Speranta merge mai departe
Binecuvantat sa fie omul care se increde in Domnul si a carui nadejde este Domnul! (Ieremia 17,7)
Stiam ca Dumnezeu este dragostea personificata. Acum aflam ca si speranta se regaseste intrupata in Dumnezeu. Asa ca ceea ce se poate spune despre Dumnezeu se poate spune la fel de bine si despre speranta, pentru ca insusirile si lucrarile ei sunt izvorate de sus, de la Tatal luminilor.
Chiar si cand ramane singura, speranta merge mai departe.
Poate ca ati auzit povestea celor patru faclii. Erau odata patru torte aprinse si . ecare isi inalta . acara cat mai sus, sa se poata vedea de departe. Dar cu timpul, trei dintre ele au inceput sa-si cam piarda rostul existentei, asa ca una cate una se o. leau vazand cu ochii.
Prima a spus: „Eu sunt Pacea. Am tot sperat sa-mi vina si mie randul sa dau oamenilor siguranta si sa-i fac sa se simta aparati si ocrotiti, dar vad ca nimeni nu ma poate pastra aprinsa. Simt ca ma voi stinge”. Flacara Pacii s-a tot micsorat pana cand s-a nimicit cu totul.
A doua faclie, vazand ca surata ei mai mare se trece cu zile, si-a dat seama ca nici ea nu se simte prea bine. si uite asa, s-a trezit gandindu-se la ceea ce era si mai rau. Pana sa se dumireasca, lucrurile au ajuns destul de departe. La inceput, avea doar niste presentimente, asa ca niste momente de amaraciune, dar cu timpul, crizele ii reveneau din ce in ce mai des, pana cand se trezi spunand tuturor pe care-i vedea prin preajma: „Eu am fost Credinta. Am avut zile bune, in care lumea ma cauta si eram foarte pretuita de toti. Dar zilele acelea erau atunci, demult. Acum, oamenii nu mai au nevoie de mine. Fiecare se simte mare si puternic in casa si masina lui, iar cat despre mine, nu ma mai cauta si nu ma mai doreste nimeni. Simt ca nu mai sunt importanta, asa ca nu mai are nici un rost sa mai stau aprinsa”. Cand a terminat de vorbit, o adiere rece a cuprins-o, si Credinta s-a invaluit in tristete si singuratate. Curand, n-a mai ramas nimic din flacara ei falnica de altadata.
Cuprinsa de o subita tristete, a treia faclie si-a inceput cuvantarea: „Eu sunt Dragostea. Am fost cea mai iubita dintre surorile mele. Nu eram cea mai mare, dar toti ma cautau intai pe mine. Toti doreau sa ma vada si, cand ma vedeau, toti doreau sa ma aiba. Inveseleam viata si casa tuturor celor ce ma luau cu ei. Nu mai pridideam sa fac fata atator chemari de aproape si de departe. Stateau oamenii la coada la usa casei mele… Dar, cu timpul, s-a intamplat ceva, un lucru pe care nu-l pot intelege. Oamenii s-au plictisit si au inceput sa ma uite. Curand, acestia nu mai stiau sa iubeasca; adica vreau sa spun, nu mai erau in stare sa primeasca si sa daruiasca dragoste. Viata lor s-a umplut de intuneric, dar nimeni nu-si dadea seama de unde vine necazul. Pragul casei mele a devenit tot mai pustiu, asa ca am sa ma duc si eu pe calea pe care merge orice lucru din aceasta lume. Am sa ma sting si eu, ca tot nu-i mai pasa nimanui de mine.”
O mare tristete cuprinsese curand locul celor trei faclii stinse. Se pare ca nimeni nu observa aceasta pierdere, in timp ce oamenii isi vedeau . ecare de treaba lui, alergand incoace si incolo, ca si cand nu s-ar . intamplat nimic rau. Intr-o buna zi, trecu un baietel prin preajma locului. Era unul dintre acele suflete deschise, iscoditoare si curioase, caruia ii placea sa se furiseze peste tot, ca sa a fie lucruri noi si sa si le clari. ce pe cele vechi. Cum dadu cu ochii de cele trei faclii stinse, isi dadu seama ca ceva nu era la locul lui, iar cand se uita mai bine si intelese gravitatea situatiei, se aseza pe plans.
Dar cum isi dadea el drumul izvorului de lacrimi, au inceput sa se auda niste soapte de undeva. Cand se intoarse sa vada de unde veneau cuvintele, dadu cu ochii de cea de-a patra faclie. Ea continua sa arda linistita, in ciuda faptului ca nu-i pasa nimanui de lupta ei cu singuratatea si nevoile.
