Eva: Speranta aprinsa
Numai Dumnezeu ofera speranta pentru calatoria noastra.
Ma intreb uneori cum era viata in Eden, inainte de prezenta distrugatoare a pacatului in lumea noastra. Descrierea biblica este scurta si totusi atat de bogata. Ea reda armonia desavarsita, integritatea si bucuria pe tot cuprinsul creatiei si sugereaza in mod clar ca Adam si Eva erau . inte dornice de cunoastere. Cu siguranta, aceasta dorinta de a cunoaste i-a impulsionat sa mearga prin gradina cu scopul de a explora minunile creatiei. Contextul era ideal pentru dezvoltarea potentialului cu care ii inzestrase Dumnezeu. Calatoria lor zilnica era una de crestere continua in unire cu Dumnezeu si unul cu altul. Aceasta calatorie aducea cu sine constientizarea unor noi posibilitati de dezvoltare si descoperirea unor aspecte noi ale propriei lor personalitati.
In relatarea biblica, Eva pare sa fie personajul cel mai socant. Adam este descris ca o persoana tacuta. Pentru prima data, i se aude vocea in mod concis, atunci cand face cunostinta cu Eva (Gen. 2,23). In calatoria lor, ei s-au intalnit unul cu altul in compania Domnului. Dupa acea intalnire, actiunile si glasul Evei sunt cele care predomina.
Nevoia de speranta mantuitoare
Istorisirea sugereaza ca Eva a plecat la o plimbare de una singura (Gen. 3,1), ceea ce implica faptul ca, in unitate, exista putere. Ea a pornit intr-o calatorie a cunoasterii, cautand sa-si satisfaca curiozitatea daruita de Dumnezeu. A fost implicata intr-un dialog cu sarpele si a ajuns la o rascruce decisiva. Noi toti ajungem la astfel de rascruci, in calatoriile noastre zilnice. Acestea sunt momente de profunda insemnatate, care vor avea un impact adanc asupra calitatii si a viitorului vietii noastre.
Sarpele insinueaza ca, in imprejurarile de fata, Eva nu are un viitor care sa-i permita sa-si dezvolte intregul potential. Sarpele ii prezinta Evei calatoria ei ca avand un traseu circular, care nu o va duce nicaieri. El sugereaza ca umblarea ei pe aceasta planeta, potrivit planului lui Dumnezeu, este o absurditate, iar viata ei va deveni plictisitoare, din cauza ca Dumnezeu limiteaza dezvoltarea potentialului personal (versetele 3-5). In ochii vrajmasului, calatoria cresterii ei in unire cu Dumnezeu era o iluzie.
Eva pledeaza in mod inteligent cu privire la integritatea lui Dumnezeu si la rolul pe care El li l-a atribuit ei si lui Adam (versetele 2 si 3). Este multumita de natura si scopul calatoriei sale. Dar, de asemenea, se pare ca este uimita de natura noii calatorii pe care i-o prezinta sarpele. Este ispitita sa inceapa o calatorie de una singura, care ii va ingadui sa-si realizeze potentialul fara prezenta deranjanta si restrictiva a Creatorului. Destinatia acestei calatorii este fascinanta; ea, Eva, va . ca Dumnezeu (versetul 5). In cele din urma, ea face primul pas in aceasta calatorie, intinzandu-si mana si mancand din fructul interzis (versetul 6). Este un simplu pas, cu consecinte inimaginabile.
Decizia Evei insemna ca ea isi luase viata in propriile maini, in totala independenta fata de Dumnezeu. Incepuse un capitol din viata ei in mod radical nou – unul trist. Sotul ei i s-a alaturat. Amandoi au intrat singuri in necunoscut, dandu-si imediat seama ca noua lor calatorie se va sfarsi in moarte. Ei se indreptau spre nimicire totala, spre despartirea de Dumnezeu, sursa vietii, a iubirii si a pacii.
Atunci se aude vocea lui Dumnezeu, in timp ce El umbla prin gradina (versetul 8). El le vorbeste cu scopul de a-i ajuta sa inteleaga in ce stare grava se a. a. El umbla singur, pentru ca destinatiile lor nu mai sunt aceleasi. El umbla singur pe calea pe care o planuise pentru Eva si pentru Adam, dar pe care ei o abandonasera, creandu-si propriile cai. Noua calatorie a Evei a devenit o calatorie a fricii, a dezintegrarii sociale si spirituale si a mortii.
