Avraam s-a întors în Canaan "foarte bogat în vite, în argint si în aur" (Gen.13,2). Lot era încă cu el si ei au venit din nou la Betel si si-au ridicat corturile lângă altarul pe care îl înăltaseră mai înainte. Ei au considerat în curând, însă, că înmultirea bogătiilor a adus cu sine înmultirea necazurilor. În mijlocul greutătilor si al încercărilor au locuit împreună în deplină armonie, dar, o dată cu cresterea avutului lor, exista primejdia izbucnirii certei între ei. Păsunea nu era suficientă pentru turmele si cirezile lor si, de aceea, între păzitorii turmelor si cirezilor lor izbucneau în mod frecvent certuri, care erau aduse înaintea stăpânilor lor pentru a fi aplanate. Era evident faptul că ei trebuia să se separe. Avraam era mai mare decât Lot în ceea ce priveste vârsta si era, de asemenea, mai mare ca el în relatiile, averea si pozitia lui; si, cu toate acestea, el a fost primul care a propus o solutie pentru mentinerea păcii între ei. Desi tara întreagă îi fusese dată de către Însusi Dumnezeu, plin de bunăvointă, el a renuntat la dreptul său.
"Să nu fie ceartă între mine si tine", a spus el, "între păzitorii mei si păzitorii tăi, căci suntem frati. Nu-i oare toată tara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine; dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga" (Gen.13,8-9).
Aici s-a dat pe fată spiritul neegoist al lui Avraam. Cât de multi sunt aceia care, în conditii asemănătoare, fără să tină seama de urmări, s-ar agăta de drepturile si preferintele lor personale! Câte familii nu s-au distrus din pricina aceasta! Câte biserici n-au fost dezbinate, făcând ca lucrarea, cauza adevărului, să ajungă de ocară si batjocură printre cei nelegiuiti! "Să nu fie ceartă între mine si tine", a spus Avraam, "căci suntem frati", nu numai prin legături naturale de rudenie, ci si ca închinători ai viului Dumnezeu. Copiii lui Dumnezeu de pe întreaga fată a pământului sunt o singură familie si acelasi duh al iubirii si al împăcării ar trebui să-i stăpânească. "Iubiti-vă unii pe altii cu o dragoste frătească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia" (Rom.12,10), aceasta este învătătura Mântuitorului. Cultivarea unui comportament totdeauna la fel de plin de curtenie, cultivarea bunăvointei de a face altora ceea ce am dori ca ei să ne facă nouă, ar reduce la jumătate suferintele vietii. Spiritul de înăltare de sine este spiritul lui Satana; dar inima în care este cultivată iubirea lui Hristos va avea acea dragoste care nu caută la ale sale. În acest fel se va da ascultare îndemnului divin: "Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci si la foloasele altora" (Fil.2,4).
Desi Lot datora prosperitatea sa legăturii pe care o avea cu Avraam, el n-a dat pe fată nici un fel de recunostintă fată de binefăcătorul său. Buna-cuviintă ar fi cerut ca el să-l lase pe Avraam să aleagă, dar, în loc să facă astfel, în mod egoist el s-a străduit să tragă toate foloasele de partea sa. El "si-a ridicat ochii si a văzut că toată câmpia Iordanului era bine udată în întregime" până la Toar, era ca o grădină a Domnului, ca tara Egiptului" (Gen.13,10). Regiunea cea mai fertilă din toată Palestina era valea Iordanului, amintind celor ce o stăpâneau de Paradisul pierdut, egalând frumusetea si rodnicia câmpiilor bogate ale Nilului, pe care ei nu de mult le părăsiseră. Erau acolo, de asemenea, cetăti bogate si frumoase, promitând un negot rentabil în târgurile lor aglomerate. Amăgit de perspectiva unui câstig lumesc, Lot a trecut cu vederea relele morale si spirituale ce aveau să-l întâmpine acolo. Locuitorii câmpiilor erau "afară din cale de păcătosi împotriva Domnului"; dar el sau nu cunostea lucrul acesta, sau, stiindu-l, îi dădea putină importantă. El "si-a ales toată câmpia Iordanului" si si-a întins corturile până la Sodoma" (Gen.13,11-12). Cât de putin a prevăzut el urmările groaznice ale alegerii lui egoiste! După despărtirea sa de Lot, Avraam a primit din nou, din partea Domnului o făgăduintă privitoare la întreaga tară. Nu mult după aceasta, el s-a mutat la Hebron, ridicându-si cortul sub stejarii lui Mamre, înăltând lângă el un altar Domnului. În libertatea acestor tinuturi de la poalele muntilor, cu livezile lor de măslini si cu viile lor, cu câmpurile lor cu lanuri unduitoare de grâu si păsuni întinse, înconjurate de dealuri, el a trăit multumit cu viata lui simplă, patriarhală, lăsându-i lui Lot luxul periculos al văii Sodomei.
