Pavel: Speranta traita
Speranta poate fi atat un cuvant, cat si o realitate.
Chiar dupa ce am ajuns acasa, la sfarsitul unei lungi zile la serviciu, am primit vestea ca Susana murise. Era asa de tanara! si vestea era atat de neasteptata! Asistenta de pe sectie mi-a spus ca totul se intamplase inainte de a fi avut posibilitatea sa ma contacteze. „Ar fi trebuit sa vezi cat de fericita arata! Niciodata nu am vazut un muribund care sa zambeasca atata!”
Amintiri din ultimele sase saptamani mi-au trecut prin minte in cateva secunde. Susana era puternica. Cu toate acestea, intr-un timp scurt, cancerul s-a raspandit in tot corpul. Fiind ea insasi asistenta medicala, stia ca diagnosticul era nefavorabil. Insa ea si-a pus increderea in Dumnezeu in mod constient, fiind dispusa sa accepte planurile Sale pentru ea, oricare ar fi fost acestea. Un serviciu de ungere, multe discutii cu pastorul si convorbiri telefonice ocupasera ultimele cateva saptamani. Era clar ca ea nu va lasa ca boala sa o doboare – ba din contra – si eram recunoscatori. Susana a ajuns de neclintit in speranta invierii; nimic nu-i aducea o mangaiere mai mare. In starea ei fara speranta, ea a devenit un far al sperantei. Moartea ei a demonstrat cum harul si iubirea lui Dumnezeu ne intaresc. Ea avea o pace cu Dumnezeu care sta la indemana tuturor celor care se afunda in harul lui Dumnezeu, care ne face neprihaniti inaintea Sa, prin Domnul Hristos. Pentru Susana, fagaduintele lui Dumnezeu erau o certitudine absoluta.
Speranta: un studiu de caz
Apostolul Pavel a exprimat bine experienta crestinilor in aceasta lume a pacatului si a mortii: „Ba mai mult, ne bucuram chiar si in necazurile noastre; caci stim ca necazul aduce rabdare, rabdarea aduce biruinta in incercare, iar biruinta aceasta aduce nadejdea. Insa nadejdea aceasta nu insala, pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfant, care ne-a fost dat” (Rom. 5,3-5).
Orice om care face o asemenea declaratie trebuie sa fi avut anumite experiente in aceste domenii. Saul, plin de credinta, ducea o viata „neprihanita”, facea mari eforturi, ca sa fie drept inaintea lui Dumnezeu. El era „Evreu din Evrei; in ce priveste Legea, Fariseu; in ce priveste ravna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihanirea, pe care o da Legea, fara prihana” (Fil. 3,5.6). Dar, pe drumul spre Damasc, s-a intamplat ceva care i-a transformat viata complet: Saul L-a intalnit pe Domnul Isus. Slava care Il inconjura pe Fiul lui Dumnezeu l-a orbit. Dar intelegerea i-a fost iluminata cu o asemenea stralucire si claritate, incat a avut posibilitatea sa-si dea seama cat de importanta era atitudinea lui fata de Isus Hristos. El si-a dat seama ca numai Domnul Hristos poate sa-l elibereze de povara pacatului; numai Domnul Hristos poate sa-i innoiasca viata si sa-i dea scopuri noi pentru viata sa pe pamant. A fost cuprins de disperarecand s-a gandit la tot ce le facuse acelora care Il urmau pe Domnul Hristos, dar speranta a rasarit atunci cand a meditat la Cel Rastignit, care inviase din morti si ii daduse nadejdea vietii vesnice. De atunci, el nu a vrut sa stie altceva „decat pe Isus Hristos si pe El rastignit” (1 Cor. 2,2).
Pe drumul catre Damasc Saul a fost transformat in Pavel; a fost transformat intr-o faptura noua. Vestea buna pe care a descoperit-o a fost aceea ca Domnul Hristos ii furnizase deja ceea ce avea nevoie, ca putea face fata viitorului sau cu incredere, ca un copil prea iubit si rascumparat al lui Dumnezeu.
Atunci cand Domnul Isus ne intalneste, cand ne atinge inima, toate lucrurile se schimba. Deodata intelegem prin credinta ca Dumnezeu S-a facut asemenea noua in Isus Hristos. El a platit pentru pacatele noastre pe cruce. Dar a inviat! Isus traieste! Aceasta cunoastere nu era ascunsa de Pavel. El si-a predat viata din toata inima Domnului sau si s-a alaturat credinciosilor care l-au ajutat si l-au sustinut in noua lui viata. Primii crestini i-au intarit credinta lui Pavel, i-au vorbit despre Domnul Hristos si despre iubirea Sa si l-au ajutat in multe feluri sa ramana neclintit.
Speranta si biserica
Speranta are nevoie de o buna temelie pentru a nu slabi sau a da gres. In lucrarea mea cu femei care vor sa-si abandoneze copiii dupa ce i-au nascut, am fost confruntata in mod repetat cu acest fapt. Nu este suficient ca au gasit un loc unde pot sa vorbeasca despre problemele lor sau ca au gasit pe cineva in care pot avea incredere. Ele au nevoie de o temelie solida, de o prietenie capabila sa le sustina prin cuvinte si fapte; de cineva dispus sa le ajute sa gaseasca sprijinul de care au nevoie si sa le ofere un loc de siguranta si de ingrijire in momente de nesiguranta.
