerintele divine. În căsătorie, în relatiile sale familiale, în viata publică, el trebuia să ceară sfat de la Dumnezeu.
Isaac a făcut cunoscut fiilor săi privilegiile si conditiile acestea si a arătat în mod lămurit că Esau, fiind cel mai mare, era îndreptătit la dreptul de întâi născut. Esau însă nu avea nici o plăcere de consacrare, nici o înclinatie spre o viată religioasă. Cerintele care însoteau dreptul spiritual de întâi născut erau pentru el nedorite, ba chiar o restrictie urâtă de el. Legea lui Dumnezeu, care era conditia legământului divin cu Avraam, era privită de către Esau ca un jug al robiei. Hotărât să-si împlinească poftele, nimic nu dorea el asa de mult ca libertatea de a face ce-i place. Pentru el, puterea si bogătia, petrecerile si dezmătul constituiau fericirea. El se fălea cu libertatea neîngrădită a vietii sale sălbatice si hoinare. Rebeca îsi amintea cuvintele îngerului si citea cu o mai clară întelegere caracterul fiilor săi decât o făcea sotul ei. Ea era convinsă că mostenirea făgăduintei divine era rânduită lui Iacov. Ea îi repetă lui Isaac cuvintele îngerului, dar sentimentele tatălui erau îndreptate asupra fiului său mai mare si el rămase neclintit în planurile lui.
Iacov aflase de la mama sa descoperirea divină, si anume că dreptul de întâi născut avea să-i revină, si a fost umplut de o negrăită dorintă după privilegiile pe care acesta i le-ar fi conferit. Nu averile tatălui erau acelea după care umbla el; obiectul dorintei lui înfocate era dreptul spiritual de întâi născut. Comuniunea cu Dumnezeu, asa cum făcuse neprihănitul Avraam, să aducă jertfa de ispăsire pentru familia sa, să fie părintele poporului ales si al lui Mesia cel făgăduit si să mostenească bunurile nepieritoare cuprinse în binecuvântările legământului – acestea erau privilegiile si onorurile ce insuflau cele mai aprinse dorinte ale sale. Mintea sa alerga tot mereu înainte, în viitor, căutând să prindă binecuvântările lui nevăzute.
Cu tainic dor, el asculta tot ceea ce tatăl său povestea cu privire la dreptul spiritual de întâi născut; el păstra cu grijă ceea ce aflase de la mama sa. Zi si noapte subiectul acesta ocupa mintea sa, până când a devenit interesul care a absorbit întreaga sa viată. Dar, în timp ce pretuia binecuvântările vesnice mai mult decât cele trecătoare, Iacov nu avea o cunoastere experimentală a lui Dumnezeu, pe care-L adora. Inima sa nu fusese reînnoită prin harul divin. El credea că făgăduinta cu privire la el nu putea fi îndeplinită atâta timp cât Esau păstra dreptul de întâi născut si făcea mereu planuri cum ar putea ajunge să-si asigure binecuvântarea pe care fratele său o pretuia atât de putin, dar care era atât de pretioasă pentru el.
Când Esau, venind într-o zi acasă istovit si rupt de oboseală de la vânătoare, i-a cerut lui Iacov din hrana pe care o pregătea, acesta, pe care un singur gând îl stăpânea cel mai mult, a prins ocazia si s-a oferit să satisfacă foamea fratelui său cu pretul dreptului de întâi născut. "Iată-mă, sunt pe moarte", strigă vânătorul nepăsător, gata totdeauna să-si împlinească poftele, "la ce-mi foloseste dreptul acesta de întâi născut?" (Gen.25,32). Si, pentru un blid de linte, el se despărti de dreptul său de întâi născut si întări tranzactia aceasta printr-un jurământ. Dacă ar fi răbdat putin, el ar fi putut găsi hrană în corturile tatălui său, dar pentru a-si satisface pe moment dorinta, el si-a vândut mostenirea plină de slavă pe care Dumnezeu Însusi o făgăduise părintilor săi. Tot interesul său era pentru prezent. El era gata să sacrifice cerul pentru cele pământesti, să schimbe un viitor bun pentru împlinirea unor pofte trecătoare.