Avraam a fost onorat de către natiunile înconjurătoare ca un print puternic si un conducător întelept si priceput. El nu si-a tinut influenta departe de vecinii săi. Viata si caracterul său, în contrast vădit cu acelea ale închinătorilor idolatri, au exercitat o influentă puternică în favoarea adevăratei credinte. Supunerea sa fată de Dumnezeu era neclintită, în timp ce bunătatea si gingăsia inspirau încredere si prietenie, iar măretia lui impunea respect si onoare.
Religia sa nu era păstrată ca o comoară pretioasă ce trebuia păzită cu gelozie, de care să se bucure numai cel ce o avea. Adevărata religie nu poate fi tinută în acest fel, căci un astfel de spirit este contrar principiilor Evangheliei. Dacă Hristos locuieste în inimă, atunci este imposibil să ascunzi lumina prezentei Sale sau ca lumina aceea să piardă din strălucire. Din contră, ea va ajunge mai strălucitoare si tot mai strălucitoare, pe măsură ce, zi de zi, ceata egoismului si a păcatului ce învăluie sufletul este împrăstiată de razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii.
Copiii lui Dumnezeu sunt reprezentantii Săi pe pământ si El doreste ca ei să fie lumini în întunericul moral al acestei lumi. Împrăstiati prin toată tara, prin târguri, orase si sate, ei sunt martori ai lui Dumnezeu, canale prin care El va comunica unei lumi necredincioase cunoasterea voii Sale si minunile harului Său. Planul Său este acela ca toti aceia care sunt părtasi ai mântuirii celei mari să fie misionari pentru El. Evlavia crestinului constituie standardul după care cei lumesti judecă Evanghelia. Încercările suportate cu răbdare, binecuvântările primite cu recunostintă, blândetea, bunătatea, mila si dragostea, manifestate în viata de fiecare zi, sunt lumini ce strălucesc în caracter înaintea lumii, înfătisând deosebirea fată de întunericul ce vine din egoismul inimii firesti.
Bogat în credintă, nobil în generozitate, nesovăitor în ascultare si umil în simplitatea vietii lui de peregrin, Avraam a fost, de asemenea, întelept în diplomatie si viteaz si îndemânatic în război. Cu toate că era cunoscut ca învătător al unei noi religii, trei frati de neam împărătesc, conducători ai câmpiilor amoritilor în care el locuia, si-au manifestat prietenia lor, invitându-l să intre în aliantă cu ei pentru o mai mare sigurantă; căci tara era plină de violentă si opresiune. Curând se ivi prilejul ca el să se folosească de această aliantă.
Cu paisprezece ani mai înainte, Chedorlaomer, împăratul Elamului, invadase Canaanul si-l făcuse tributar fată de el. Mai multi printi s-au revoltat acum si împăratul Elamului, cu patru aliati, a năvălit din nou în tară pentru a o supune. Cinci dintre domnitorii Canaanului si-au alăturat ostirile si i-au întâmpinat pe invadatori în valea Sidim, dar numai pentru a fi complet înfrânti. O mare parte a armatei a fost măcelărită, si aceia care au scăpat au fugit în munti ca să-si scape viata. Biruitorii au jefuit cetătile câmpiei si au plecat cu pradă bogată si multi robi, printre care se afla si Lot cu familia lui.
