Avraam primise, fără să mai pună la îndoială, făgăduinta unui fiu, dar el n-a asteptat ca Dumnezeu să împlinească cuvântul Său, la timpul si în modul cuvenit. A fost îngăduită o amânare, pentru a pune la probă credinta sa în puterea lui Dumnezeu; el însă n-a reusit să treacă cu bine încercarea. Gândind că este imposibil pentru ea să aibă un copil la vârsta ei înaintată, Sara a dat ideea – ca un plan prin care scopul divin putea fi realizat – ca una dintre roabele ei să fie luată de Avraam ca a doua sotie a sa. Poligamia devenise asa de răspândită, încât încetase a mai fi privită ca păcat, desi aceasta nu însemna că ea nu mai era o violare a Legii lui Dumnezeu, ci că era fatală sfinteniei si păcii în relatiile familiale. Urmarea căsătoriei lui Avraam cu Agar a fost nefericită atât pentru propria sa familie, cât si pentru generatiile următoare.
Măgulită de onoarea noii sale pozitii, ca sotie a lui Avraam, si nădăjduind să fie mama unei mari natiuni care să coboare din ea, Agar a devenit mândră si îndrăzneată, tratând-o cu dispret pe stăpâna ei. O gelozie mută a tulburat pacea unui cămin fericit cândva. Obligat să asculte plângerile fiecăreia, Avraam s-a străduit zadarnic să restabilească armonia. Desi Avraam s-a căsătorit cu Agar la cererea insistentă a Sarei, acum aceasta îi reprosa ca unuia care era vinovat. Ea dorea să o izgonească pe rivala ei. Dar Avraam a refuzat să fie de acord cu dorinta ei; Agar urma să fie mama fiului său, pe care îl dorea atât de mult, fiul făgăduintei. Ea era totusi roaba Sarei si el o lăsă mai departe sub porunca stăpânei ei. Spiritul irascibil al lui Agar nu putea să se mai supună asprimii pe care obrăznicia ei a provocat-o – când "Sarai s-a purtat rău cu ea" Agar a fugit de ea" (Gen.16,6).
Ea a fugit în pustie si, pe când se odihnea lângă un izvor de apă, singură si fără prieteni, a întâmpinat-o un înger al Domnului, în chip omenesc, adresându-i-se: "Agar, roaba Sarei"; pentru a-i aminti de pozitia si de datoria ei, el îi spuse: "Întoarce-te la stăpâna ta, si supune-te sub mâna ei" (vers.8). Si totusi, o dată cu mustrarea, erau amestecate si cuvinte de mângâiere: "Domnul a auzit mâhnirea ta"" "Îti voi înmulti foarte mult sământa, si ea va fi atât de multă la număr, că nu va putea fi numărată" (vers.10). Si ca o vesnică aducere aminte a milei Sale, i s-a spus să-l numească pe fiul ei Ismael – "Domnul aude".
Când Avraam a ajuns la vârsta de aproape o sută de ani, i-a fost repetată făgăduinta unui fiu, cu asigurarea că viitorul mostenitor va fi fiul Sarei. Avraam însă n-a înteles încă făgăduinta si mintea lui s-a îndreptat imediat spre Ismael, agătându-se de credinta că prin el planul cel milostiv al lui Dumnezeu avea să fie realizat. În iubirea sa fată de fiul său el exclamă: "Să trăiască Ismael înaintea Ta!" (Gen.17,18). Din nou făgăduinta i-a fost dată în cuvinte ce nu puteau fi întelese gresit: "Cu adevărat nevastă-ta Sara îti va naste un fiu; si-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el". Totusi, Dumnezeu n-a fost neatent fată de rugăciunea tatălui. "Dar cu privire la Ismael", spuse El, "te-am ascultat: Iată, îl voi binecuvânta" voi face din el un neam mare" (Gen.17,18-20).