"Astfel si-a nesocotit Esau dreptul de întâi născut" (Gen. 25,34). După ce a scăpat de el, Esau a avut un simtământ de usurare. Acum, nimeni nu-i mai putea sta în cale; acum el putea să facă ceea ce dorea. Pentru această sălbatică plăcere, această libertate gresit înteleasă, cât de multi îsi vând dreptul lor la o mostenire curată, nepătată si vesnică în ceruri! Fiind si mai departe supus atractiilor lumesti, care izbesc privirile, Esau si-a luat două neveste dintre fiicele lui Het. Ele se închinau la zei falsi, si idolatria lor era o pricină amară de durere pentru Isaac si Rebeca. Esau călcase una dintre conditiile legământului, care interzicea căsătoria între poporul ales si păgâni; cu toate acestea, Isaac era totusi neclintit în hotărârea sa de a-i da bine-cuvântarea de întâi născut. Argumentele sustinute de Rebeca, dorinta puternică a lui Iacov pentru binecuvântare si indiferenta lui Esau fată de îndatoririle pe care le cuprindea acest drept nu au avut nici un efect în a schimba planul tatălui.
Anii au trecut, până când Isaac, bătrân si orb, asteptându-si moartea curând, hotărî să nu mai amâne acordarea binecuvântării fiului său mai mare. Dar, cunoscând opozitia Rebecăi si a lui Iacov, el se hotărî să aducă în taină la îndeplinire această solemnă ceremonie. Tinând seama de obiceiul ca la un asemenea prilej să se dea o masă, patriarhul îi ceru lui Esau: "Du-te la câmp si adu-mi vânat. Fă-mi o mâncare cum îmi place mie" ca să te binecuvânteze sufletul meu înainte de a muri" (Gen.27,3- 4).
Rebeca a înteles ceea ce el avea de gând să facă. Ea era convinsă că faptul acesta era împotriva a ceea ce Dumnezeu descoperise ca fiind voia Sa. Isaac era în primejdia de a-si atrage neplăcerea divină si de a lipsi pe fiul său cel mai mic de pozitia la care îl chemase Dumnezeu. Ea a încercat să-l facă pe Isaac să înteleagă acest lucru si se hotărî să se folosească de o stratagemă.
De-abia plecase Esau să aducă la îndeplinire lucrarea sa, că Rebeca se si apucă să aducă la îndeplinire planul ei. Ea îi spuse lui Iacov ce avusese loc, stăruind asupra necesitătii de a actiona imediat spre a împiedica darea binecuvântării, pentru totdeauna si fără putintă de schimbare, lui Esau. Ea l-a asigurat pe fiul său că, dacă îi va urma sfatul, o va putea obtine asa cum făgăduise Dumnezeu. Iacov n-a consimtit imediat la planul propus de ea. Gândul de a-l însela pe tatăl său îl întrista foarte mult. El simtea că un asemenea păcat ar aduce mai degrabă un blestem decât o binecuvântare. Dar aceste scrupule ale sale au fost învinse si el porni să ducă la îndeplinire sugestiile mamei sale. Nu era intentia sa să spună în mod direct o minciună, dar, o dată ajuns în prezenta tatălui său, i s-a părut că a mers prea departe ca să mai poată da înapoi si obtinu prin înselăciune binecuvântarea dorită.
Iacov si Rebeca izbutiră în planurile lor, dar au cules numai necazuri si întristare prin înselăciunea lor. Dumnezeu declarase că Iacov avea să primească dreptul de întâi născut, si cuvântul Său s-ar fi împlinit la timpul potrivit, dacă ei ar fi asteptat în credintă ca El să lucreze pentru ei. Dar, ca multi care zic că sunt copii ai lui Dumnezeu, ei n-au fost binevoitori să lase problema în mâinile Sale. Rebeca s-a căit amar de sfatul cel rău pe care i l-a dat fiului său; sfatul acesta a fost pricina despărtirii lui de ea si Rebeca nu i-a mai văzut niciodată fata. Din clipa în care a primit dreptul de întâi născut, Iacov a fost apăsat de propria sa condamnare. El păcătuise împotriva tatălui său, a fratelui său, împotriva propriului său suflet si împotriva lui Dumnezeu. În câteva minute el săvârsise o lucrare de care trebuia să se pocăiască o viată întreagă. Întâmplarea aceasta era vie înaintea lui în anii de mai târziu, când purtarea nelegiuită a fiilor săi îi apăsa sufletul.
De abia părăsise Iacov cortul tatălui său, că a intrat Esau. Desi îsi vânduse dreptul de întâi născut si întărise transferul acesta printr-un jurământ solemn, era acum hotărât să pună mâna pe binecuvântările lui, fără să mai tină seama de cerintele fratelui său. De dreptul spiritual erau legate si drepturile temporare ale titlului de întâi născut, care îi dădeau conducerea familiei, cum si mostenirea unei părti duble din averea tatălui său. Acestea erau binecuvântările pe care el le putea pretui: "Tată, scoală-te", a zis el, "si mănâncă din vânatul fiului tău, pentru ca să mă binecuvânteze sufletul tău".
