Maria: Speranta pusa la grea incercare
Onoarea de a fi mama lui Mesia nu a scutit-o de durerea pierderii Lui. Era doar o tanara ca oricare alta – nu o persoana insemnata, nici dintr-un loc important. Scriptura o prezinta pe Maria fara parada, notand doar casatoria ei cu tamplarul Iosif, care urma sa aiba loc in viitorul apropiat. Desigur, ea avea putine motive sau posibilitati sa spere la mai mult. Continua lupta pentru supravietuire in tinutul aspru, deluros, din jurul Nazaretului, o tinea intruna ocupata cu activitati precum caratul apei, ingrijirea semanaturilor, pregatirea hranei, torsul si tesutul.
Totusi, in timp ce sedea in sinagoga, in fiecare Sabat, Maria auzea cuvinte care o urmareau de-a lungul intregii saptamani. Pasajele citite din Lege evocau modul cum Dumnezeu si-a eliberat poporul, pe cand cele din Profeti ii miscau inima cu fagaduinta unei rascumparari si a unei judecati viitoare. Unii chiar aduceau argumente ca aceasta rascumparare avea sa vina in curand, odata cu sosirea lui Mesia (Cel Uns), trimisul lui Dumnezeu. Cu siguranta ca ea si-a pus intrebarea: Ar fi cu putinta sa vad si eu ziua aceea?
Anuntul si sosirea sperantei
Nimic n-ar fi putut sa o pregateasca pe Maria pentru aparitia brusca si neasteptata a unui inger care aducea o solie inimaginabila din partea lui Dumnezeu. Prima ei reactie a fost aceea de a ramane intr-o totala incurcatura in timp ce ingerul o asigura solemn de favoarea lui Dumnezeu. Urmatoarele lui cuvinte nu aveau absolut nici o noima pentru o fecioara necasatorita. El i-a promis: "Vei ramane insarcinata si vei naste un fiu”. El a continuat, rostind cuvine care au uluit-o complet: „El va fi mare, si va fi chemat Fiul Celui Preainalt; si Domnul Dumnezeu Ii va da scaunul de domnie al tatalui Sau David. Va imparati peste casa lui Iacov in veci, si Imparatia Lui nu va avea sfarsit" (Luca 1,30-33).
Fara indoiala ca un val de emotii a inundat mintea Mariei: un sentiment de respect amestecat cu uimire, teama, bucurie si un torent de stralucitoare speranta pentru un viitor la care nici nu indraznise sa viseze inainte, dar care deodata era accesibil. "Cum se va face lucrul acesta?" (versetul 34) izbuti sa intrebe. Dar ingerul o asigura ca este adevarat.
Clipele petrecute de Maria in prezenta ingerului sunt unice intre culmile istoriei omenesti. Totusi, in mijlocul rutinei vietii noastre obisnuite, cei mai multi dintre noi pastram, de asemenea, amintiri ale unor clipe in care planul iubitor al lui Dumnezeu a devenit incontestabil de personal. Momente in care Dumnezeu a impins inapoi ceata preocuparilor zilnice pentru a putea sa intre in viata noastra cu chemari evidente, pe care n-am cutezat sa le negam, cu stralucitoare promisiuni ale prezentei Sale, carora ar fi fost o nechibzuinta sa ne impotrivim. si, asemenea Mariei, am raspuns "Da", cu recunostinta, cu teama, cu incredere, adesea fara sa avem nici cea mai mica idee despre situatia in care intram.
Pe masura ce trupul ii crestea in dimensiuni, Maria s-a obisnuit treptat cu experienta inexplicabila prin care trecuse. Cu ocazia unei vizite la Elisabeta, vara [ruda] ei care, de asemenea, fusese binecuvantata, Maria a ramas uimita de uluitoarea atentie pe care Dumnezeu le-o acorda ei si altor persoane oprimate din poporul Sau. A izbucnit in lauda, pentru ca El venea in ajutorul poporului Sau, asa cum fagaduise. De-a lungul zilelor chinuitoare ale nesigurantei lui Iosif, ea a supravietuit prin aceasta speranta, apucandu-se tenace de amintirea vie a ingerului si a zguduitoarelor lui cuvinte.