Avraam, locuind în pace în dumbrăvile de stejari din Mamre, a aflat de la unul din fugari istoria celor petrecute în bătălie, cum si nenorocirea ce căzuse asupra nepotului său. El nu păstrase amintiri neplăcute despre lipsa de recunostintă a lui Lot. Toată afectiunea sa pentru el a fost trezită si se hotărî să-l scape. Căutând mai întâi sfatul divin, Avraam s-a pregătit de război. Din însăsi tabăra sa, el a chemat trei sute optsprezece slujitori pregătiti, crescuti în temere de Dumnezeu, deprinsi în serviciul stăpânului lor si în mânuirea armelor. Aliatii săi, Mamre, Escol si Aner, s-au unit cu cetele lor si împreună au început să-i urmărească pe invadatori. Elamitii si aliatii lor tăbărâseră la Dan, la hotarul de miazănoapte al Canaanului. Ametiti de victorie si netemându-se că vor fi atacati de vrăjmasii lor înfrânti, ei s-au dedat la mâncare si băutură. Patriarhul si-a împărtit fortele, asa încât ele să se apropie din mai multe părti, si noaptea a atacat tabăra. Atacul său, atât de puternic si neasteptat, a avut ca rezultat o victorie rapidă. Împăratul Elamului a fost ucis si armata sa, lovită de panică, a fost cu desăvârsire nimicită. Lot si familia sa, împreună cu toti prizonierii si bunurile lor au fost eliberati si o bogată pradă de război a căzut în mâinile biruitorilor. Biruinta se datora în primul rând lui Dumnezeu si apoi lui Avraam. Adoratorul lui Iehova nu numai că adusese un mare ser-viciu tării, dar se dovedise a fi un om curajos. Se dovedise că viata de neprihănire nu este lasitate si că religia lui Avraam l-a făcut curajos în sustinerea a ceea ce este drept si gata să apere pe cel oprimat. Actul său eroic a adus o influentă largă printre triburile înconjurătoare. La întoarcere, împăratul Sodomei i-a iesit înainte cu suita sa pentru a-l onora pe biruitor. L-a invitat să ia bunurile, cerând numai ca prizonierii să fie eliberati. În conformitate cu uzanta războiului, prada de război apartinea biruitorilor; dar Avraam se angajase în această expeditie fără vreun gând de câstig si refuză să profite de pe urma celor căzuti în nenorocire, cerând însă ca aliatii săi să-si primească partea ce li se cuvenea.
Dacă ar fi supusi la o astfel de încercare, putini ar fi aceia care s-ar arăta tot asa de nobili ca Avraam. Putini ar fi rezistat ispitei de a pune mâna pe o astfel de bogătie. Exemplul său este o mustrare pentru cei iubitori de sine si pusi pe câstig. Avraam tinea seama de cerintele dreptătii si ale omeniei. Purtarea sa ilustrează cuvântul inspirat: "Să iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuti" (Lev. 19,18). "Ridic mâna mea spre Domnul, Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului si al pământului", spuse el, "si jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de ată, nici măcar o curea de încăltăminte, ca să nu zici: ‘Am îmbogătit pe Avraam’" (Gen.14,22.23). El nu dorea să le dea ocazia să creadă că el s-a angajat în luptă de dragul câstigului sau să se spună mai târziu că prosperitatea lui se datorează darurilor sau bunăvointei lor. Dumnezeu făgăduise că îl va binecuvânta pe Avraam si numai Lui trebuia să-I fie adusă slava.
Un altul care a iesit să-l întâmpine pe patriarhul victorios a fost Melhisedec, împăratul Salemului, care a adus pâine si vin pentru înviorarea oastei lui. Ca "preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt", el a rostit o binecuvântare asupra lui Avraam si a adus multumiri lui Dumnezeu, care săvârsise o eliberare asa de mare prin servul Său. Si Avraam "i-a dat zeciuială din toate" (Gen.14,17-20).
Avraam s-a întors voios la corturile si turmele sale, dar mintea sa era frământată de gânduri chinuitoare. El fusese un om al păcii si, cât a fost cu putintă, s-a ferit de vrăjmăsie si ceartă; acum el retrăia scenele de măcel la care fusese martor. Fără îndoială că natiunile ale căror forte au fost înfrânte urmau să invadeze din nou Canaanul si aveau să facă din el tinta deosebită a răzbunării lor. Ajungând astfel să fie amestecat în certurile nationale, viata lui pasnică si linistită avea să fie nimicită. Mai mult chiar, el nu intrase încă în posesia Canaanului si nici nu putea nădăjdui acum să aibă un mostenitor, fată de care să se împlinească făgăduinta făcută.
Într-o viziune de noapte, a fost auzit din nou glasul divin: "Avraame, nu te teme" au fost cuvintele Printului printilor; "Eu sunt scutul tău, si răsplata ta cea foarte mare". Dar mintea sa era asa de coplesită de gânduri negre, încât nu putea să prindă acum făgăduinta cu o încredere neîndoielnică, asa ca până atunci. El s-a rugat să i se dea o dovadă palpabilă că aceasta se va împlini. Si cum avea oare să se împlinească făgăduinta legământului, atâta vreme cât nu i se dădea un fiu? "Ce-mi vei da", spuse el, "căci mor fără copii?… si slujitorul născut în casa mea va fi mostenitorul meu". El a propus ca Eliezer, slujitorul său credincios, să fie – prin adoptiune – fiul său si, deci, mostenitor al averilor sale. Dar i s-a dat asigurarea că propriul său copil avea să fie mostenitorul său. Apoi a fost dus afară din cortul său si i s-a spus să privească stelele nenumărate ce sclipesc pe bolta cerului; în timp ce el făcea acest lucru, s-au rostit cuvintele: "Asa va fi sământa ta" (Gen. 15,2-5). "Avraam L-a crezut pe Dumnezeu si aceasta i s-a socotit ca neprihănire" (Rom.4,3).