Speranta aprinsa
Cel din urma cuvant al lui Dumnezeu pentru noi nu este niciodata condamnare. El ne cauta in ratacirea noastra cu judecata si cu mantuire. Alegerea ne apartine. Din iubirea Sa si din harul Sau in. nit, Dumnezeu a oferit speranta lui Adam si Evei (versetul 15). De aceasta aveau ei nevoie. Aceasta este nevoia fundamentala a . intelor omenesti razvratite. Aceasta speranta nu reprezinta o simpla dorinta, nu este o iluzie sau un vis despre care stim ca niciodata nu va deveni realitate. Nu! Speranta reprezinta imaginea unui viitor glorios, planuit de Dumnezeu pentru noi. Nu este rezultatul faptelor noastre, ci al puterii rascumparatoare si creatoare a lui Dumnezeu, garantat de certitudinea fagaduintelor si puterii Sale.
Dumnezeu a sadit speranta in inimile pustiite ale primilor oameni. Aceasta nu era o speranta care doar astepta ca Dumnezeu sa faca ceva pentru ei in viitor. Speranta este bine inradacinata in fagaduintele lui Dumnezeu, iar fagaduintele Sale au intotdeauna un impact asupra prezentului existentei umane. Speranta ca asteptare isi face simtita prezenta in starea noastra prezenta. Nadejdea pe care Dumnezeu le-a oferit-o Evei si lui Adam a avut un efect imediat asupra lor. Ea a creat vrajmasie impotriva puterilor rele, aducatoare de moarte. Prin puterea lui Dumnezeu, aceasta speranta, a adus cu sine, in starea deznadajduita a primei familii, o ura profunda
fata de puterea inrobitoare a pacatului. Dumnezeu a hotarat sa pastreze libertatea omeneasca si nu i-a permis vrajmasului sa-i inrobeasca total. Speranta presupune libertatea omului, posibilitatea de a ne alege traseul si destinatia lui. Dumnezeu i-a asezat pe Adam si pe Eva intr-o situatie in care urmau sa . e in stare sa-si aleaga inca o data viitorul sau destinatia finala. Speranta unui viitor impreuna cu Dumnezeu incepuse deja sa-i elibereze de sub puterea stapanitoare a pacatului.
Natura acestei sperante este importanta in relatarea biblica. Continutul ei nu este doar o idee religioasa abstracta, pe care ei trebuiau sa o inteleaga si sa o pastreze. Speranta pe care Dumnezeu le-a oferit-o Evei si lui Adam era nadejdea intr-o Persoana! De fapt, Persoana era nadejdea! Dumnezeu le-a spus: „El va zdrobi” sarpele, sursa mortii si a lipsei de sens (versetul 15). Aceasta speranta este intruchipata in „El”, Urmasul femeii, care este si Fiul lui Dumnezeu. In consecinta, realizarea acestei sperante nu trebuia sa . e triumful unei idei asupra altor idei, ci triumful unei Persoane asupra a ceea ce ameninta personalitatea, asa cum a fost creata de
catre Dumnezeu.
Calatoria fireasca, naturala, a oamenilor duce inevitabil la moarte. Dar Dumnezeu a stabilit o tinta minunata pentru Adam si Eva, in timpul calatoriei lor intr-o lume a pacatului si a mortii. Ea va duce la cea mai glorioasa intalnire, la o destinatie noua, la o reintalnire. In locul lipsei de sens si a mortii, fiecare fiinta omeneasca ar putea, daca ar vrea, sa calatoreasca spre o reunire cu Fiul lui Dumnezeu, singura noastra speranta. Adam si Eva au imbratisat aceasta nadejde si L-au lasat pe Dumnezeu sa-i dezbrace de hainele lor si sa-i imbrace cu o haina pregatita de El (versetul 21).
Calatorind in nadejde
Acolo, in fata lui Dumnezeu, a fost locul de unde Eva a inceput calatoria sperantei. Umblarea ei avea sa o poarte printr-un teren di. cil, caracterizat de puternice sentimente de vinovatie si de singuratate, traind durerea ca unul din . ii ei sa-l omoare pe celalalt si fiind martora la moarte, pretutindeni in jurul ei. Dar nadejdea a sustinut-o. Ea stia ca experienta la care era martora si pe care o traia nu va fi starea permanenta a existentei ei. Ceva glorios avea sa vina. Speranta infiuentase starea ei prezenta si i-a dat un nou curaj in mijlocul confiictului impotriva raului.