Nasterea Celui Fagaduit, micul ei Fiu Isus, a ajutat-o sa treaca triumfatoare prin durerea si rusinea de a-I da nastere intr-un staul. Experienta de a-L tine in brate pe Isus si de a-I privi fata mica, desavarsita, a facut sa paleasca pana si uimirea produsa de cuvintele spuse de pastori, de magi si de cei evlaviosi, alaturi de care Dumnezeu alesese sa-L intampine la nastere. Deseori, Maria trebuia sa se opreasca si sa-si analizeze gandurile si experientele, cautand sa inteleaga atat dragalasenia Lui de prunc, cat si realitatea rolului Sau, in calitate de Fiu al lui Dumnezeu si de Imparat vesnic (vezi Luca 2,19).
Si alte ganduri neplacute au intrat, desigur, in meditatiile ei. Unde era primirea buna pe care o merita Imparatul-Mantuitor, trimis de Dumnezeu? De ce adusese Dumnezeu niste pastori si oameni neinsemnati, in loc sa-i aduca pe conducatorii poporului Sau? Intrebarile acestea nu au disparut pe masura ce Isus crestea. Desi intelepciunea si farmecul Lui unic ii aduceau bucurie, Maria se lupta cu experienta placuta si dureroasa in acelasi timp de a vedea cum supunerea lui Isus se indreapta, in primul rand, de la ea si Iosif catre Tatal Sau din cer (Luca 2,46-50). Ea s-a otelit pentru ceea ce era inevitabil, si anume momentul cand El avea sa plece de acasa pentru a savarsi lucrarea pe care Dumnezeu I-o incredintase.
Cu toate ca Isus a ramas impreuna cu ea timp de treizeci de ani minunati, nu a fost usor cand iubitul ei Fiu si-a luat ramas bun si a parasit satul. Desigur, Maria L-a vazut din cand in cand, pentru ca El si-a stabilit cartierul general la Capernaum, langa Marea Galileii. Adesea, ii crestea inima de bucurie, cand calatorii vorbeau despre minunile Lui uimitoare si despre invataturile Sale placute.
Maria se bucura de lucrarea pe care o facea Domnul Isus. si totusi, desi El ii arata o bunatate statornica ori de cate ori o vedea, ei avea sa-i fie dor de clipele de altadata, cand Il avea langa ea. Intradevar, niciodata Maria nu visase la lucrurile la care va . chemata sa renunte. Ea descoperea ca o chemare si o fagaduinta din partea lui Dumnezeu nu garantau intotdeauna un drum lipsit de suferinta si cladit in armonie cu dorintele si asteptarile proprii. Cu toate acestea, atunci cand speranta mantuirii promise prin Domnul Isus parea imposibila sau indepartata, Maria s-a prins de fagaduinta ingerului si de credinciosia lui Dumnezeu, care Il trimisese pe Fiul Sau.
Speranta crucificata
Vestea despre declaratiile tot mai neobisnuite, facute de Domnul Isus, a ajuns la Maria impreuna cu stirea despre conflicte din ce in ce mai mari cu conducatorii religiosi. Vizita lui Isus la Nazaret a fost un dezastru, avand in vedere ca oamenii – unii dintre ei chiar prieteni si rude ale Mariei – au fost gata sa-L arunce intr-o prapastie. Cum era posibil ca El sa-si duca la bun sfarsit misiunea, cand peste tot circulau zvonuri ca unii cautau sa-L omoare? Ea a cautat sa-si stapaneasca panica atunci cand a . at ca El urma sa plece la Ierusalim.
Maria era in Ierusalim pentru Paste cand a primit vestea ca Isus a fost arestat. O femeie fara putere, ea putea doar sa se roage si sa ramana de partea Lui. De departe, ea si-a dat seama ca rugamintile ei nu mai pot schimba situatia. In afara Ierusalimului, erau trei cruci ingrozitoare, care se inaltau catre cer. Pe cea din mijloc, ea recunoscu forma draga a Iubirii ei, pe propriul ei Copil. Cascade de intuneric au coplesit-o cand se ghemui langa picioarele Lui sfasiate si insangerate. Pentru o clipa, groaza o parasi atunci cand El, intorcandu-si privirea
iubitoare spre ea, striga: „Femeie, iata fiul tau!” Iar unei persoane apropiate, care se afla nu departe, ii spuse: "Iata mama ta!" (Ioan 19,26.27). A fost plina de recunostinta pentru aceasta ultima favoare, dar greutatea inabusitoare a groazei o cuprinse iarasi cand El rosti cele din urma cuvinte, Isi pleca fruntea si muri.