Patriarhul a cerut totusi un semn vizibil, ca o confirmare a credintei sale si o dovadă pentru generatiile viitoare de oameni, că planurile milostive ale lui Dumnezeu fată de ei se vor împlini. Domnul a consimtit să intre într-un legământ cu slujitorul Său, folosind asemenea forme obisnuite între oameni pentru ratificarea unui angajament atât de solemn.
Prin inspiratie divină, Avraam a adus ca jertfă o juncană de trei ani, o capră de trei ani si un berbec de trei ani, despicându-le trupul în două si asezând bucătile la o mică depărtare unele de altele. La acestea el a mai adăugat o turturea si un pui de porumbel, pe care, însă, nu le-a mai despicat în două. Acestea fiind făcute, el a trecut cu mult respect printre bucătile jertfei, făcând în mod solemn un legământ de ascultare vesnică de Dumnezeu.
Veghind si stăruind, el a rămas lângă animale până la apusul soarelui, ca să le păzească, spre a nu fi întinate sau mâncate de păsările de pradă. Pe la apusul soarelui, el a căzut într-un somn adânc; si "iată că l-a apucat o groază si un mare întuneric" (Gen.15,7-18). Si glasul lui Dumnezeu s-a auzit cerându-i să nu se astepte să ia imediat în stăpânire tara făgăduintei, arătând înainte spre suferintele urmasilor săi, mai înainte ca acestia să se aseze în Canaan. I-a fost dezvăluit acum Planul de Mântuire în moartea lui Hristos, Jertfa cea mare, si venirea Sa în glorie. Avraam a văzut de asemenea pământul, readus la frumusetea lui edenică, ce avea să-i fie dat ca o vesnică stăpânire, ca o împlinire finală si deplină a făgăduintei.
Ca o garantie a acestui legământ al lui Dumnezeu cu oamenii, "un fum ca dintr-un cuptor si niste flăcări", simboluri ale prezentei divine, au trecut printre "dobitoacele despicate", aduse ca jertfă, mistuindu-le în întregime. Si din nou Avraam a auzit un glas, confirmând făgăduinta că va da tara Canaanului urmasilor săi, "de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat" (Gen.15,17-18).
După ce Avraam locuise aproape douăzeci si cinci de ani în Canaan, Domnul i Se arătă si-i zise: "Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea si fii fără prihană" (Gen.17,1). Plin de veneratie, patriarhul s-a aruncat cu fata la pământ si solia a continuat: "Iată legământul Meu, pe care-l fac cu tine; vei fi tatăl multor neamuri". Ca semn al împlinirii acestui legământ, numele lui, care până atunci fusese Avram, a fost schimbat în Avraam, care înseamnă "tată al multor neamuri", iar numele Sarai avea să fie Sara, "printesă", căci glasul dumnezeiesc a spus că "ea va fi mama unor neamuri întregi; chiar împărati de noroade vor iesi din ea".
Cu ocazia aceasta i-a fost dat lui Avraam ritualul circumciziunii, "ca o pecete a acelei îndreptătiri pe care o căpătase prin credintă, când era netăiat împrejur" (Rom.4,11). Ea trebuia să fie observată de către patriarh si de către urmasii săi, ca un semn că erau devotati slujirii lui Dumnezeu si, în acest fel, despărtiti de idolatri, cum si al faptului că Dumnezeu i-a primit ca o comoară deosebită a Sa. Prin ritualul acesta, pe de o parte, ei erau legati să îndeplinească conditiile legământului făcut cu Avraam. Ei nu trebuia să încheie legături de căsătorie cu păgânii; căci, făcând astfel, ei urmau să piardă respectul fată de Dumnezeu si fată de Legea Sa cea sfântă. De asemenea, ei aveau să fie ispititi să se dedea la practicile păcătoase ale celorlalte natiuni si atrasi la idolatrie.
Dumnezeu i-a dat o mare onoare lui Avraam. Îngerii cerului au umblat si au vorbit cu el, asa cum vorbesc doi prieteni. Când judecătile cerului erau gata să se abată asupra Sodomei, acest lucru n-a fost ascuns de el si Avraam a devenit mijlocitor la Dumnezeu pentru cei păcătosi. Întâlnirea sa cu îngerii ne prezintă, de asemenea, un frumos exemplu de ospitalitate.
