Ioan: Speranta revelata
In mijlocul exilului si al singuratatii, apostolul descopera speranta pentru noi toti.
Batranul apostol ramasese cel din urma si era absolut singur. Avea aproape 100 de ani si toti colegii lui disparusera. Fratele sau Iacov fusese martirizat, primul dintre cei 12 apostoli care avea sa moara pentru credinta. Pavel fusese decapitat. Petru fusese crucificat cu capul in jos. Iar Toma disparuse, probabil tocmai in India, in Orient. Cine stia unde murisera toti ceilalti?
Acum, la aproape 70 de ani dupa invierea Domnului, Ioan, singurul apostol ramas in viata, era exilat pe insula Patmos, un strat noduros de roci vulcanice iesite la suprafata, situat la o departare de cativa kilometri de tarmurile Asiei Mici, in Marea Egee, un loc pentru detinuti. Fiind prea in varsta pentru un lagar de munca, el se afla acolo – nici macar romanii cei duri nu se asteptau ca un om atat de inaintat in varsta sa munceasca mult. Ei l-au abandonat pur si simplu, lasandu-l cu amintirile si cu dorintele lui arzatoare.
Avand o memorie ascutita, Ioan putea sa-si aminteasca bine cum el si Andrei il ascultasera pentru prima data pe Ioan Botezatorul predicand despre Rascumparatorul care urma sa vina; cum se inrolase la inceput in lucrarea Domnului Isus, si cum apoi, impreuna cu fratele sau Iacov, cu Petru si cu Andrei, au urmat invitatia de a fi discipoli ai Sai, cu norma intreaga – atunci cand Mantuitorul i-a chemat sa-si paraseasca mrejele si sa fie pescari de oameni.
Cu remuscare, Ioan putea sa-si aduca usor aminte de nerabdarea sa de la inceput, cand vedea ca Imparatia, pe care era atat de sigur ca Isus trebuia sa o intemeieze rapid, inainta extrem de lent. Era nerabdator sa darame orice obstacol sau sa infranga orice inamic care statea in calea rapidei ascensiuni la putere a Domnului. Ioan isi manifestase caracterul impetuos in mai multe ocazii, precum aceea cand il mustrase pe un om care lucra in Numele Domnului Hristos, fara sa fi primit in mod o. cial calitatea de ucenic al Sau (Luca 9,49). Sau atunci cand I-a recomandat Domnului Hristos sa porunceasca sa se coboare foc din cer pentru a-i nimici pe cei care Ii respinsesera solicitarea de a gazdui la ei (versetele 52-56). Ioan nu ezitase sa-si sustina propria promovare, atunci cand el si fratele lui si-au indemnat mama sa-L roage pe Isus sa-i desemneze pe ei in cele mai inalte posturi si sa le atribuie lor cele mai substantiale onoruri in imparatia despre care credeau ca este atat de aproape.
Dar imparatia nu venise. Pana si rugaciunea Domnului, „Vie Imparatia Ta”, ramanea inca fara raspuns. si nimeni nu avea nevoie sa priveasca mai departe decat peste marea cea moarta, ca sa isi dea seama ca vointa lui Dumnezeu pe pamant nu era inca implinita. Altfel, Ioan n-ar fi fost izolat ca sa o duca de azi pe maine in exil, cand putea sa predice si sa-i invete pe oameni in bisericile de pe continent, unde slujise in mod credincios.
Caracterul lui Ioan fusese inmuiat, supus, transformat. Cel care era mereu gata de razboi, devenise pastorul amabil care Il iubea pe Domnul Isus mai presus de orice si ii iubea adanc pe copiii Sai. De fapt, tocmai aceasta facea exilul pe Patmos atat de suparator – despartirea de poporul lui Dumnezeu. Cat de mult dorea el sa predice, sa invete, sa incurajeze, sa viziteze, sa boteze si sa cladeasca si sa intareasca bisericile! Dar nu avea sa fie asa. Credinciosii erau acolo, iar el, aici. Era absolut singur… si se simtea izolat.
Desi increderea lui n-a sovait niciodata, era usor ca Ioan sa se incline in directia indoielii, intrebandu-se daca nu cumva Isus Isi uitase fagaduintele de a Se intoarce. Ioan isi aducea aminte de asigurari puternice, pline de mangaiere, precum acestea: „Ma voi intoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi” (Ioan 14,3) si: „Acum voi sunteti plini de intristare; dar Eu va voi vedea iarasi” (Ioan 16,22).
Ramanea totusi realitatea. Isus nu revenise. Cu fiecare zi, Ioan ramanea tot mai singur. Nu venea nimeni, nu-i scria nimeni, nu-l vizita nimeni.
Apoi, intr-o zi, s-a intamplat: a venit Isus. Era o zi de Sabat, si Ioan se afla intr-o profunda comuniune cu Duhul Sfant, meditand la ziua Domnului si la fericita nadejde, cand toate lucrurile bune vor fi restaurate. „In ziua Domnului eram in Duhul. si am auzit inapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trambite, care zicea: ‘Eu sunt Alfa si Omega, Cel dintai si Cel de pe urma. Ce vezi, scrie intr-o carte, si trimite-o celor sapte Biserici’” (Apoc. 1,10.11).