Aceasta noua speranta i-a asigurat eliberarea, libertatea de a se impotrivi poftelor unei firi pacatoase cazute, de a respinge programul vrajmasului si de a alege sa calatoreasca in unire cu Dumnezeu. Ea astepta cu nerabdare o destinatie glorioasa.
Domnul i-a spus clar Evei ca speranta pe care ea o astepta cu nerabdare va veni in Persoana unuia dintre descendentii ei, intr-unul dintre copiii ei. Putem doar sa ne imaginam ce inalta asteptare a adus, cu siguranta, aceasta speranta in inima ei. In timp ce era insarcinata cu primul ei copil, a tras concluzia ca acesta ar putea sa fie Cel Fagaduit (vezi Gen. 4,1). Dar nu a fost. Nadejdea trece peste dezamagire si ne mentine sa cautam in continuare ceva mai bun. Asteptarea mentine speranta plina de viata prin acceptarea posibilitatii ca orice moment este deschis pentru realizarea ei. Una dintre cele mai grave amenintari pe care le infruntam este aceea de a ne pierde sentimentul de asteptare. Atunci cand se intampla asa, incepem sa pierdem sensul si importanta nadejdii noastre si ne asumam riscul de a devia incet, intr-o calatorie a mortii. A spera inseamna a trai in asteptare, a trai cu ferma convingere, cu siguranta ca fagaduintele lui Dumnezeu sunt demne de incredere si ca ele ar putea fi implinite in orice moment pe care l-ar alege El.
In calatoria sperantei in care a pornit, Evei i s-au alaturat multele ei urmase. Prea putin a stiut ea despre durata asteptarii. Planul divin cerea ca venirea Fiului lui Dumnezeu, intruparea nadejdii, sa aiba loc intr-un moment special, in cadrul conflictului cosmic (Gal. 4,4). Copilul fagaduit S-a nascut dintr-o femeie. In locul unde pacatul a avut acces la neamul omenesc, si anume in . inta unei femei, Dumnezeu Insusi a intrat prin taina intruparii si a sadit acolo realitatea sperantei divine pentru lumea intreaga. Ce privilegiu extraordinar a acordat Dumnezeu Evei! Chiar acolo unde a avut loc caderea in pacat, Dumnezeu a initiat taina rascumpararii. Dar calatoria continua. Speranta noastra se indreapta catre deplina ei implinire la a doua venire a Domnului Hristos.
Asemenea Evei, si noi ne a. am intr-o calatorie a sperantei. Am facut din calatoria ei calatoria noastra. Aceasta este o calatorie comuna. In lumea intreaga, un popor al lui Dumnezeu calatoreste in aceeasi directie, cu aceeasi viziune si bucurie. Noi toti ne a. am intr-o calatorie a sperantei; cu totii asteptam realizarea in curand a acestei nadejdi; toti suntem partasi la aceasta nadejde. Noi toti asteptam cu nerabdare caminul nostru ceresc: „A locui o vesnicie intreaga in acest camin, al celor binecuvantati, a purta in su. et, corp si spirit, nu urmele intunecate ale pacatului si blestemului, ci asemanarea desavarsita cu Creatorul nostru si a progresa, de-a lungul veacurilor nesfarsite, in intelepciune, cunoastere si s. ntenie, explorand mereu noi taramuri ale gandirii, descoperind mereu noi minuni si noi straluciri, crescand mereu in capacitatea de a cunoaste, de a ne bucura, de a iubi si a sti ca dincolo de noi exista in continuare bucurie, iubire si intelepciune in. nite – aceasta este tinta spre care se indreapta speranta crestina” (My Life Today, pag. 361). Daca nu ai imbratisat inca aceasta nadejde, te invit astazi sa vii si sa ni te alaturi in calatoria sperantei.
Jan Paulsen este presedintele Conferintei Generale a Bisericii Adventiste de Ziua a saptea, Silver Spring, SUA.
Intrebari pentru meditatie si discutie:
1. De ce speranta este atat de importanta in experientaumana?
2. Ce se intelege prin afirmatia: „Persoana era speranta”?
3. Cum ne aduce speranta eliberare?