Moise: Speranta amanata
El a invatat sa se increada in Dumnezeu atat in anii linistiti, cat si in momentele dificile.
Moise. Numele sau a ajuns sa intruchipeze tarie, pe masura ce el a devenit „unul dintre cei mai influenti si puternici conducatori care au trait vreodata”.1 Moise a luat un grup de sclavi necizelati si i-a transformat intr-o natiune. I-a luat pe constructorii de caramizi ai faraonului si i-a ajutat sa devina o comunitate complexa si diversa. El i-a condus cu succes pe . ii si . icele lui Avraam printr-unul din cele mai aspre tinuturi de pe pamant, pana la hotarele unei tari in care curgea lapte si miere – Tara Fagaduintei.
Moise. El nu ar fi trebuit sa aiba niciodata un nume. Nascut ca strain in Egipt, probabil ca ar . trebuit sa fie o jertfa adusa zeului „fluviu”, la nastere, dar mama lui l-a ascuns timp de trei luni. Nemaiputand sa-l ascunda, l-a asezat intr-un cos de papirus, printre trestiile de pe malul raului, unde fiica faraonului venea sa se scalde.
Moise. Era un nume strain, nu unul pe care l-ar fi ales parintii lui. si totusi, de . ecare data cand il auzea, numele lui – care inseamna „Scos” (Ex. 2,10) – era ceva care ii amintea de miracolul care i-a salvat viata. Miracolul de a fi luat din rau de catre fiica faraonului si de a fi adoptat in familia regala.
Moise. Patruzeci de ani mai tarziu, numele lui abia avea sa mai fie recunoscut intre cei din poporul sau, dar nu acest nume era important. El venise la ei in numele altcuiva, al Marelui „Eu sunt”, „Domnul, Dumnezeul parintilor vostri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov” (Ex. 3,14.15). Moise devenise mesagerul sperantei, din partea lui Dumnezeu.
Mesager al sperantei
Cu patruzeci de ani mai devreme, Moise si-ar fi scos poporul din Egipt in mod voluntar, daca israelitii l-ar fi sustinut. El isi dovedise loialitatea fata de ei prin omorarea unui egiptean (Ex. 2,12). El era pregatit, dar ei nu. Moise „credea ca fratii lui vor pricepe ca Dumnezeu le va da prin mana lui izbavirea; dar n-au priceput” (Fapte 7,25). Moise intelegea vointa lui Dumnezeu pentru viata lui, dar mai trebuia sa invete maniera de a lucra a lui Dumnezeu. In mod cert, Moise nu era pregatit sa conduca – nu inca.
Nascut ca sclav, crescut ca print, Moise are nevoie de patruzeci de ani in pustie si de o intalnire personala cu Dumnezeu inainte de a fi pregatit sa conduca poporul lui Dumnezeu. De data aceasta, stand pe un pamant sfant, Moise este cel care se opune. Rationamentul lui este surprinzator de contemporan, seamana uimitor de mult cu scuzele pe care le-am folosi noi.
Cine sunt eu ca sa fac ceea ce ai cerut Tu? Pe langa aceasta, cine esti Tu? De ce ar trebui ca ei sa ma creada? Nu voi sti ce sa spun (vezi Ex. 3,11.13; 4,1.10). si in cele din urma: „Ah! Doamne, trimite pe cine vei vrea sa trimiti” (Ex. 4,13).
Sentimentul sau de a . nepotrivit semnaleaza, din contra, tocmai faptul ca el este pregatit sa fie conducatorul randuit de Dumnezeu, pentru ca stie ca nu poate face aceasta in puterea sa. Retineti, Moise era un print al Egiptului, care primise o pregatire minutioasa. Bine educat in arte, stiinta, strategie si diplomatie, el ar fi putut incerca sa adune in jurul sau o armata de israeliti neinstruiti pentru a se opune puterii Egiptului.
