Pocainta
Cum poate fi un om drept inaintea lui Dumnezeu? Cum poate pacatosul sa fie facut neprihanit? Numai prin Domnul Isus Hristos noi putem fi adusi in armonie cu Dumnezeu, cu sfintenia Lui. Dar cum putem veni la Domnul Hristos? Multi ridica aceeasi problema pentru care, in Ziua Cincizecimii, multimea, strapunsa in inima de vinovatia pacatului, a strigat: “Ce sa facem?” Primul cuvant al raspunsului lui Petru a fost: “Pocaiti-va” (Fapte 2,37.38). Altadata, la scurt timp dupa aceea, el a spus: “Pocaiti-va… si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele” (Fapte 3,19).
Pocainta cuprinde in sine o adanca parere de rau de pacatele savarsite si o continua ferire de a le mai face. Noi nu vom renunta pe deplin la pacat pana cand nu vom ajunge sa simtim pacatosenia lui; pana cand nu vom ajunge sa-l parasim cu toata inima noastra, pana atunci nu se va produce adevarata schimbare in viata noastra.
Sunt multi aceia care dau gres in a intelege adevarata natura a pocaintei. Multora le pare rau ca au pacatuit si chiar ajung sa faca o schimbare vizibila in viata lor, aceasta pentru ca se tem ca pacatele lor vor aduce asupra-le suferinte. Dar nu aceasta este pocainta, in sensul biblic. Unii ca acestia deplang mai degraba suferinta decat pacatul. Aceasta era amaraciunea lui Esau cand a vazut ca a pierdut pentru totdeauna dreptul de intai nascut. Balaam, inspaimantat de ingerul care statea in calea sa cu sabia scoasa, si-a recunoscut vina de teama sa nu-si piarda viata; dar el nu manifesta o adevarata pocainta, o reala parere de rau pentru pacat, nici o intoarcere de la scopurile lui, nici scarba fata de ceea ce este rau. Iuda Iscarioteanul, dupa ce a vandut pe Domnul sau, a strigat: “Am pacatuit, caci am vandut sange nevinovat” (Matei 27,4).
Marturisirea aceasta a fost smulsa sufletului sau vinovat datorita unui simtamant teribil de condamnare si a unei teribile asteptari a judecatii. Urmarile actului sau il umpleau de groaza, dar nu era patruns de o durere profunda, zdrobitoare de inima pentru faptul ca a vandut pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu si a lepadat pe Sfantul lui Israel. Faraon, sub influenta plagilor trimise de Dumnezeu, a recunoscut pacatul sau numai pentru a scapa de continuarea pedepsei, dar s-a reintors la pozitia de sfidare a cerului de indata ce plagile au incetat. Toti acestia deplangeau rezultatele pacatului, dar nu erau zdrobiti pentru pacatul in sine.
insa atunci cand inima se supune influentei Duhului Sfant, constiinta va fi trezita, iar pacatosul va ajunge sa inteleaga ceva din profunzimea si sfintenia legii lui Dumnezeu, care este temelia guvernarii Sale in ceruri si pe pamant. “Lumina aceasta este adevarata Lumina care lumineaza pe orice om, venind in lume”, care lumineaza camarile tainice ale sufletului, iar lucrurile ascunse ale intunericului sunt aduse la lumina (Ioan 1,9). Simtamantul vinovatiei pune stapanire pe minte si inima. Pacatosul intelege acum dreptatea lui Dumnezeu si ii este groaza sa apara, in vinovatia si intinarea lui, inaintea Celui care cerecteaza inimile. El vede iubirea lui Dumnezeu, frumusetea sfinteniei si bucuria curatiei; el doreste atunci din inima sa fie curatit si readus in legatura cu cerul.