Nasterea lui Isaac, aducând după o viată întreagă de asteptare împlinirea celor mai scumpe dorinte ale lor, a umplut corturile lui Avraam si Sarei de bucurie. Pentru Agar însă, acest eveniment a însemnat prăbusirea celor mai plăcute ambitii pe care ea le-a cultivat. Ismael, acum un tânăr, fusese considerat de toti cei din tabără ca mostenitorul averii lui Avraam si mostenitor al făgăduintelor făcute urmasilor săi. Acum, dintr-o dată el a fost dat la o parte; si, în dezamăgirea lor, mama si fiul îl urau pe copilul Sarei. Bucuria generală n-a făcut decât să mărească gelozia lor până într-atât, încât Ismael a îndrăznit să-si bată joc în mod deschis de mostenitorul făgăduintei lui Dumnezeu. Sara a văzut în pornirea răzvrătită a lui Ismael un izvor continuu de discordie si a apelat la Avraam, insistând ca Agar si Ismael să fie alungati din tabără. Patriarhul se afla într-o mare încurcătură. Cum să-l izgonească pe Ismael, fiul său, pe care încă îl iubea foarte mult? În frământarea sa, el a apelat la sfatul divin. Domnul, printr-un înger sfânt, îl sfătui să împlinească dorinta Sarei; iubirea sa pentru Ismael sau Agar nu trebuia să constituie o piedică, căci numai astfel putea restabili armonia si fericirea familiei sale. Îngerul i-a dat făgăduinta consolatoare că, desi despărtit de casa tatălui său, Ismael nu avea să fie uitat de Dumnezeu; viata lui avea să fie ocrotită si avea să devină tatăl unei mari natiuni. Avraam a ascultat de cuvintele îngerului, dar nu fără o mare suferintă a făcut el acest lucru. Inima tatălui a fost cuprinsă de o durere nespusă când izgoni pe Agar si pe fiul său.
Învătătura dată lui Avraam cu privire la sfintenia legăturilor de căsătorie avea să fie o lectie pentru toate veacurile. Ea spune că drepturile si fericirea acestei legături trebuie să fie păstrate cu multă grijă, chiar cu pretul unor mari sacrificii. Sara era singura sotie legitimă a lui Avraam. Drepturile ei de sotie si mamă nu puteau fi împărtite cu nici o altă persoană. Ea l-a respectat pe sotul ei si, din acest punct de vedere, ea este înfătisată în Noul Testament ca un exemplu vrednic de urmat. Dar ea nu era de acord ca iubirea lui Avraam să fie împărtită cu o alta si Dumnezeu n-a mustrat-o pentru faptul că a cerut alungarea rivalei sale. Atât Avraam, cât si Sara nu s-au încrezut în puterea lui Dumnezeu, si greseala aceasta a fost aceea care a dus la căsătoria lui cu Agar.
Dumnezeu îl chemase pe Avraam să fie tatăl celor credinciosi si viata sa trebuia să stea ca un exemplu de credintă pentru generatiile care aveau să vină. Dar credinta sa n-a fost desăvârsită. El a dat pe fată neîncredere în Dumnezeu atunci când a ascuns faptul că Sara este sotia lui si, de asemenea, atunci când a luat-o pe Agar de sotie. Pentru ca el să poată atinge cel mai înalt standard, Dumnezeu l-a supus la o altă încercare, cea mai grea pe care omul a fost chemat cândva s-o suporte. Într-o vedenie de noapte, el a fost înstiintat să meargă în tinutul Moria si acolo să-l aducă pe fiul său ca jertfă – ardere de tot – pe un munte care urma să-i fie arătat.
La data când a primit această poruncă, Avraam atinsese vârsta de o sută douăzeci de ani. El era privit ca om bătrân chiar de către cei din generatia sa. În tineretea sa, el fusese destul de puternic ca să poată îndura greutăti si să înfrunte primejdii, dar acum înflăcărarea tineretii sale trecuse. Cineva care este în puterea bărbătiei poate înfrunta cu curaj încercările si durerile ce ar face ca inima să cadă înfrântă la o vârstă mai înaintată, când picioarele înaintează tremurând spre mormânt. Dar Dumnezeu a păstrat ultima si cea mai grea încercare a Sa pentru Avraam, până când povara anilor apăsa greu asupra sa si el dorea foarte mult să se odihnească de griji si necazuri.
Patriarhul locuia la Beer-Seba, înconjurat de belsug si cinste. El era foarte bogat si onorat nespus, ca un print puternic, de către conducătorii tării. Mii de oi si vite acopereau câmpiile ce se întindeau în jurul taberei sale. De jur împrejur erau corturile păstorilor lui, căminul sutelor de slujitori credinciosi. Fiul făgăduintei crescuse, ajungând la maturitate lângă el. Cerul părea că încoronase cu binecuvântările lui o viată de sacrificiu si asteptare răbdătoare a nădejdii mereu amânate.
