Eruditul secolului XVI, Erasmus, a relatat un incident din timpul unui voiaj pe mare, care l-a urmarit tot restul vietii. Vasul cu panze pe care era, a esuat intr-o furtuna. Cand valurile violente au izbit corabia si aceasta a inceput sa se rupa, chiar si marinarii au intrat in panica. Pasagerii erau aproape isterici. Majoritatea chemau in ajutor pe sfintii lor patroni, cantau imnuri sau pledau cu voce tare in rugaciune.
Erasmus a observat pe cineva care se comporta foarte diferit. "Dintre noi toti", scria Erasmus, "cea care ramanea cea mai linistita era o tanara femeie care tinea in brate un copil pe care il mangaia. Ea era singura care nu striga, nu plangea sau invoca cerul. Nu facea nimic altceva in afara faptului ca se ruga incet in taina, in timp ce tinea copilul strans in poala." Aceasta rugaciune, realiza Erasmus, era doar o continuare a vietii ei de rugaciune regulata. Ea nu cerea nici o favoare exceptionala. Doar se incredinta in totalitate lui Dumnezeu.
Cand corabia a inceput sa se scufunde, tanara mama a fost asezata pe o scandura, a primit o verga (bara de lemn sau de metal care sustine panzele corabiei) pe care sa o foloseasca ca vasla si a fost trimisa pe valuri. Ea trebuia sa-si tina copilul cu o mana si sa incerce sa vasleasca cu cealalta. Putini se gandeau ca va supravietui valurilor care loveau cu putere aproape de neinvins. Dar credinta si calmul i-au fost de mare folos. Femeia si copilul ei au fost primii care au atins malul.