Rugaciunea lui David, dupa caderea sa, ilustreaza natura adevaratei cainte pentru pacatul savarsit. Pocainta sa a fost sincera si profunda. El n-a facut nimic ca sa-si micsoreze vina; rugaciunea sa n-a fost nicidecum inspirata de dorinta de a scapa de amenintarea judecatii. David a vazut grozavia pacatului sau; si-a dat seama de josnicia sufletului sau si ii era scarba de pacatul sau. El s-a rugat nu numai pentru iertare, ci si pentru curatia inimii. El tanjea dupa bucuria sfintirii : spre a fi iarasi in armonie si comuniune cu Dumnezeu. Iata limbajul sufletului sau apasat:
“Ferice de cel cu faradelegea iertata; si de cel cu pacatul acoperit! Ferice de omul caruia nu-i tine in seama Domnul nelegiuirea, si in duhul caruia nu este viclenie!” Psalmul 32,1.2. “Ai mila de mine, Dumnezeule, in bunatatea Ta! Dupa indurarea Ta cea mare, sterge faradelegile mele! Caci imi cunosc bine faradelegile, si pacatul meu sta necurmat inaintea mea Curateste-ma cu isop, si voi fi curat; spala-ma si voi fi mai alb decat zapada Zideste in mine o inima curata, Dumnezeule , pune in mine un duh nou si statornic! Nu ma lepada de la fata Ta, si nu lua de la mine Duhul Tau cel Sfant. Da-mi iarasi bucuria mantuirii Tale; si sprijineste-ma cu un duh de bunavointa! Izbaveste-ma de vina sangelui varsat, si limba mea va lauda indurarea Ta!” Psalmul 51,1-14
Nu sta in puterea noastra sa dam pe fata o astfel de pocainta; ea se dobandeste numai prin Domnul Hristos, care S-a inaltat la cer si a dat daruri oamenilor.
Dar tocmai aici, in acest punct, multi pot gresi si, de aceea, nu mai ajung sa primeasca ajutorul pe care Domnul Hristos doreste sa li-l dea. Acestia gandesc ca nu pot veni la Domnul Hristos pana cand mai intai nu se pocaiesc si ca pocainta ii pregateste pentru iertarea pacatelor lor. Este adevarat ca pocainta precede iertarea pacatelor; caci numai inima zdrobita si smerita va simti nevoia unui Mantuitor. Dar oare trebuie ca pacatosul sa astepte pana cand va fi pocait si numai dupa aceea sa vina la Domnul Isus? Trebuie oare sa facem din pocainta un obstacol intre pacatos si Mantuitor?
Sfanta Scriptura nu ne invata ca pacatosul trebuie ca mai intai sa se pocaiasca si numai dupa aceea va putea sa dea curs invitatiei Domnului Hristos: “Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna” (Matei 11,28).
Ceea ce conduce pe pacatos la adevarata pocainta este puterea mantuitoare a Domnului Hristos. Apostolul Petru clarifica aceasta problema in cuvantul adresat iudeilor cand zice: “Pe acest Isus, Dumnezeu L-a inaltat cu puterea Lui, si L-a facut Domn si Mantuitor, ca sa dea lui Israel pocainta si iertarea pacatelor” (Fapte 5,31). Noi nu putem nicidecum sa ne pocaim fara ca Duhul lui Hristos sa trezeasca constiinta, dupa cum nu putem fi iertati de pacatele noastre fara Domnul Hristos.
Domnul Hristos este izvorul oricaror impulsii bune. Numai El poate sadi in inima vrajmasie fata de pacat. Orice dorinta dupa adevar si curatie, convingerea cu privire la propria noastra pacatosenie constituie dovada faptului ca Duhul Sau Sfant lucreaza in inimile noastre.
Domnul Hristos spunea: “Si dupa ce voi fi inaltat de pe pamant, voi atrage la Mine pe toti oamenii” (Ioan 12,32). Domnul Hristos trebuie sa fie descoperit pacatosului ca Mantuitor care a murit pentru pacatele lumii. Privind la Mielul lui Dumnezeu inaltat pe crucea Golgotei, taina mantuirii incepe sa se descopere mintii noastre, iar bunatatea lui Dumnezeu ne conduce la pocainta. Prin moartea Sa pentru cei pacatosi, Domnul Hristos a dat pe fata o iubire mai presus de intelegerea noastra. Pe masura ce pacatosul o contempla, dragostea aceasta ii induioseaza inima, ii impresioneaza mintea si ii conduce sufletul la cainta.