În ascultarea credintei, Avraam părăsise tara sa natală – se depărtase de mormintele părintilor săi si de casa rudelor sale. El peregrinase ca un străin în tara mostenirii sale. El asteptase mult nasterea mostenitorului făgăduit. La porunca lui Dumnezeu, îl alungase pe fiul său Ismael. Si acum, când copilul asa de mult dorit ajunsese la vârsta de bărbat si patriarhul părea că ajunsese să întrezărească roadele nădejdii sale, îi stătea înainte o încercare mai mare decât toate celelalte de mai înainte.
Porunca a fost rostită în cuvinte care trebuie să fi chinuit îngrozitor inima tatălui: "Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubesti, pe Isaac" si adu-l ardere de tot" (Gen.22,2). Isaac era lumina căminului său, mângâierea bătrânetelor sale si, mai presus de toate, mostenitor al binecuvântărilor promise. Pierderea unui astfel de fiu, din cauza vreunui accident sau a unei boli, i-ar fi sfâsiat inima acestui tată iubitor, ar fi încovoiat de durere capul său albit; dar lui i se dăduse porunca să verse sângele fiului său cu propriile mâini. Lucrul acesta i se părea îngrozitor si imposibil de îndeplinit.
Satana era alături, gata să-i sugereze ideea că el trebuie să se fi înselat, căci Legea divină porunceste "Să nu ucizi", iar Dumnezeu nu poate cere ceea ce El a interzis cândva. Iesind din cortul său, Avraam privi în sus la strălucirea linistită a cerului fără nori si îsi reaminti făgăduinta făcută lui cu aproape cincizeci de ani înainte, si anume că sământa sa va fi ca stelele de numeroasă. Dacă această făgăduintă avea să fie îndeplinită prin Isaac, cum putea el să fie dat mortii? Avraam era ispitit să creadă că este victima unei înselăciuni. În îndoiala si chinul său sufletesc, se plecă la pământ si se rugă asa cum nu se mai rugase niciodată pentru o confirmare a poruncii că, într-adevăr, el trebuie să aducă la îndeplinire datoria aceasta teribilă. El si-a adus aminte de îngerii trimisi pentru a-i descoperi planul lui Dumnezeu de a nimici Sodoma si care-i aduseseră făgăduinta că i se va naste acest fiu, Isaac, si s-a dus la locul unde de atâtea ori îi întâmpinase pe solii ceresti, nădăjduind să-i întâlnească din nou si să primească noi îndrumări; dar nimeni nu veni în ajutorul său. Întunericul părea că-l coplesise; dar porunca lui Dumnezeu suna în urechile sale: "Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu pe care-l iubesti, pe Isaac". Porunca trebuia să fie ascultată, si el nu îndrăzni să zăbovească. Ziua se apropia si el trebuia să pornească la drum.
Întorcându-se la cortul său, el merse la locul în care Isaac dormea somnul adânc si netulburat al tineretii si nevinovătiei. Pentru un moment, tatăl privi chipul cel scump al fiului său si apoi se îndepărtă cutremurându-se. El merse apoi până la Sara, care de asemenea dormea si ea. Să o trezească oare, pentru ca să-si mai îmbrătiseze o dată fiul? Să-i spună oare care era cerinta lui Dumnezeu? El dorea să-si despovăreze inima fată de ea si să împărtăsească cu ea această teribilă responsabilitate; dar s-a retinut de teamă ca nu cumva ea să-i pună piedici. Isaac era bucuria si mândria ei. Viata ei era strâns legată de viata lui, si iubirea mamei putea să refuze sacrificiul.
În cele din urmă, Avraam îl trezi pe fiul său, spunându-i despre porunca primită de a aduce jertfă pe un munte depărtat. Isaac mersese adesea cu tatăl său să se roage la vreunul din diferitele altare care marcaseră pelerinajul său si această chemare nu trezi nici o surpriză. Pregătirile pentru călătorie au fost foarte repede făcute. Lemnele au fost pregătite si asezate pe măgar si, împreună cu doi slujitori, au pornit la drum.