Am avut posibilitatea sa ajutam o femeie care, dupa ce nascuse, isi abandonase copilul, apoi s-a intors pentru a-l lua acasa. Un an mai tarziu, mi-a spus: „Acum am curaj si incredere pentru viata mea. Am speranta, si astazi sunt puternica, mai puternica decat oricand”.
Oamenii care se a. a la inceputul credintei au nevoie de alti crestini care, prin experientele lor in credinta, pot sa-i incurajeze si sa-i intareasca. Speranta priveste spre viitor, dar radacinile ei sunt in trecut si in prezent. Speranta trebuie sa fie traita si cei mai multi dintre noi ajungem maturi prin experienta. Pentru ca Il cunoastem pe Dumnezeu si pentru ca am avut experiente cu El, suntem in stare sa recunoastem iubirea si purtarea Lui de grija in viata noastra zilnica. Ne putem bizui totdeauna pe fagaduintele Sale, chiar si in nesiguranta viitorului.
Pavel a trait experienta aceasta. Anania a venit, la porunca Domnului Isus, ca sa aiba grija de el (Faptele 9,10-19). Prin Anania, Domnul Isus i-a adus la cunostinta lui Pavel cel slabit, suferind si orbit, ce lucruri mari are in vedere pentru el (Fapte 22,12- 16). Prin Anania, Dumnezeu i-a dat lui Pavel o noua perspectiva pentru viata, l-a umplut cu Duhul Sfant si l-a echipat pentru slujirea Sa. Tinta lui Pavel, aceea de a fi cu Isus, a constituit forta calauzitoare a lucrarii lui. Nazuinta aceasta i-a dat taria care sa-l poarte prin cele mai dificile experiente ale sale. Domnul Isus, si nimeni sau nimic altceva, a fost baza nadejdii lui bine intemeiate. Cand i s-a descoperit ca va suferi mult pentru Numele Domnului Hristos (Faptele 9,16), Pavel nu a respins chemarea. Din contra, aceasta l-a facut sa se afunde si mai mult in Cuvantul lui Dumnezeu. El scria: „Dar fac un singur lucru: uitand ce este in urma mea si aruncandu-ma spre ce este inainte, alerg spre tinta” (Fil. 3,13.14).
Acesta este Pavel pe care il cunoastem: bucuros, plin de speranta, in stare sa suporte suferinta, puternic, rabdator, plin de puterea Duhului Sfant. Un om care se consacrase pe deplin si din toata inima lui Dumnezeu si care poate si astazi sa ne aduca mangaiere si sa ne dea incredere prin cuvintele sale: „Bucurati-va in nadejde. Fiti rabdatori in necaz. Staruiti in rugaciune” (Rom. 12,12). Pavel apeleaza la noi peste milenii. El, care a cantat imnuri de lauda in timp ce se a. a in lanturi si in cele mai mari di. cultati, scria: „Am in Dumnezeu nadejdea aceasta… ca va fi o inviere a celor drepti si a celor nedrepti” (Faptele 24,15). Lumina pe care a vazut-o atunci cand s-a intalnit cu Domnul Isus a devenit puternica lui convingere ca „suferintele din vremea de acum nu sunt vrednice sa fie puse alaturi cu slava viitoare, care are sa fie descoperita fata de noi” (Rom. 8,18).
Speranta pentru astazi
O distinsa doamna in varsta a spus inainte de a fi operata: „Nu-mi este frica de aceasta operatie. M-am asezat in mainile lui Dumnezeu, acolo unde am stat toata viata. Mi se va da un anestezic si voi adormi. Cand ma voi trezi, voi vedea fie fata asistentei, fie chipul drag al Mantuitorului meu. Cum ar putea sa-mi fie frica?”
Pavel cunostea si el aceasta siguranta in Domnul Hristos. Calatoria sperantei, in care se angajase, prin aceasta lume si-a atins punctul culminant la sfarsitul vietii sale, atunci cand a scris: „Caci eu sunt gata sa fiu turnat ca o jertfa de bautura si clipa plecarii mele este aproape. M-am luptat lupta cea buna, mi-am ispravit alergarea, am pazit credinta. De acum ma asteapta cununa neprihanirii, pe care mi-o va da, in ‘ziua aceea’, Domnul, Judecatorul cel drept. si nu numai mie, ci si tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Tim. 4,6-8).
Pavel ar fi de acord cu versurile marelui imn adventist, care ar trebui sa constituie declaratia fiecarui adventist aflat in viata: „Sfanta speranta in inima purtam!”
Intrebari pentru meditatie si discutie:
1. Ce persoana din viata ta a fost un model de speranta in Domnul Hristos? Cum a fost demonstrata nadejdea
acelei persoane?
2. Descrie pe scurt procesul prin care ai ajuns sa intelegi ca dreptatea ta inaintea lui Dumnezeu depinde de credinta ta in neprihanirea Domnului Hristos si nu in neprihanirea ta proprie.
3. Cum pot crestinii de aici si acum sa-si demonstreze speranta vietii vesnice? Ce forme trebuie sa ia aceasta
speranta? Mentionati cel putin cinci.
Gabriele Stangl este capelanul principal al Spitalului Adventist Waldfriede, Berlin, unde a infiintat primul Program pentru Copiii Abandonati.