„Eu sunt Speranta”, spuse cu glasul raspicat singura faclie ramasa aprinsa. „Numele meu poate ca nu-ti spune mare lucru, dar sa stii ca eu nu ma tem nici de indiferenta si nici de intoleranta oamenilor, si mai mult de atat, eu le pot aprinde si pe celelalte trei, daca-mi dai o mana de ajutor”. Atunci baiatul sari in sus de bucurie si, cat ai bate din palme, apuca zdravan faclia temerara si aplecand-o insistent catre . ecare dintre cele trei faclii moarte, reusi sa le dea viata si stralucire.
Curand, locul se umplu de lumina si de bucurie. Abia atunci au inceput oamenii sa-si dea seama de farmecul Pacii, al Credintei, al Dragostei si al Sperantei, luminand impreuna. Caile intortocheate si reci ale vietii au inceput sa se limpezeasca, devenind mai suportabile si mai usor de strabatut. Ce s-ar fi intamplat, daca Speranta nu si-ar fi pastrat curajul si nu ar fi razbit prin norii de dezamagiri si necazuri. Adevarul este ca Speranta merge mai departe chiar si atunci cand ramane singura. Ea strabate drumuri lungi si grele, dar nu se da batuta. Ea vrea sa mearga intotdeauna mai departe si nu se lasa pana cand nu izbuteste in tot ce a inceput, dar ceea ce este si mai frumos: ea tine neaparat sa-si impartaseasca lumina si bucuria cu oricine
doreste sa i se alature si s-o primeasca.
Pentru noi, speranta are un nume „dulce”: Isus! Citind urmatoarele randuri inspirate, ne gandim la noi insine si la lumina pe care scumpul Mantuitor a aprins-o in viata noatra si intonam inca o data „O, Isus, ce dulce nume!”. Privindu-i pe oameni in suferintele si degradarea lor, Domnul Hristos vedea motive de speranta chiar si acolo unde nu se arata decat disperare si ruina.” (E. G. White, Educatie, p. 79). [Imnul 25, rugaciuni]
Speranta da puterea de a trece peste pierderi
O mica parte din binecuvantarea oferita de patriarhul Iacov . ului sau Dan, redata in Genesa 49,18, este exprimata in asa fel, incat sa se potriveasca in acelasi timp trairii sufletesti a tatalui, cat si a fiului sau aflat in situatii critice mai tarziu. „In ajutorul Tau, nadajduiesc, Doamne!” Aceasta exclamatie avea sa apartina multor parinti si copii, de-a lungul timpului.
Era o zi de sambata si parca era un facut ca barbatul continua sa intarzie prin sat, in timp ce acasa era atata treaba. si, ca si cand acest lucru nu era destul, Joiana, vaca cea mai buna, parca nu era in apele ei. Intr-un tarziu, cand incepuse deja sa se intunece, iar femeia isi pierduse complet rabdarea, iata ca barbatul baga binisor capul pe usa sa dea „Buna seara!” Bineinteles ca se astepta la dojana nevestei, dar ceea ce-i fu dat sa auda depasea cu mult orice asteptari.
– Am fost pe la adventistii din sat care se aduna sa se roage si sa cante impreuna, apuca sa se marturiseasca barbatul printre multimea cuvintelor de ocara ale femeii.
– De aceea ne-a batut Dumnezeu, de ne-a murit si vaca din grajd, ca tu te duci pe la ratacitii aia si te inhaitezi cu ei. Daca nu te potolesti, barbate, o sa dam de cine stie ce alta belea, asa ca vezi de baga-ti mintile-n cap si nu mai umbla pe drumuri, fara rost.
– Chiar daca ar . sa moara si cealalta vaca, eu ma tin de ce am fagaduit.
– Ce tot spui tu acolo, omule? Ca doar nu ai de gand sa ne faci familia de ras si sa te pocaiesti.
– Chiar astazi am luat aceasta buna hotarare, si Dumnezeu sa-mi ajute s-o pot tine asa cum se cuvine. Necazuri vor veni ele, oricum, dar daca noi stam de partea lui Dumnezeu, si El este de
partea noastra. Tot mai bine-i sa umbli cu Dumnezeu prin necazuri, decat sa te bucuri departe de El.