Este adevarat ca, uneori, oamenii incep sa se rusineze de caile lor pacatoase si se lasa de unele din obiceiurile lor rele, inainte de a fi constienti de faptul ca sunt atrasi spre Hristos. Dar ori de cate ori acestia depun eforturi de a produce o reforma in viata lor dintr-o dorinta sincera de a face ceea ce este drept, puterea lui Hristos este aceea care-i determina la aceasta. O influenta mai presus de cunoasterea lor lucreaza asupra sufletului, constiinta este trezita, iar manifestarea vietii lor este schimbata in bine. in timp ce Domnul Hristos ii atrage sa priveasca la crucea Sa, sa priveasca pe Acela care a fost pironit pentru pacatele lor, poruncile lui Dumnezeu revin in constiinta. Stricaciunea vietii lor si pacatul adanc inradacinat in suflet le sunt descoperite. Ei incep atunci sa inteleaga ceva din neprihanirea Domnului Hristos si exclama: “Ce este oare pacatul, ca a trebuit sa ceara un sacrificiu atat de mare pentru mantuirea victimelor lui? Toata aceasta dragoste, toata aceasta suferinta, toata aceasta umilinta au fost oare necesare pentru ca noi sa nu pierim, ci sa avem viata vesnica?”
Pacatosul se poate opune acestei iubiri divine, el poate refuza sa se lase atras de Hristos; dar daca nu se va opune, atunci va fi atras de Hristos. intelegerea Planului de Mantuire ii va conduce la piciorul crucii in adanca pocainta de pacatele sale, care au pricinuit suferintele Fiului mult iubit al lui Dumnezeu.
Aceasta vointa divina care lucreaza asupra lucrurilor din natura vorbeste si inimilor oamenilor, dand nastere in fiinta lor unei dorinte inexprimabile dupa ceva care le lipseste. Lucrurile firii, ale pacatului nu-i mai satisfac. Duhul lui Dumnezeu ii indeamna mereu sa caute numai acele lucruri care le pot da pace si liniste : harul lui Hristos, bucuria sfintirii. Prin mijloace vazute si nevazute, Mantuitorul nostru lucreaza continuu ca sa atraga inimile oamenilor de la placeri care nu satisfac, placeri ale pacatului, la binecuvantarile vesnice pe care le pot primi in Hristos. Tuturor acestor suflete care cauta in van sa bea din fantanile fara apa ale pacatului li se adreseaza chemarea divina: “Celui ce ii este sete, sa vina, cine vrea, sa ia apa vietii fara plata” (Apocalips 22,17).
Voi, care simtiti in inimile voastre dorinta dupa ceva mai bun decat poate oferi lumea pacatului, recunoasteti aceasta dorinta a sufletului vostru ca fiind vocea lui Dumnezeu! Cereti de la El sa va dea pocainta, rugati-L sa va descopere pe Domnul Hristos in nemarginita Lui dragoste si desavarsita curatie. in viata Domnului Hristos principiile legii lui Dumnezeu, iubirea fata de Dumnezeu si oameni, au fost in mod desavarsit exemplificate. Bunatatea, iubirea neegoista constituiau viata Sa. Numai cand privim la El si cand lumina fetei Mantuitorului nostru se revarsa asupra noastra, numai atunci ajungem sa vedem pacatosenia inimilor noastre.
Ca si Nicodim altadata, poate ca si noi ne amagim cu ideea ca viata noastra este dreapta, iar caracterul nostru moral este corect, tragand concluzia ca nu trebuie sa ne mai umilim inima inaintea lui Dumnezeu, asemenea pacatosului de rand. Cand insa lumina de la Domnul Hristos lumineaza sufletele noastre, numai atunci putem vedea cat suntem de pacatosi, numai atunci putem recunoaste egoismul faptelor noastre si vrajmasia noastra impotriva lui Dumnezeu, care au manjit fiecare act al vietii. Atunci vom intelege ca neprihanirea noastra este cu adevarat asemenea unor carpe murdare si ca numai sangele Domnului Hristos ne poate curati de orice intinaciune a pacatului si ne poate reinnoi inimile facandu-le ca a Lui.