Alături unul de altul, tatăl si fiul au călătorit în tăcere. Patriarhul, cugetând la marea sa taină, nu mai avea inimă să vorbească. Gândurile lui erau la mama cea mândră si iubitoare si la ziua când se va întoarce singur la ea. El stia bine că cutitul va străpunge si inima ei atunci când acesta va lua viata fiului ei.
Ziua aceea – cea mai lungă zi din câte trăise Avraam – se târa încet spre sfârsit. În timp ce fiul său si cei doi tineri au adormit, el a petrecut noaptea în rugăciune, tot mai nădăjduind că un sol ceresc putea veni să-i spună că încercarea fusese îndestulătoare si că tânărul se putea întoarce nevătămat la mama sa. Dar nici o izbăvire n-a venit pentru sufletul său chinuit. A urmat o altă zi lungă si încă o noapte de umilintă si rugăciune, în timp ce porunca aceea care avea să-l lase fără copil stăruia mereu în urechile sale. Satana era acolo ca să soptească îndoieli si necredintă, dar Avraam rezistă soptirilor lui. Pe când se pregăteau de călătoria celei de a treia zile, patriarhul, privind spre nord, a văzut semnul făgăduit, un nor de slavă plutind deasupra muntelui Moria, si el îsi dădu seama că glasul care i-a vorbit era din cer.
Nici chiar acum el nu murmură împotriva lui Dumnezeu, ci îsi îmbărbătă sufletul, cugetând la dovezile bunătătii si credinciosiei lui Dumnezeu. Acest fiu îi fusese dat pe neasteptate; si oare Acela care îi dăduse acest dar pretios nu avea dreptul de a cere înapoi ceea ce era al Lui? Apoi credinta repetă iarăsi făgăduinta: "Numai din Isaac va iesi o sământă" (Gen.21,12), o sământă tot asa de numeroasă ca si boabele de nisip de pe tărmul mării. Isaac era fiul unei minuni si nu putea oare puterea care i-a dat viată să i-o redea? Privind dincolo de ceea ce se vedea, Avraam se agătă de cuvântul lui Dumnezeu, "căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar si din morti" (Evr.11,19).
Cu toate acestea, numai singur Dumnezeu putea întelege cât de mare a fost sacrificiul tatălui, ce trebuia să dea mortii pe fiul său; Avraam dorea ca nimeni, în afară de Dumnezeu, să nu fie martor la scena despărtirii. El porunci slujitorilor săi să rămână pe loc, spunând: "Eu si băiatul, ne vom duce până acolo să ne închinăm, si apoi ne vom întoarce la voi" (Gen.22,5-8). Lemnele au fost puse pe spinarea lui Isaac, cel care avea să fie adus jertfă, tatăl luă cutitul si focul si împreună urcară astfel pe vârful muntelui, tânărul întrebându-se în tăcere de unde se va lua jertfa în locul acesta atât de depărtat de turme si staule. În cele din urmă el zise: "Tată, iată focul si lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?" Vai, ce încercare era aceasta! Cum străpunsese inima lui Avraam cuvântul plin de gingăsie: "Tată!" Nu, încă nu-i putea spune acum. "Fiul meu", spuse el, "Dumnezeu Însusi va purta de grijă de mielul pentru arderea de tot".
La locul rânduit, ei au zidit un altar si au pus lemnele pe el. Apoi, cu glasul tremurând, Avraam îi descoperi fiului său solia divină. Cu groază si uimire află Isaac ce soartă îl astepta, dar nu se împotrivi. El ar fi putut să scape de ceea ce-l astepta, dacă ar fi ales să facă asa; bătrânul, paralizat de durere, istovit de lupta celor trei zile îngrozitoare, nu s-ar fi putut împotrivi vointei tânărului plin de vigoare. Dar Isaac fusese educat din copilărie să asculte de îndată si cu încredere, si când planul lui Dumnezeu i-a fost descoperit, el a dat pe fată o supunere plină de bunăvointă. El era părtas al credintei lui Avraam si îsi dădu seama că era onorat prin faptul că era chemat să-si dea viata ca jertfă lui Dumnezeu. Cu duiosie el căută să usureze durerea tatălui si să încurajeze mâinile lui întepenite să lege frânghiile ce-l fixau de altar.