În dogoarea căldurii de la miezul zilei de vară, patriarhul stătea la usa cortului său, privind la peisajul linistit din fata lui, când a văzut în depărtare trei călători apropiindu-se. Înainte ca să ajungă la cortul lui, străinii s-au oprit, ca si cum s-ar fi sfătuit cu privire la drumul pe care să-l urmeze. Fără să mai astepte ca ei să-l roage ceva, Avraam s-a sculat repede si, pe când ei păreau că vor să se întoarcă si să meargă într-o altă directie, el s-a grăbit să-i ajungă si, cu o deosebită amabilitate, i-a rugat să-l onoreze, rămânând putin la el pentru a se răcori si întări. Cu mâinile sale a adus apă, ca ei să se poată spăla de praful care se asezase pe picioarele lor în timpul călătoriei. El însusi a ales hrana pe care să le-o servească si, în timp ce acestia se odihneau la umbra răcoritoare, li s-a pregătit masa, si el a rămas în picioare, plin de respect, lângă ei, în timp ce se ospătau din cele date de el. Dumnezeu a privit acest act de generozitate ca fiind de o importantă îndestulătoare spre a fi consemnat în Cuvântul Său; iar cu mii de ani mai târziu, apostolul inspirat s-a referit la el spunând: "Să nu dati uitării primirea de oaspeti, căci unii, prin ea, au găzduit fără să stie, pe îngeri" (Evr.13,2).
Avraam a văzut în oaspetii săi numai trei călători obositi, fără să se gândească că printre ei era Unul căruia putea să I se închine fără a păcătui. Dar adevăratul caracter al solilor îngeresti se dădu acum pe fată. Desi ei se aflau în drumul si lucrarea lor ca slujitori ai mâniei, totusi, lui Avraam, omul credintei, ei îi aduseseră mai întâi binecuvântări. Desi Dumnezeu este categoric în a spune pe nume nelegiuirii si a pedepsi fărădelegea, El nu Se complace în răzbunare. Lucrarea de distrugere este o "lucrare străină" Lui, care este "nemărginit în iubire".
"Prietenia (tainele – ed.engleză) Domnului este pentru cei ce se tem de El" (Ps.25,14). Avraam Îl onorase pe Dumnezeu si Dumnezeu l-a onorat atunci pe el, invitându-l la consfătuirea Sa si descoperindu-i planurile Sale. "Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?" spuse Domnul. "Strigătul împotriva Sodomei si Gomorei s-a mărit si păcatul lor într-adevăr este nespus de greu. De aceea, Mă voi pogorî acum să văd dacă într-adevăr au lucrat în totul după zvonul venit până la Mine; si dacă nu va fi asa, voi sti" (Gen.18,17-22). Dumnezeu cunostea bine gradul de vinovătie al Sodomei, dar a vorbit în felul oamenilor, pentru ca justetea purtării Sale să poată fi înteleasă. Înainte de a aduce pedeapsa asupra celor vinovati, El va merge personal ca să facă o cercetare a umblării lor; dacă ei nu trecuseră de limitele îndurării divine, El avea să le mai dea timp de pocăintă.
Doi dintre solii cerului au plecat, lăsându-l pe Avraam singur cu Cel pe care Îl cunostea acum ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Si omul credintei mijloci în favoarea locuitorilor Sodomei. Odată el îi salvase cu sabia sa, acum el s-a străduit să-i salveze prin rugăciune. Lot si familia lui locuiau încă acolo; iar iubirea neegoistă care îl mânase pe Avraam să-i scape de elamiti căuta acum să-i salveze, dacă era voia lui Dumnezeu, de furtuna judecătii divine.
Cu profund respect si umilintă, el si-a început mijlocirea: "Iată, am îndrăznit să vorbesc Domnului, eu, care nu sunt decât praf si cenusă" (Gen.18,27). Nu era nici o încredere în sine, nici o mândrie a propriei sale neprihăniri. El n-a cerut vreo favoare pe temeiul ascultării sale sau al sacrificiilor pe care el le-a făcut, supunându-se voii lui Dumnezeu. Fiind el însusi păcătos, el a mijlocit totusi în favoarea păcătosilor. Un astfel de spirit vor da pe fată cei ce se vor apropia de Dumnezeu. Totusi, Avraam a dat pe fată o încredere ca a unui copil care se roagă unui tată iubitor. El s-a apropiat de solul ceresc si cu căldură I-a prezentat cererea sa. Desi Lot ajunsese un locuitor al Sodomei, el nu se făcuse părtas la nelegiuirile locuitorilor ei. Avraam gândea că în acel oras, atât de populat, mai puteau fi si alti închinători ai adevăratului Dumnezeu. Si, având în vedere aceasta, el a spus: "Să omori pe cel bun împreună cu cel rău" departe de Tine asa ceva" departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?" (Gen.18,25). Avraam n-a intervenit numai o singură dată, ci de mai multe ori. Prinzând curaj pe măsură ce cererile lui erau împlinite, el a continuat până când a primit asigurarea că, dacă numai zece oameni drepti s-ar fi aflat în ea, cetatea avea să fie crutată.