O singura raza a slavei lui Dumnezeu, o singura licarire a curatiei Domnului Hristos care patrund in suflet fac ca fiecare pata de necuratie sa apara dureros de clar descoperind diformitatea si defectele caracterului omenesc. Aceasta va pune in evidenta dorintele nesfintite, necredinciosia inimii si necuratia buzelor. Actele de neascultare ale pacatosului, prin care acesta desconsidera legea lui Dumnezeu ca fiind fara valoare, ii sunt infatisate privirii si intelegerii, iar spiritul sau este coplesit si mahnit sub influenta cercetatoare a Duhului lui Dumnezeu. El se dezgusta de sine insusi atunci cand vede caracterul curat si fara pata al Domnului Hristos.
Cand profetul Daniel a privit slava ce inconjura pe solul ceresc care a fost trimis la el, a fost coplesit de simtamantul propriei sale slabiciuni si imperfectiuni. Descriind efectul acestei scene minunate el spune: “Puterile m-au lasat, culoarea mi s-a schimbat, fata mi s-a slutit si am pierdut orice vlaga” (Daniel 10,8). Sufletul miscat in acest fel va uri egoismul, va detesta iubirea de sine si va cauta : prin neprihanirea Domnului Hristos : acea curatie a inimii care este in armonie cu legea lui Dumnezeu si cu caracterul Domnului Hristos.
Apostolul Pavel spune ca “cu privire la neprihanirea pe care o da legea” : in ceea ce priveste faptele exterioare : el era “fara prihana” (Filipeni 3,6); dar atunci cand a inteles caracterul spiritual al legii, s-a recunoscut ca pacatos. Judecand dupa litera legii, asa cum oamenii o aplica manifestarii exterioare a vietii, el s-a abtinut de la pacat; dar cand a privit in profunzimea preceptelor sfinte, el s-a vazut pe sine asa cum il vedea Dumnezeu si atunci s-a plecat in umilinta si si-a marturisit vina. El a declarat: “Odinioara, fiindca eram fara lege, traiam; dar cand a venit porunca, pacatul a inviat, si eu am murit” (Romani 7,9). Cand el a inteles natura spirituala a legii, pacatul i-a aparut in toata hidosenia lui, iar pretuirea de sine a disparut.
Dumnezeu nu considera toate pacatele ca find egale; exista grade de vinovatie, in aprecierea Sa, ca si in cea a omului; dar oricat de neinsemnat ar parea in ochii oamenilor un pacat sau altul, nici un pacat nu este mic inaintea lui Dumnezeu. Judecata omului este partinitoare, nedesavarsita, dar Dumnezeu apreciaza toate lucrurile asa cum sunt in realitate. De pilda, un betiv este dispretuit si i se spune ca pacatul sau il va exclude din imparatia cerurilor; in timp ce mandria, egoismul si lacomia raman, prea adesea, nemustrate. Totusi, aceste pacate sunt in mod deosebit ofensatoare pentru Dumnezeu, pentru ca sunt contrare bunatatii caracterul Sau, acelei iubiri neegoiste care formeaza atmosfera lumilor necazute in pacat. Cel care cade in unele pacate grele poate ajunge sa aiba un simtamant de rusine, sa-si vada nimicnicia si sa simta nevoia dupa harul lui Hristos, dar mandria nu simte aceasta nevoie si, in acest fel, ea inchide inima in fata Domnului Hristos si a binecuvantarilor nespus de mari pe care El a venit sa ni le dea.