Apoi, au fost rostite ultimele cuvinte pline de iubire, s-au vărsat ultimele lacrimi si avu loc ultima îmbrătisare. Tatăl ridică cutitul pentru a-l junghia pe fiul său, când, deodată, bratul său fu oprit. Un înger al Domnului îl chemă pe patriarh, vorbindu-i din ceruri: "Avraame! Avraame!" El răspunse îndată: "Iată-mă!" si din nou se auzi glasul rostind: "Să nu pui mâna pe băiat si să nu-i faci nimic; căci stiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai crutat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine" (Gen. 22,11-12).
Avraam a văzut atunci "un berbec încurcat cu coarnele într-un tufis" si, luând imediat noua victimă, a adus-o ca "ardere de tot în locul fiului său". În bucuria si recunostinta sa, Avraam a dat un nume nou acelui loc sfânt "Iehova-iire", "la muntele unde Domnul va purta de grijă" (Gen.22,13-14).
Pe muntele Moria, Dumnezeu Si-a reînnoit legământul Său, întărind printr-un jurământ solemn binecuvântarea făgăduită lui Avraam si semintei sale de-a lungul tuturor generatiilor viitoare: "Pe Mine Însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta, si n-ai crutat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult si-ti voi înmulti foarte mult sământa si anume: ca stelele cerului si ca nisipul de pe tărmul mării; si sământa ta va stăpâni cetătile vrăjmasilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sământa ta, pentru că ai ascultat porunca Mea" (vers.16-18).
Marele act al credintei lui Avraam stă asemenea unui stâlp de lumină, iluminând calea slujitorilor lui Dumnezeu din toate veacurile. Avraam n-a căutat o scuză pentru a se sustrage aducerii la îndeplinire a voii lui Dumnezeu. În timpul celor trei zile cât a tinut călătoria, al a avut suficient timp să se gândească si să se îndoiască de Dumnezeu, dacă el ar fi dorit să se îndoiască. El ar fi putut gândi că prin sacrificarea fiului său avea să fie privit ca un ucigas, un al doilea Cain, că acest fapt ar fi făcut ca învătătura lui să fie lepădată si dispretuită si să-i nimicească astfel puterea de a face bine semenilor săi. El ar fi putut argumenta că vârsta sa îl scutea de ascultare. Dar patriarhul n-a căutat refugiu în nici una din aceste scuze. Avraam era si el om; sentimentele si atasamentele lui erau ca si ale noastre; dar el nu s-a oprit ca să întrebe cum avea să se împlinească făgăduinta făcută, dacă Isaac avea să fie sacrificat. El n-a stat să discute cu inima lui chinuită. El stia că Dumnezeu este drept si neprihănit în toate cerintele Lui si împlini porunca primită, până la litera ei.
"Avraam a crezut pe Dumnezeu, si i s-a socotit ca neprihănire; si el a fost numit prietenul lui Dumnezeu" (Iacov 2,23). Iar Pavel spune: "Fii ai lui Avraam sunt cei ce au credintă" (Gal.3,7). Credinta lui Avraam însă s-a manifestat prin faptele sale. "Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credinta lucra împreună cu faptele lui, si, prin fapte, credinta a ajuns desăvârsită" (Iacov 2,21-22). Multi nu izbutesc să înteleagă legătura dintre credintă si fapte. Ei spun: "Credeti numai în Hristos si n-aveti de ce să vă temeti. Nu trebuie să vă faceti griji pentru că nu tineti Legea". Dar adevărata credintă se va manifesta prin ascultare. Isus spunea iudeilor necredinciosi: "Dacă ati fi copii ai lui Avraam, ati face faptele lui Avraam" (Ioan 8,39). Iar cu privire la părintele credinciosilor Domnul declară: "Avraam a ascultat de porunca Mea si a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduielile Mele" (Gen.26,5). Apostolul Iacov zice: "Credinta, dacă n-are fapte, este moartă" (Iac.2,17). Iar Ioan, care stăruieste atât de mult asupra iubirii, ne spune: "Dragostea lui Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui" (1 Ioan 5,3).
Prin simboluri si făgăduinte Dumnezeu "a propovăduit lui Avraam înainte de Evanghelie" (Gal.3,8 KJV). Iar credinta patriarhului s-a prins de Răscumpărătorul ce avea să vină. Isus spunea iudeilor: "Tatăl vostru, Avraam, a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o si s-a bucurat " (Ioan 8,56). Berbecul adus ca jertfă în locul lui Isaac Îl reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu, care avea să fie sacrificat în locul nostru. Când omul a fost dat mortii din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, Tatăl, privind asupra Fiului Său, spuse păcătosului: "Trăieste, am găsit un pret de răscumpărare".