Iubirea fată de sufletele pieritoare a inspirat rugăciunea lui Avraam. Cu toate că îi era scârbă de păcatele acelei cetăti corupte, el dorea ca păcătosii să poată fi salvati. Profundul său interes pentru Sodoma ne înfătisează nelinistea pe care ar trebui s-o simtim pentru cei nepocăiti. Noi ar trebui să cultivăm ură fată de păcat, dar milă si iubire fată de cei păcătosi. De jur împrejurul nostru, sunt suflete ce se cufundă într-o ruină la fel de groaznică si lipsită de sperantă ca si aceea care s-a abătut asupra Sodomei. În fiecare zi timpul de probă al unora se sfârseste. În fiecare ceas unii trec dincolo de hotarul îndurării. Si unde sunt oare glasurile de avertizare si de îndemnare care să-l determine pe păcătos să fugă de această îngrozitoare nenorocire? Unde sunt oare mâinile acelea întinse care să-l tragă înapoi de la moarte? Unde sunt oare aceia care, în umilintă si cu o credintă stăruitoare, să mijlocească la Dumnezeu pentru el?
Spiritul lui Avraam era spiritul lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu este El Însusi un mare Mijlocitor în favoarea păcătosului. El, care a plătit pretul pentru răscumpărarea lor, cunoaste valoarea sufletului omenesc. Cu o aversiune fată de rău care poate exista numai într-o natură lipsită de orice mânjitură a păcatului, Hristos a manifestat fată de păcătos o iubire pe care numai bunătatea infinită o putea concepe. În agonia răstignirii, fiind El Însusi apăsat de povara îngrozitoare a păcatelor lumii întregi, El S-a rugat pentru cei ce-L batjocoreau si pentru ucigasii Săi: "Tată, iartă-i căci nu stiu ce fac" (Luca 23,34).
Despre Avraam este scris că "a fost numit prietenul lui Dumnezeu", tatăl tuturor celor ce cred" (Iacov 2,23; Rom.4,11). Mărturia lui Dumnezeu cu privire la acest patriarh credincios este: "Avraam a ascultat de porunca Mea si a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele si legile Mele". Si: "Eu îl cunosc si stiu că are să poruncească fiilor lui si casei lui după el să tină calea Domnului, făcând ce este drept si bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească fată de Avraam ce i-a făgăduit" (Gen. 26,5; 18,19). Mare a fost onoarea la care a fost chemat Avraam, aceea de a fi părintele poporului care timp de veacuri avea să fie păzitorul si păstrătorul adevărului lui Dumnezeu pentru lume, al acelui popor prin care toate natiunile pământului aveau să fie binecuvântate prin venirea lui Mesia cel făgăduit. Dar Acela care l-a chemat pe patriarh l-a socotit vrednic. Dumnezeu este Acela care vorbeste. El, care întelege de departe gândurile si care îi pretuieste pe oameni după adevărata lor valoare, spune: "Îl cunosc". Nu va fi din partea lui Avraam nici o trădare a adevărului, pentru scopuri egoiste. El va tine Legea si se va purta drept si bine. Nu numai că se va teme el însusi de Dumnezeu, ci va cultiva religia în familia sa. El va învăta casa sa în cele ale neprihănirii. Legea lui Dumnezeu avea să fie norma de conduită în familia sa.
Casa lui Avraam cuprindea mai bine de o mie de persoane. Aceia care erau condusi de învătăturile sale, spre a se închina singurului Dumnezeu, au găsit un cămin în tabăra sa; si aici, ca într-o scoală, ei au primit o astfel de învătătură, care îi pregătea să devină reprezentanti ai adevăratei credinte. În acest fel, asupra sa zăcea o mare răspundere. El forma conducători de familii si metodele sale de conducere aveau să fie aplicate în casele peste care acestia aveau să fie conducători.
În acele vremuri de demult, tatăl era conducătorul si preotul familiei sale si exercita autoritatea asupra copiilor săi, chiar si după ce acestia îsi aveau propriile lor familii. Urmasii săi erau învătati să privească la el ca la conducătorul lor, atât în problemele religioase, cât si în cele pământesti. Avraam s-a străduit să perpetueze acest sistem patriarhal de conducere, deoarece el tindea să păstreze cunoasterea de Dumnezeu. Era necesar ca membrii familiei să fie legati laolaltă, pentru a ridica o barieră împotriva idolatriei ce ajunsese asa de răspândită si atât de înrădăcinată. Avraam a căutat, prin toate mijloacele ce-i stăteau la dispozitie, să-i păzească pe locuitorii taberei sale de a avea legături cu păgânii si de a fi martori ai practicilor lor idolatre, căci el stia că familiarizarea cu răul avea să strice pe nesimtite principiile. Se avea cea mai mare grijă ca orice formă a falsei religii să fie tinută cât mai departe de ei si ca mintea să fie impresionată de maiestatea si slava viului Dumnezeu, ca fiind singurul vrednic de adorare.