Sarmanul vames din parabola Domnului, care se ruga: “Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul” (Luca 18,13), se socotea pe sine ca un om foarte rau, foarte pacatos, si ceilalti il vedeau in aceeasi lumina; dar el a ajuns sa-si dea seama de nevoia lui spirituala si a venit inaintea lui Dumnezeu cu povara de vinovatie si rusine, implorand mila Sa. Inima sa era deschisa ca Duhul lui Dumnezeu sa-Si faca lucrarea si sa-l elibereze de sub puterea pacatului. Rugaciunea fariseului mandru si increzator in propria sa neprihanire a aratat ca inima sa era inchisa influentei Duhului Sfant. Datorita departarii de Dumnezeu, el nu avea simtamantul propriei nelegiuiri in contrast cu desavarsirea sfinteniei divine. El nu simtea nici o nevoie si de aceea n-a primit nimic.
Daca ajungi sa-ti dai seama de pacatosenia ta, nu astepta sa te faci singur mai bun. Sunt multi aceia care gandesc ca nu sunt destul de buni pentru a veni la Domnul Hristos. Astepti sa devii mai bun prin propriile tale eforturi? “Poate un etiopean sa-si schimbe pielea, sau un pardos sa-ti schimbe petele? Tot asa, ati putea voi sa faceti binele, voi care sunteti deprinsi sa faceti raul?” (Ieremia 13,23). Ajutorul nostru este numai in Dumnezeu. Noi nu trebuie sa asteptam convingeri mai temeinice sau ocazii mai bune sau caractere mai sfinte. Prin noi insine nu putem face nimic. Noi trebuie sa venim la Hristos asa cum suntem.
Dar nimeni sa nu se amageasca pe sine cu gandul ca Dumnezeu, in marea Sa iubire si mila, va mantui chiar si pe cei care au respins harul Sau. Pacatosenia nespus de mare a pacatului poate fi inteleasa numai in lumina crucii de pe Golgota. Cei care sustin ca Dumnezeu este prea bun ca “sa arunce afara” pe cei pacatosi, sa privasca Golgota. Ea a avut loc pentru ca n-a existat o alta cale prin care omul sa poata fi manuit, pentru ca fara acest sacrificiu era imposibil pentru neamul omenesc sa scape de puterea manjitoare a pacatului si sa fie readus in comuniune cu fiintele sfinte : pentru ca era imposibil pentru ei sa devina partasi vietii spirituale : de aceea, Domnul Hristos a luat asupra Sa vinovatia neascultarii si a suferit in locul pacatosului. Iubirea, suferintele si moartea Fiului lui Dumnezeu marturisesc despre teribila grozavie a pacatului si declara ca nu exista nici o alta scapare de sub puterea lui, nici o speranta pentru o viata mai inalta decat prin supunerea inimii noastre Domnului Hristos.
Adesea, cei care nu doresc sa vina la pocainta se scuza spunand despre cei ce marturisesc a fi crestini: “Eu sunt tot asa de bun ca si ei. Ei nu sunt mai altruisti, mai supusi sau mai prevazatori in comportamentul lor de cum sunt eu. Ei sunt tot atat de mult iubitori de placeri si necumpatati ca si mine”. in acest fel ei fac din greselile altora o scuza pentru propria lor neglijare a datoriei. Dar pacatele si defectele altora nu pot fi o scuza pentru nimeni, caci Domnul Dumnezeu nu ne-a dat ca model niste fiinte omenesti gresite. Fiul nepatat al lui Dumnezeu ne-a fost dat ca exemplu, iar aceia care se plang de comportarea rea a celor ce marturisesc a fi crestini ar trebui sa fie exemple de vietuire mai buna si mai nobila. Daca ei au o conceptie asa de inalta despre ceea ce inseamna a fi crestini, nu este oare pacatul lor cel putin tot atat de mare? Ei stiu ceea ce este drept si totusi refuza sa faca.
Feriti-va de o indelungata amanare! Nu lasati la o parte lucrarea de parasire a pacatelor si de cautare a curatiei de inima prin Domnul Hristos. Aici au gresit mii si mii de oameni spre pierzarea lor vesnica. Nu vreau sa staruiesc aici asupra scurtimii si nesigurantei vietii; dar exista un teribil pericol : un pericol insuficient de bine inteles : in a tot amana ascultarea de vocea Duhului Sfant al lui Dumnezeu si a alege a trai viata cea fara pacat, caci de fapt aceasta este in realitate cauza care produce amanarea. Pacatul, oricat de mic ar fi el considerat, nu poate fi ingaduit decat cu primejdia pierderii vesnice. Lucrul pe care nu ajungem sa-l biruim ne va birui el pe noi si va lucra la pierderea noastra vesnica.