Pentru ca să imprime în mintea lui Avraam valoarea Evangheliei, cum si pentru a-i pune la probă credinta, Dumnezeu îi poruncise să aducă jertfă pe fiul său. Chinul de moarte prin care el a trecut în timpul zilelor de teribilă încercare a fost îngăduit pentru ca el să poată întelege, din propria sa experientă, ceva din măretia sacrificiului făcut de Dumnezeul cel vesnic pentru mântuirea omului. Nici o altă încercare nu i-ar fi pricinuit lui Avraam un astfel de chin sufletesc, cum a fost aducerea fiului său ca jertfă. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pradă unei morti chinuitoare si pline de ocară. Îngerilor, care erau martori la umilirea si chinul sufletesc al Fiului lui Dumnezeu, nu li s-a îngăduit să intervină, ca în cazul lui Isaac. Nu a fost nici un glas care să strige: "Destul". Pentru a salva neamul omenesc căzut, Împăratul slavei Si-a dat viata. Ce dovadă mai puternică poate fi dată cu privire la mila si iubirea fără de margini a lui Dumnezeu? "El care n-a crutat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toti, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?" (Rom.8,32).
Sacrificiul cerut lui Avraam nu a fost numai pentru binele său si nici chiar numai spre folosul generatiilor viitoare; ci a fost de asemenea pentru învătătura fiintelor lipsite de păcat din cer si din celelalte lumi. Câmpul luptei dintre Hristos si Satana – câmp în care se aduce la îndeplinire Planul de Mântuire – este Manualul întregului Univers. Pentru că Avraam dăduse pe fată o lipsă de credintă în făgăduintele lui Dumnezeu, Satana îl acuzase înaintea îngerilor si înaintea lui Dumnezeu de faptul că a dat gres în a îndeplini conditiile legământului, dovedindu-se astfel nedemn de binecuvântările lui Dumnezeu. Dumnezeu dorea să dovedească înaintea întregului cer credinciosia slujitorului Său, pentru a demonstra că nu poate fi primită decât numai o ascultare desăvârsită cum si pentru a face mai clar Planul de Mântuire înaintea lor.
Fiinte ceresti au fost martore la scena punerii la probă a credintei lui Avraam si a supunerii lui Isaac. Încercarea aceasta a fost mult mai grea decât aceea prin care trecuse Adam. Ascultarea de interdictia pusă înaintea primilor nostri părinti nu aducea cu sine nici o durere, dar porunca dată lui Avraam cerea sacrificiul cel mai chinuitor. Întregul cer privi cu uimire si admiratie ascultarea nesovăitoare a lui Avraam. Tot cerul a pretuit credinciosia lui. Acuzatiile lui Satana au fost dovedite ca fiind false. Dumnezeu declară slujitorului Său: "Stiu acum că te temi de Dumnezeu (cu toate învinuirile lui Satana) întrucât n-ai crutat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine" (vers.12). Legământul lui Dumnezeu, întărit lui Avraam printr-un jurământ înaintea fiintelor din celelalte lumi, dovedeste faptul că ascultarea va fi răsplătită.
Fusese greu chiar si pentru îngeri să pătrundă întelesul adânc al tainei mântuirii – să înteleagă faptul că Comandantul cerului, Fiul lui Dumnezeu, trebuia să moară pentru omul vinovat. Când lui Avraam i-a fost dată porunca de a aduce ca jertfă pe fiul său, aceasta a trezit interesul fiintelor ceresti. Cu un viu interes, ele au urmărit fiecare pas în aducerea la îndeplinire a acestei porunci. Când, la întrebarea lui Isaac: "Unde este mielul pentru arderea de tot?", Avraam a răspuns: "Domnul Însusi va purta de grijă de miel" si când mâna tatălui a fost oprită în momentul în care era gata să înjunghie pe fiul său, si berbecul de care Se îngrijise Dumnezeu a fost adus ca jertfă în locul lui Isaac – s-a revărsat atunci lumină asupra tainei mântuirii si chiar îngerii au înteles mult mai clar hotărârea minunată pe care Dumnezeu o luase pentru mântuirea omului (1 Petru 1,12).