Dumnezeu are insa un alt plan. Moise va conduce, dar strategia ramane pe seama lui Dumnezeu. Pentru inceput insa, Moise este solul lui Dumnezeu – un sol al avertizarii pentru faraon si pentru egipteni si un sol al sperantei pentru israeliti.
Noi, mesagerii de astazi ai sperantei, am face bine sa observam cat de dependent era Moise de Dumnezeu. Ascultati fagaduinta lui Dumnezeu: „Eu sunt Domnul: Eu va voi izbavi din muncile cu care va apasa egiptenii, va voi izbavi din robia lor si va voi scapa cu brat intins si cu mari judecati. Va voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru… Eu va voi duce in tara pe care am jurat ca o voi da lui Avraam, lui Isaac si lui Iacov” (Ex. 6,6-8).
Rascumpararea si o Tara a Fagaduintei! Nimic nu s-a schimbat. Acestea sunt fagaduintele lui Dumnezeu, soptite in Gradina Edenului dupa caderea in pacat, rostite la modul practic si legate de geografia terestra din cartea Exodul, scrise cu sange la Golgota si strigate cu glas tare, pentru intreaga lume, de catre cei trei ingeri din Apocalipsa 14.
Aceasta este solia noastra.
Rascumpararea israelitilor este garantata. Plagile demonstreaza puterea lui Dumnezeu asupra zeilor Egiptului si intaresc credinta israelitilor. Cand vine seara Pastelui, ei sunt pregatiti, cu bagajele facute, asteptand in „fericita nadejde a eliberarii”2 sa inceapa calatoria spre Tara Fagaduintei. Prin sangele mielului de pe usiorii caselor lor, fii lor cei intai nascuti sunt ocrotiti, ca sa nu moara.
Sangele mielului da viata. In sangele Mielului lui Dumnezeu gasim nadejdea noastra.
Calatoria sperantei
Liberi in sfarsit, robii lui Israel ies din Egipt marsaluind ca o ostire victorioasa (vezi Ex. 12,36.37). Calatoria sperantei a inceput; ei merg spre Sion sau cel putin in aceasta directie.
Ferindu-i de posibilitatea unei lupte cu filistenii, Dumnezeu Isi conduce poporul in pustie. Aceasta calatorie urma sa aiba multe ocolisuri si sa dureze mult mai mult decat ar fi putut prevedea ei vreodata. Dar Dumnezeu este cu ei. Ei Il vad in stalpul de nor.
Si totusi, se tem atunci cand oastea faraonului ii incolteste langa Marea Rosie. Indoiala cuprinde tabara, in timp ce israelitii, in prezenta inamicului, Il pierd din vedere pe Dumnezeu. Ei tanjesc dupa ceea ce avusesera, nu dupa ceea ce a promis Dumnezeu. „Mai bine sa fim robi in Egipt decat sa infruntam moartea in pustie”, se plang ei (Ex. 14,11.12). Ei isi pierd speranta.
Moise le raspunde cu porunca de a nu actiona: „Stati pe loc, si veti vedea izbavirea, pe care v-o va da Domnul” (versetul 13). Nicaieri altundeva nu exista speranta. Sunt convins ca ati trecut prin astfel de situatii. Eu am trecut. In astfel de momente, nu poti face nimic, decat sa-L lasi pe Dumnezeu sa-si aduca la indeplinire vointa.
In timpul miracolului trecerii Marii Rosii, ei sunt botezati (1 Cor. 10,2), si apoi eliberati de vrajmas. Ei stiu ca acum nu mai au nici un motiv de teama din partea puterii Egiptului. Astfel, ei se bucura si isi sarbatoresc eliberarea aflata in Dumnezeu. Speranta este celebrata.
La Muntele Sinai, se formeaza o natiune, se dezvolta o preotie si este instituit legamantul iubirii. De curand salvati, Dumnezeu ii conduce, prin Moise, la dezvoltarea unei relatii atotcuprinzatoare cu El si unii cu altii. Moise asterne in scris instructiunile, asa incat ele sa nu fi e uitate.