Intr-un fel neprecizat, Maria se lasa condusa departe de cruce, pe strazile Ierusalimului, la o locuinta umila, unde persoane binevoitoare au facut tot ce au putut, ca ea sa se simta bine. Dar nu exista nici o mangaiere; Fiul ei murise. In acele momente, cand realitatea devenea tot mai evidenta, durerea din inima ei ameninta sa o inghita. O intreaga viata de iubire, de vise si de sperante fusese distrusa. Cum ramanea cu tronul cel vesnic al lui David? Cum ramanea cu mantuirea pe care Dumnezeu o fagaduise? Fusese un esec al ei? Nu reusise Dumnezeu sa-si implineasca planul? Dupa cate se parea, faptul ca a mers pe calea lui Dumnezeu o adusese
pe Maria la sfarsitul de cosmar al tuturor viselor ei. La cruce, asemenea multor altora de-a lungul secolelor, Maria a fost chemata sa renunte la orice asteptare omeneasca in ceea ce priveste lucrarea lui Dumnezeu in viata ei si sa astepte zdrobita inaintea Lui.
Speranta plina de viata
Cum ne-am putea imagina bucuria coplesitoare, fiorul de admiratie pe care desigur ca le-a simtit Maria atunci cand a ajuns la convingerea ca Isus, cu adevarat, traieste iarasi? Moartea viselor ei nu insemnase moartea fagaduintei lui Dumnezeu. Cu ochii mintii, ne-o putem imagina sarind si tresaltand ca un copil. Toate intrebarile si invinuirile din inima ei au disparut. In locul lor, ea traieste o pace profunda, mai adanca si mai linistita decat orice cunoscuse vreodata.
Intalnindu-se in mod regulat cu apostolii si cu ceilalti credinciosi, Maria le-a ascultat istorisirile, a cercetat Scripturile catre care Domnul Isus le indreptase atentia si s-a rugat pentru intelepciunea si calauzirea Lui. Inima i-a fost inundata de o intelegere tot mai clara a faptului ca moartea Fiului ei, departe de a semnala esecul fagaduintelor lui Dumnezeu, realizase de fapt biruinta suprema, mantuirea din moarte. Nici macar vestea ca El Se inaltase pe norii cerului nu o inspaimanta. Se bucura, pentru ca El putea sa-si ia locul alaturi de Tatal Lui cel adevarat, facand disponibila aceasta viata fara sfarsit pentru fiecare persoana care vine la El, in credinta. Maria nu stia ce ii rezerva viitorul, dar Domnul Isus le daduse fagaduinta ca va . cu ei in toate zilele, iar triumful mortii Sale si speranta Duhului Sau i-a incredintat ca vointa Lui va triumfa. Asa fagaduise El.
Lupta prin care Maria a trecut in acele zile intunecate, cand speranta ei era pusa la grea incercare, apoi spulberata complet, este o lupta prin care fiecare credincios trebuie sa treaca, intr-o masura mai mare sau mai mica. Asa cum i-a vorbit Mariei prin ingerul Sau, Dumnezeu a declarat ca ne pastreaza si noua favoarea, harul Sau. Asa cum a procedat cu Maria, El ne-a chemat si pe noi sa avem un loc special in slujirea Sa. La fel ca in cazul Mariei, vor exista si in viata noastra momente cand situatiile in care El ne conduce vor parea complet absurde, privite dintr-o perspectiva pamanteasca.
In acele momente, nu avem nicio alta solutie decat sa abandonam zadarnicele noastre incercari de a ne conduce singuri viata si sa renuntam la orice avantaj pamantesc, pe care consideram ca avem dreptul sa il pretindem. Doar in acest vid, al capitularii in fata Domnului nostru care a murit si a inviat, putem gasi adevarata pace si libertate. Numai in El putem gasi iertarea completa si iubirea nemarginita, dupa care tanjeste inima noastra.
Sa continuam sa ne prindem de speranta noastra, in prezenta vie a Domnului Hristos, atunci cand loialitatea noastra fata de El pare sa ne aduca doar saracie si suferinta. Sa ne prindem de speranta noastra, in prezenta Lui, atunci cand lucrul pe care l-am inceput pentru El este inglodat in esec si disperare. Iubirea Sa ne cuprinde; bratul Lui ne intareste. Iar in dimineata venirii Sale, cand Il vom vedea fata in fata, vom sti ca a meritat.
Teresa Reeve este profesor asistent de Noul Testament la Seminarul Teologic Adventist, Universitatea Andrews, SUA.