Era o măsură înteleaptă, pe care Dumnezeu personal o luase, aceea de a despărti pe poporul Său, atât cât era cu putintă acest lucru, de legătura cu păgânii, făcând din ei un popor ce trăia separat si care nu se număra printre celelalte natiuni. El l-a despărtit pe Avraam de rudeniile lui idolatre, pentru ca patriarhul să-si poată forma si educa familia departe de influentele seducătoare ce i-ar fi înconjurat în Mesopotamia si pentru ca adevărata credintă să fie păstrată de către urmasii săi din generatie în generatie, în toată curătia ei.
Afectiunea lui Avraam pentru copiii săi si pentru casa sa l-a făcut să le apere credinta lor religioasă, să le dea o cunoastere a legilor divine, ca fiind mostenirea cea mai pretioasă pe care le-o putea transmite, si prin ei – lumii. Toti erau învătati că se aflau sub conducerea Dumnezeului cerului. De aceea, nu trebuia să existe nici un fel de apăsare din partea părintilor, iar din partea copiilor, nici un fel de neascultare. Legea lui Dumnezeu trasase fiecăruia în parte îndatoririle lui si numai prin ascultare de ea putea cineva să-si asigure fericirea sau prosperitatea.
Exemplul său personal, influenta tăcută a vietii lui zilnice erau o lectie permanentă. Cinstea sa nesovăielnică, bunătatea si politetea lui neegoistă, care câstigaseră admiratia împăratilor, erau manifestate în familie. Viata lui radia în jur un parfum, o noblete si o frumusete a caracterului, care spuneau tuturor că el era în legătură cu Cerul. El nu trecea cu vederea sufletul celui mai umil slujitor. În casa sa nu era o lege pentru stăpân si alta pentru slujitor; un drum împărătesc pentru cel bogat si altul pentru cel sărac. Toti erau tratati cu dreptate si milă, ca împreună mostenitori cu el ai harului vietii.
El "va porunci casei sale". Nu se va da pe fată nici o neglijare condamnabilă în a înfrâna tendintele spre rău ale copiilor săi, nici un favoritism slab, neîntelept si îngăduitor; nici o cedare în ceea ce priveste convingerile sale cu privire la datoria fată de cerintele unei iubiri gresit întelese. Avraam nu numai că avea să dea învătături drepte, dar avea să mentină autoritatea unor legi drepte si bune.
Cât de putini sunt aceia din zilele noastre care sunt gata să urmeze pilda sa! Din partea prea multor părinti se dă pe fată un sentimentalism orb si egoist, în mod gresit numit iubire, care se manifestă prin a-i lăsa pe copii – cu judecata lor neformată si pasiunile lor nestăpânite – să întreprindă actiuni negândite. Aceasta este o adevărată cruzime fată de copii si un mare rău pentru lume. Îngăduinta părintească, atunci când copiii gresesc, dă loc la dezordine în familie si societate si întăreste în tineri dorinta de a urma pornirilor lor, în loc de a se supune cerintelor divine. Astfel, ei cresc, având o inimă împotrivitoare fată de împlinirea voii lui Dumnezeu si transmit spiritul lor nereligios si nesupus copiilor si copiilor copiilor lor. Asemenea lui Avraam, părintii ar trebui să poruncească copiilor lor după ei. Ascultarea de autoritatea părintească să fie învătată si impusă ca fiind primul pas al ascultării de autoritatea lui Dumnezeu.
Slaba consideratie care se acordă Legii lui Dumnezeu chiar de către conducătorii religiosi a provocat mult rău. Învătătura care s-a răspândit atât de mult, că legile lui Dumnezeu nu mai sunt deloc obligatorii pentru oameni, este asemenea idolatriei în efectele ei asupra moralitătii oamenilor. Aceia care caută să slăbească cerintele Legii sfinte a lui Dumnezeu lovesc direct la temelia guvernării familiilor si natiunilor. Părintii religiosi care dau gres în a umbla pe calea rânduielilor Lui nu pot porunci casei lor să tină calea Domnului. Legea lui Dumnezeu nu este pentru acestia o regulă a vietii. Copiii, când îsi alcătuiesc căminurile lor, nu se simt obligati să-i învete pe copiii lor ceea ce ei însisi n-au învătat niciodată. Aceasta este cauza pentru care sunt asa de multe familii netemătoare de Dumnezeu; de aceea stricăciunea s-a întins asa de mult si este atât de adânc înrădăcinată.