Acum ei sunt pregatiti pentru Tara Fagaduintei! si totusi, un spirit de frica le intarzie intrarea cu 40 de ani. Cand ei vad di. cultatile calatoriei, Egiptul li se pare mai atractiv. Noi, cei care am plecat din tara vrajmasului, trebuie sa ne dam seama ca s-ar putea ca drumul sa nu fie usor si ca ceea ce am lasat in urma poate sa para mai atractiv uneori. Mersul inapoi ne aduce insa iarasi in robie. Inaintea noastra se afla Tara Fagaduintei si Dumnezeu este cu noi.
La odihna, in speranta
Langa hotarul Tarii Fagaduintei, Moise moare. Langa hotarul Tarii Fagaduintei!
Dumnezeu il inmormanteaza pe coastele sterpe ale muntelui Pisga. Niciun monument nu marcheaza mormantul lui. Niciun s. nx. Nicio piramida. El alesese ceva mai bun decat ceea ce putea sa ofere Egiptul.
„[Moise] a schimbat de bunavoie monumentele si aclamatiile pamantesti, castigul material, puterea si placerea cu o rasplata pe un taram invizibil. El a renuntat la toate aceste bunuri, pentru o relatie cu Dumnezeul cel viu. A fost cea mai buna tranzactie pe care cineva ar fi putut sa o faca. Ceea ce a pierdut, oricum, nu ar fi putut sa pastreze, iar ceea ce a castigat nu putea niciodata sa piarda.”3
El moare, dar moare in speranta, inscris printre aceia care „si-au pus nadejdea in invierea la o viata mai buna” (conf. cu Evrei 11,35). si se pare ca Moise a fost cel dintai care a gustat realitatea invierii (Iuda 9; Matei 17,3).
Trebuie sa recunoastem ca s-ar putea sa nu vedem speranta implinita in timpul vietii noastre. Dar aceasta posibilitate nu micsoreaza nadejdea pe care o avem, pentru ca somnul mortii este doar o noapte, in timp ce asteptam dimineata invierii.
In ultima sa cuvantare adresata israelitilor, Moise le incredinteaza un cantec – o cantare a fagaduintei pentru viitor (Deut. 32). Apoi, in Apocalipsa 15, exista cantarea lui Moise si a Mielului – un imn de adorare si de biruinta. Tanjim sa cantam aceasta cantare, pentru ca acela este momentul cand speranta noastra va fi implinita. Iar faptul ca ne odihnim in mormant sau ramanem in viata pana la a doua venire a Domnului Isus nu schimba cu nimic lucrurile.
Pana atunci, noi ramanem mesagerii sperantei, din partea lui Dumnezeu, intr-o calatorie catre Tara Fagaduintei.
Biografie:
1 Lorin Woolfe, Th e Bible on Leadership: From Moses to Matthew – Management Lessons for Contemporary Leaders (New York: AMACON, 2002), p. 71.
2 Ellen White, Patriarhi si profeti, Casa de Editura „Viata si Sanatate”, Bucuresti, 1996, p. 275.
3 Charles R. Swindoll, Moses: A Man of Sel. ess Dedication (Nashville: Word Publishing, 1999), p. 366.
Bruce Manners este pastor la Colegiul Avondale, Cooranbong, New South Wales, Australia
Intrebari pentru meditatie si discutie:
1. Atunci cand Dumnezeu, asa puternic cum este, Se pregateste sa-si elibereze poporul, de ce are El nevoie de
o fiinta omeneasca? Ce lectie pentru noi gasim aici?
2. Ce aspect considerati ca este cel mai atractiv in viata si experienta lui Moise? Cu ce aspecte va identificati cel mai bine?
3. Ce putem invata din experienta vietii lui Moise, in timp ce infruntam dificultatile de astazi – in mod colectiv si
in mod personal?