Adam si Eva au cautat sa-si linisteasca vocea constiintei, ca un lucru de o asa mica importanta de a manca din fructul oprit nu putea avea urmari asa de teribile ca cele aratate de Dumnezeu. Dar acest lucru mic, neinsemnat a constituit calcarea legii sfinte si de neschimbat a lui Dumnezeu, a separat pe om de Dumnezeu, a deschis porti largi mortii si a adus vaiuri negandite asupra lumii. Veac dupa veac se ridica de pe pamantul nostru un strigat continuu de jale, si intreaga creatiune geme si suspina ca o consecinta a neascultarii omului. Chiar cerul a simtit efectele rascularii lui impotriva lui Dumnezeu. Golgota sta ca un monument al aducerii aminte a sacrificiului nespus de mare ce a fost cerut ca ispasire pentru calcarea legii divine. Sa nu consideram deci pacatul ca fiind un lucru neinsemnat.
Orice fapta de nelegiuire, orice neglijare sau respingere a harului lui Hristos are repercursiuni asupra celui in cauza; acestea impietresc inima, pervertesc vointa, intuneca intelegerea si nu numai ca te fac mai putin dispus, dar si mai putin capabil sa te supui blandelor indemnuri ale Duhului Sfant al lui Dumnezeu.
Multi cauta sa-si linisteasca constiinta tulburata gandind ca pot schimba cursul vietii lor rele atunci cand doresc sa faca acest lucru, ca pot sa trateze cu usurinta invitatiile harului lui Dumnezeu si totusi sa fie din nou impresionati de ele. Ei gandesc ca dupa ce au dispretuit Duhul harului, dupa ce au ales sa-si aseze influenta de partea lui Satana, la un moment dat, constransi de imprejurari extreme, isi pot schimba cursul vietii. Dar acest lucru nu este asa de usor de realizat. Experienta, educatia din tot cursul vietii au modelat in asa masura caracterul, incat in asemenea imprejurari putini mai sunt aceia care doresc sa fie schimbati dupa chipul Domnului Hristos.
Chiar numai o singura trasatura rea de caracter, o singura dorinta pacatoasa cultivata perseverent vor face : in cele din urma : fara efect puterea Evangheliei. Orice ingaduinta pacatoasa adanceste aversiunea sufletului fata de Dumnezeu. Pacatosul care da pe fata o indiferenta totala fata de adevarul divin va culege ceea ce a semanat. in toata Biblia nu gasim un avertisment mai serios adresat celor care trateaza cu usurinta raul decat cuvintele inteleptului, care spune ca “cel rau este prins in insasi nelegiuirea lui” (Proverbe 5,22).
Domnul Hristos este gata sa ne elibereze de pacat, dar El nu forteaza niciodata vointa; si daca prin pacatuire continua, vointa a ajuns cu totul robita si noi nu dorim sa ne eliberam si nu vrem sa primim harul Sau, ce ar putea face El mai mult? Ne-am nimicit singuri prin respingerea hotarata a iubirii Sale. “Iata ca acum este vremea potrivita; iata ca acum este ziua mantuirii” (2 Corinteni 6,2). “Astazi, daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile” (Evrei 3,7.8). “Omul se uita la ceea ce izbeste ochii, dar Domnul se uita la inima” : inima omeneasca, cu sentimentele ei contradictorii de bucurie si necaz; inima ratacitoare si schimbatoare este salasul multor necuratii si inselaciuni (1 Samuel 16,7). Domnul insa cunoaste motivele, intentiile si scopurile ei. Veniti la El cu inimile manjite, asa cum sunt! Asemenea psalmistului, deschideti larg camarile inimii voastre inaintea ochiului atoatevazator, spunand: “Cerceteaza-ma, Dumnezeule, si cunoaste-mi inima! incearca-ma si cunoaste-mi gandurile. Vezi daca sunt pe o cale rea si du-ma pe calea vesniciei” (Psalmul 139,23.24).