Numai după ce părintii vor umbla ei însisi din toată inima în calea Legii lui Dumnezeu, numai atunci vor fi pregătiti să poruncească copiilor lor după ei. În privinta aceasta, o reformă este necesară – o reformă care să fie profundă si cuprinzătoare. Părintii trebuie să se schimbe; slujitorii Domnului au nevoie să se schimbe; ei au nevoie de Dumnezeu în familiile lor. Dacă doresc să vadă o altă stare de lucruri, atunci să aducă Cuvântul Său în familiile lor si să facă din el sfătuitorul lor. Ei trebuie să-i învete pe copiii lor că el este glasul lui Dumnezeu, care li se adresează, si că trebuie să fie astfel ascultat în totul. Ei ar trebui să-i învete cu răbdare pe copiii lor, arătându-le cu blândete si în mod stăruitor cum să trăiască pentru a fi plăcuti lui Dumnezeu. Copiii unor astfel de familii sunt pregătiti să facă fată sofistăriilor necredintei. Ei au primit Biblia ca bază a credintei lor si au o temelie care nu poate fi dărâmată de valul de îndoială ce se abate asupra lor.
În prea multe case se neglijează rugăciunea. Părintii consideră că n-au timp pentru rugăciunea de dimineată si seară. Ei nu pot să-si ia câteva minute pe care să le folosească în a aduce multumiri lui Dumnezeu pentru bogatele Lui îndurări, pentru binecuvântata lumină a soarelui si pentru ploaia care face plantele să crească, cum si pentru ocrotirea sfintilor Săi îngeri. Ei nu au timp să înalte o rugăciune pentru ajutor si călăuzire divină, cum si pentru prezenta si rămânerea lui Isus în familia lor. Ei merg la muncă la fel cum ar merge boul sau calul, fără să se gândească câtusi de putin la Dumnezeu sau la cer. Sufletele lor sunt asa de pretioase, încât, în loc de a-i lăsa să fie pierduti fără nici o nădejde, Fiul lui Dumnezeu Si-a dat viata ca pret de răscumpărare pentru ei; dar ei nu pretuiesc mai mult marea Sa bunătate decât o fac dobitoacele pieritoare.
Ca si patriarhii din vechime, aceia care mărturisesc că-L iubesc pe Dumnezeu ar trebui să ridice un altar Domnului oriunde îsi înaltă cortul. Dacă a fost vreodată un timp când fiecare casă ar trebui să fie o casă de rugăciune, atunci timpul acela este acum. Tatii si mamele ar trebui să-si înalte adesea inimile la Dumnezeu în cereri umile pentru ei si pentru copiii lor. Fie ca tatăl, ca preot al familiei, să aseze pe altarul lui Dumnezeu jertfa de dimineată si seară, în timp ce sotia si copiii se unesc cu el în rugăciune si laudă. Într-un astfel de cămin, Isus va zăbovi cu plăcere. Din fiecare cămin crestin ar trebui să strălucească o lumină sfântă. Iubirea ar trebui să se dea pe fată în activitate. Ea trebuie să se reverse în toate câte au loc în familie, arătându-se într-o bunătate profundă si o comportare duioasă si neegoistă.
Sunt familii unde acest principiu este trăit, căminuri în care Dumnezeu este adorat si unde domneste cea mai curată iubire. Din aceste căminuri, rugăciunea de dimineată si seară se înaltă la Dumnezeu ca un parfum plăcut mirositor, iar mila si binecuvântările Lui se revarsă ca roua diminetii asupra celor plecati în rugăciune. Un cămin crestin bine ordonat este un puternic argument în favoarea adevărului religiei crestine – un argument pe care cel necredincios nu-l poate tăgădui. Toti pot vedea că este la lucru o influentă în familie, care se manifestă asupra copiilor, si că Dumnezeul lui Avraam este cu ei. Dacă familiile celor ce mărturisesc a fi crestini ar avea un adevărat caracter crestin, atunci ei ar exercita o puternică influentă pentru vesnicie. Ei vor fi în adevăr "lumina lumii". În cuvintele adresate lui Avraam, Dumnezeul cerurilor vorbeste fiecărui părinte credincios: "Îl cunosc si stiu că are să poruncească fiilor lui si casei lui după el să tină calea Domnului, făcând ce este drept si plăcut, pentru ca astfel Domnul să împlinească fată de Avraam ce i-a făgăduit".