Aici, discutia se opri si ramase in aer cateva zile, pana cand a mai trecut naduful pierderii si al nemultumirii casnice. Cand au mai vorbit despre aceste lucruri parca incepusera sa se inteleaga, iar in ziua botezului, toata familia a incheiat legamant cu Dumnezeu. Patru suflete s-au adaugat micului grup de adventisti din sat. Pierderea vacii celei mai bune a fost uitata curand, pentru ca speranta i-a ajutat sa treaca peste pierderi si sa mearga inainte curajosi. Toti cei patru au fost chemati pe rand la odihna, la vremea lor, fara sa vada decat foarte putin din roadele nadejdii lor, dar intr-o buna zi, vor vedea o samanta de urmasi si atunci laudele vesnice vor fi cantarea cea noua si proaspata, pe care numai speranta o poate aduce si sustine.
Sa ne aducem aminte de marele apostol al neamurilor, care privea linistit mortea, deoarece speranta lui era ancorata in fagaduinta unui cer nou si a unui pamant nou: „stiu in cine am crezut. si sunt incredintat ca El are putere sa pazeasca ce I-am incredintat pana in ziua aceea” (2 Tim. 1,12). In curand, se va termina noaptea incercarii si a suferintei si apoi se va ivi fericita dimineata a pacii si a zilei depline.
Apostolul privea spre marea vesnicie, nu cu nesiguranta sau cu teama, ci cu o nadejde plina de bucurie si cu o asteptare plina de dor. Stand la locul martiriului sau, el nu a vazut nici sabia calaului si nici pamantul ce in curand avea sa primeasca sangele sau; el a privit prin linistitul cer albastru al acelei zile de vara pana la tronul Celui Vesnic.” (Ellen G. White, Istoria Faptelor Apostolilor, p. 512). Nu este asa ca simtim indemnul sa mai cantam o data „Speranta mea e doar Hristos”?
Speranta aduna generatiile impreuna
Au trecut anii si, rand pe rand, fiecare ceata de mostenitori ai sperantei au trecut prin incercarii si necazuri, intemeindu-se pe fagaduintele lui Dumnezeu cu privire la ocrotirea si calauzirea Sa. Unii au scapat de la moarte, datorita nadejdii care era in ei si de care ei au fost gata sa dea socoteala. Altii au primit moartea cu liniste si credinta, asteptand implinirea fagaduintei divine. Unii au infruntat cu credinciosie persecutia si asuprirea, altii si-au purtat neajunsurile si saracia cu optimism si rabdare.
Deunazi, o fetita o apuca de mana pe bunica ei si, privind-o in ochii, o intreba cu speranta de a primi cel mai bun raspuns: „Cand vom avea si noi o casa mare, ca sa poata incapea toti ai nostri? Cand sunt cu tati si cu mami, mi-e dor de tine si de bunicul, iar cand stau la voi, mi-e dor de ei. As vrea sa fim toti impreuna, tot timpul… si cu matusa din America si cu unchiul din Spania. Cand vom . toti in aceeasi casa?”
Bunica statu putin pe ganduri, apoi folosi ocazia de aur pentru a vorbi despre speranta noastra cea de obste.
„Daca este asa, atunci as dori sa vina cat mai repede Isus si sa ne duca acasa”, isi marturisi fetita speranta tocmai primita de la bunica.
Speranta noastra vine de departe, de foarte departe. Cu ea trecem peste necazuri si greutati. In nadejde suntem adunati impreuna sa ne pregatim pentru cele de sus. Vom merge in speranta mai departe. Vom ajunge cu bine pana la capat.
„Ce mila, ce iubire nemarginita ne-a aratat Dumnezeu noua, unor pacatosi pierduti, legandu-ne de El, spre a . pentru El o comoara deosebita! Ce sacrificiu a facut Rascumparatorul nostru, pentru ca noi sa putem fi numiti copii ai lui Dumnezeu! Sa-L laudam pe Dumnezeu pentru fericita nadejde ce ne-a fost pusa inainte, cuprinsa in marele Plan de Mantuire, sa-L laudam pentru mostenirea cereasca, ca si pentru bogatele Sale fagaduinte, sa-L laudam pentru ca Isus traieste ca sa mijloceasca pentru noi.” (Ellen G. White, Patriarhi si profeti, p. 289).
Intrebari pentru meditatie si discutie:
1. De la cine ai primit speranta revenirii?
2. Pe ce se intemeiaza speranta ta?
3. Cum faci ca nadejdea ta sa sporeasca?
4. Cui ai vrea sa lasi mostenire nadejdea vietii tale?
Lidia Poll este directorul Departamentului Misiunea Femeii, Conferinta Transilvania de Nord