Tremurând de uimire si suferintă, bătrânul părinte orb află de înselăciunea căreia îi căzuse victimă. Nădejdile cultivate cu drag vreme îndelungată fuseseră nimicite si simtea până în adâncul sufletului deznădejdea ce trebuie să se fi abătut asupra fiului cel mai mare. Cu toate acestea, i-a străfulgerat în minte convingerea că mâna providentei a fost aceea care nimicise planul său si împlinise chiar lucrul acela pe care el era hotărât să-l împiedice. El si-a adus aminte de cuvintele îngerului adresate Rebecăi si, în ciuda păcatului de care Iacov se făcea acum vinovat, a văzut în el pe acela care era cel mai bine pregătit să aducă la îndeplinire planurile lui Dumnezeu. În timp ce cuvintele binecuvântării erau pe buzele sale, el simtise spiritul inspiratiei asupra sa; si acum, cunoscând toate împrejurările, el ratifică binecuvântarea rostită fără voie asupra lui Iacov: "L-am binecuvântat. De aceea va rămâne binecuvântat" (Gen.27,33).
Esau a desconsiderat cu usurintă valoarea binecuvântării câtă vreme aceasta fusese la îndemâna sa, dar el dorea s-o aibă când o pierduse pentru totdeauna. Întreaga putere a naturii lui impulsive, nestăpânite, se trezi, iar durerea si mânia lui au fost teribile. El strigă plângând amar: "Binecuvântează-mă si pe mine tată!" "N-ai păstrat nici o binecuvântare pentru mine?" Dar făgăduinta dată nu putea fi retrasă. Dreptul de întâi născut, pe care-l schimbase cu atâta nepăsare pe o mâncare, nu-l mai putea recâstiga acum. "Pentru o mâncare", pentru satisfacerea de moment a apetitului ce nu fusese niciodată înfrânat, Esau si-a vândut mostenirea, dar când si-a văzut nebunia, a fost prea târziu ca să capete binecuvântarea. "Măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe" (Evr.12,16-17). Esau n-a fost lipsit de privilegiul de a căuta favoarea lui Dumnezeu prin pocăintă, dar el n-a mai putut găsi nici un mijloc de a recâstiga dreptul de întâi născut. Durerea sa nu izvora din convingerea că a păcătuit; el nu dorea să se împace cu Dumnezeu. Lui îi părea rău de consecintele păcatului său, si nu de păcat în sine.
Din cauza indiferentei sale fată de binecuvântările si cerintele divine, Esau este numit în Sfintele Scripturi "lumesc" (Evr.12,16-17). El îi reprezintă pe aceia care dispretuiesc valoarea mântuirii realizate pentru ei de către Hristos si sunt gata să sacrifice mostenirea lor cerească pentru lucrurile pieritoare de pe pământ. Multi trăiesc pentru prezent, fără să se gândească sau să se îngrijească de viitor. Asemenea lui Esau ei strigă: "Să mâncăm si să bem, căci mâine vom muri" (1 Cor.15,32). Ei sunt stăpâniti de pornirile lor firesti si, în loc să practice tăgăduirea de sine, ei trec cu vederea cele mai de pret lucruri. Dacă trebuie să se renunte la ceva, la satisfacerea unui apetit stricat sau la binecuvântările cerului, făgăduite numai celui ce se tăgăduieste pe sine si se teme de Dumnezeu, cerintele apetitului biruiesc, iar Dumnezeu si cerul sunt în totul dispretuiti. Cât de multi, chiar dintre cei ce mărturisesc a fi crestini, se agată de pofte ce sunt dăunătoare sănătătii si care tocesc sensibilitătile sufletului. Când li se arată datoria de a se curăti de toate întinăciunile cărnii si ale spiritului, desăvârsind sfintenia în temere de Dumnezeu, ei se simt ofensati. Ei îsi dau seama că nu pot împlini astfel de pofte dăunătoare si totusi să câstige cerul, si atunci ajung la concluzia că, deoarece calea spre viata vesnică este asa de îngustă, nicidecum nu vor merge pe ea.
Multi sunt aceia care îsi vând dreptul de întâi născut pentru pofte trupesti. Este sacrificată sănătatea, facultătile mintale se slăbesc, iar cerul este pierdut; si toate acestea, numai pentru o plăcere de o clipă – o patimă, care este în acelasi timp si dăunătoare, si înjositoare în caracterul ei. După cum Esau s-a trezit, pentru a-si da seama de nebunia schimbului făcut de el cu grabă, când era prea târziu pentru a mai recupera pierderea suferită, tot asa va fi si în ziua Domnului cu aceia care au schimbat dreptul lor de mostenitori ai cerului cu poftele lor egoiste.