Multi accepta religia numai cu mintea, o forma a sfintirii, pe cand inima nu este curata. Rugaciunea noastra ar trebui sa fie insa: “Zideste in mine o inima curata, Dumnezeule, pune in mine un duh nou si statornic” (Psalmul 51,10). Ocupati-va in mod sincer de mantuirea voastra! Fiti tot asa de zelosi si de staruitori in aceasta, cum ati fi daca viata aceasta trecatoare v-ar fi in primejdie! Problema aceasta trebuie rezolvata intre Dumnezeu si voi insiva, rezolvata pentru vesnicie. Numai o falsa speranta, si nimic mai mult va constitui ruina voastra.
Studiati Cuvantul lui Dumnezeu cu multa rugaciune! Acest Cuvant prezinta inaintea voastra legea lui Dumnezeu si viata Domnului Hristos, marile principii ale sfintirii, fara de care “nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12,14). Cuvantul lui Dumnezeu convinge de pacat; el descopera in mod clar calea mantuirii. Dati-i ascultare, caci este vocea lui Dumnezeu care vorbeste inimii voastre!
Cand ajungeti sa vedeti grozavia pacatului, cum si pe voi insiva, asa cum sunteti in realitate, nu disperati! Domnul Hristos a venit sa mantuiasca pe cei pacatosi. Noi nu trebuie sa-L impacam pe Dumnezeu cu noi, ci : o, minunata iubire! : “Dumnezeu era in Hristos, impacand lumea cu Sine” (2 Corinteni 5,19). El doreste nespus de mult sa castige pentru Sine : prin iubirea Sa : inimile copiilor Sai instrainati de El. Nici un parinte pamantesc nu poate fi atat de rabdator cu greselile si scaderile copiilor sai, asa cum este Dumnezeu cu aceia pe care-i cauta sa-i mantuiasca. Nimeni nu poate mijloci cu atata caldura pentru cel pacatos. Buzele omenesti n-au adresat niciodata invitatii asa de iubitoare celor ratacitori, asa cum face El. Toate fagaduintele Sale, toate avertizarile Sale nu sunt decat suspinurile iubirii Sale nemarginite.
Cand Satana vine si-ti sopteste ca esti un mare pacatos, priveste in sus, spre Rascumparatorul tau si vorbeste despre meritele Sale! Privind la lumina Sa vei fi ajutat. Recunoaste-ti pacatele, dar spune vrajmasului ca “Hristos insusi a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi” si ca tu vei putea fi salvat prin iubirea Lui nemarginita (1 Timotei 1,15). Domnul Isus a pus lui Simon o intrebare cu privire la cei doi datornici. Unul datora domnului sau o mica suma de bani, iar altul ii datora o suma imensa, dar el i-a iertat pe amandoi. Domnul Hristos a intrebat apoi pe Simon: care dintre cei doi datornici va iubi mai mult pe domnul sau. Simon a raspuns: “Socotesc ca acela caruia i-a iertat mai mult” (Luca 7,43). Noi am fost mari pacatosi, dar Domnul Hristos a murit pentru ca sa putem fi iertati. Meritele jertfei Sale sunt cu totul indestulatoare pentru a fi prezentate Tatalui in favoarea noastra. Aceia carora le-a iertat mult il vor iubi mult si vor sta aproape de tronul Sau, laudandu-L pentru iubirea Sa cea mare si pentru sacrificiul Sau suprem. Numai atunci cand vom intelege pe deplin dragostea lui Dumnezeu, numai atunci vom intelege mai bine uraciunea si grozavia pacatului. Cand ajungem sa vedem lungimea scarii care a fost coborata pentru noi, cand intelegem ceva din sacrificiul infinit pe care Domnul Hristos l-a facut in favoarea noastra, numai atunci inima se topeste de duiosie si cainta.