Domnul Isus Isi respectase fagaduinta! Revenise! Strigatul inimii insingurate a lui Ioan fusese auzit si primise raspuns. Isus era acolo. Inchisoarea de pe acea insula stearpa a fost transformata imediat intr-o catedrala a paradisului, datorita prezentei Domnului Isus. Incercarile si necazurile care ii legau corpul si ii incovoiau spiritul au fost uitate in prezenta Domnului sau. In bucuria coplesitoare de a-L vedea inca o data pe Isus, nu si-a mai adus aminte de lungii ani de truda si di. cultati! Iar Isus a adus vesti bune; nu doar pentru Ioan, ci pentru toti copiii lui Dumnezeu de pretutindeni. Domnul Isus i-a aratat lui Ioan adevaruri uimitoare si l-a mandatat sa le scrie si sa le trimita bisericilor. Vesti bune. Vesti ale Evangheliei. Vesti despre venirea Sa.
Nu stim cat timp a ramas Domnul Isus cu Ioan in acel Sabat pe Patmos. Nu stim daca intregul mesaj i-a fost transmis intr-o singura viziune sau daca i-a fost comunicat in mai multe ocazii si de-a lungul mai multor vizite. Ceea ce stim cu adevarat este ca Ioan si-a luat inca o data pana si a inceput sa scrie Cuvantul lui Dumnezeu pentru poporul lui Dumnezeu.
Avand avantajul de a fi trait o parte din istoria extrem de dramatica a marii lupte, la data cand scria cartea Apocalipsa, Ioan isi putea aduce aminte cu usurinta cum Satana fusese infrant, iar demonii fusesera supusi prin puterea lui Isus. Dar faptul ca scria despre viitoarele veacuri intunecate si despre fapte si mai intunecate ar fi putut foarte bine sa-l copleseasca pe batranul apostol, in timp ce contempla apropiatul triumf al raului asupra binelui si al urii asupra iubirii. Fiare si demoni aveau sa conspire impreuna cu puterile si cu stapanirile omenesti, ca sa introneze raul si sa scoata neprihanirea din inimile oamenilor. Insa, prin toate acestea, poporul lui Dumnezeu, bizuindu-se pe Cuvantul Sau si fiind imputernicit de Duhul Sfant, va . pregatit pentru revenirea Fiului lui Dumnezeu. Domnul Isus va veni iarasi. Imparatul imparatilor! Domnul domnilor! Creator, Rascumparator, Restaurator, Prieten!
Apoi, intr-o zi, viziunea s-a terminat. Nu mai era nimic de scris. Fagaduinte, prevestiri, profetii, pregatiri. Tot ceea ce i se poruncise lui Ioan sa comunice a fost incheiat si pregatit, pentru ca sa avertizeze bisericile, intocmai asa cum avea sa avertizeze si lumea.
Viziunea urma sa-si atinga punctul culminant intr-un triumf glorios al iubirii lui Dumnezeu. Atacurile raului vor fi infrante in biruinta Domnului Hristos. Inca o data, armonia va fi redata Universului. Dumnezeu si omenirea vor fi reuniti intr-o relatie neintrerupta, de-a lungul intregii vesnicii. Speranta va straluci tot timpul, pana cand fericirea va fi realizata pe deplin.
„Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu si al Mielului vor fi in ea. Robii Lui Ii vor sluji. Ei vor vedea fata Lui, si Numele Lui va fi pe fruntile lor. Acolo nu va mai fi noapte. si nu vor mai avea trebuinta nici de lampa, nici de lumina soarelui, pentru ca Domnul Dumnezeu ii va lumina. Si vor imparati in vecii vecilor” (Apoc. 22,3-5). Ganditi-va la aceasta: nu va mai fi pacat; nu va mai fi tristete; nu va mai fi moarte, durere, lacrimi sau despartire. Nu va mai fi noapte!
„Iata, Eu vin curand; si rasplata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui. Eu sunt Alfa si Omega, Cel dintai si Cel de pe urma, Inceputul si Sfarsitul… Eu, Isus, am trimis pe ingerul Meu sa va adevereasca aceste lucruri pentru biserici. Eu sunt Radacina si Samanta lui David, Luceafarul stralucitor de dimineata” (versetele 12-16).
Apoi mesajul se incheie. Cel care confirma aceste lucruri spune: „‘Da, Eu vin curand’. Amin! Vino, Doamne Isuse!” (versetul 21).
Dar observati cu atentie ca mai exista un verset. Cartea nu se termina cu strigatul inimii insingurate – „Amin! Vino [repede], Doamne Isuse!” Cartea se incheie cu viziunea ca alti oameni, dincolo de timpul prezent – oameni din alte secole si din alte locuri – o vor auzi, de asemenea, si o vor primi cu drag. Iar acelor persoane din toti anii urmatori si din orice loc, solitarul apostol Ioan – acum incurajat si reinnoit prin vizita personala a Domnului Isus in exilul sau retras – le ofera speranta pentru calatorie:
„Harul Domnului nostru Isus Hristos sa fie cu voi cu toti! Amin!” (versetul 21).
Intrebari pentru meditatie si discutie:
1. Cum ti-a descoperit Domnul Isus speranta in momente de singuratate sau in situatii descurajatoare?
2. Ce aspecte din descoperirea lui Ioan putem impartasi pentru a ne incuraja unii pe altii atunci cand raul pare a iesi victorios?
3. Ce persoana din viata ta are nevoie sa auda speranta care a fost descoperita prin Ioan in cartea Apocalipsa?
Jim Cress este secretarul Asociatiei Pastorale in cadrul Conferintei Generale.