Autor: Jonathan Sarfati
Predarea evolutiei și a metodei științifice (Teaching about Evolution and the Nature of Science – o carte pentru școlile de stat din SUA – n. tr.) discută despre fosile în câteva locuri. Creaționiștii și evoluționiștii, cu prezumțiile lor diferite, au prezis lucruri diferite despre arhiva fosiliferă. Dacă vietățile ar fi evoluat într-adevăr din alte feluri de creaturi, atunci ar fi existat multe forme intermediare sau tranziționale, cu structuri biologice dezvoltate incomplet. Însă dacă diferitele tipuri de animale au fost create separat, arhiva fosiliferă ar trebui să conțină doar creaturi care apar brusc, dezvoltate complet.
Problema fosilelor tranziționale
Charles Darwin era îngrijorat din cauză că în arhiva fosiliferă nu se regăsea ceea ce prezisese teoria lui: "De ce nu este fiecare formațiune geologică și fiecare strat plin de astfel de forme intermediare? Evident, geologia nu a scos la iveală o astfel de serie de organisme cu schimbări graduale; și acesta este cel mai evident si serios contraargument care poate fi adus împotriva teoriei "(evoluției – n.tr.). [1]
S-a schimbat ceva între timp? Defunctul Dr. Colin Patterson, paleontologist al Muzeului Britanic de Istorie Naturală, a scris o carte intitulată Evoluția. Ca răspuns la întrebarea de ce nu a inclus nici o imagine cu forme tranziționale, a scris: "Sunt întru totul de acord în ceea ce privește lipsa totală a ilustrațiilor cu forme tranziționale din cartea mea. Dacă aș fi avut cunoștință de vreuna, fosilă sau existentă, aș fi inclus-o cu siguranță… Am să spun totuși clar: nu există o astfel de fosilă pentru care s-ar putea argumenta serios că este tranzițională." [2]
Renumitul evoluționist (și Marxist) Stephen Jay Gould scria: "Absența dovezilor fosile pentru etapele intermediare din tranzițiile majore în lumea organică și neputința noastră în multe cazuri de a ne imagina măcar forme intermediare funcționale, a fost o problemă persistentă și incomodă pentru o explicație evoluționistă graduală. "[3] și: "Consider neputința de a găsi o line clară de progres evolutiv în istoria vieții ca fiind cea mai mare problemă a arhivei fosilifere." [4]
După cum arăta Sunderland: "Bineînțeles, nu ar mai fi nici o problemă dacă el (Gould) nu ar fi presupus de la început, înainte de a examina dovezile, că evoluția dintr-un strămoș comun este o certitudine, precum ”merele care cad dintr-un copac”, și că noi nu putem decât să discutăm despre mecanisme care ar putea explica această presupusă certitudine. "[5]
Golurile sunt enorme
Cartea Predarea evoluției evită să discute despre prăpastia imensă dintre materia moartă și prima celulă vie, dintre organismele unicelulare și cele multicelulare, și dintre neverterbate și vertebrate. Golurile dintre aceste grupuri ar trebui să fie suficiente pentru a arăta că ideea de evoluție de la molecule la om este nefundamentată.
Există multe astfel de exemple de organisme care apar brusc și complet formate în arhiva fosiliferă (am putea spune că toate tipurile de ființe vii apar astfel – n. tr.). De exemplu, primii lilieci, pterozauri și păsări erau zburători în toată puterea cuvântului. Fotografia alăturată arată că liliecii au fost din totdeauna lilieci. [6]
Å¢estoasele sunt un grup de reptile foarte bine proiectate și specializate, cu o carapace distinctă care protejează organele vitale ale corpului. Totuși, evoluționiștii recunosc că “Formele intermediare între țestoase și cotylozauri, reptilele primitive din care (cred evoluționiștii) probabil au evoluat țestoasele, lipsesc în totalitate.” (cotylozaurii erau destul de diferiți de țestoase, n. tr.) Nu pot să dea vina pe insuficiența arhivei fosilifere, deoarece „țestoasele trăiesc mai mult și lasă în urmă fosile mai bune decât alte vertebrate." [7] Cea mai „veche țestoasă marină cunoscută” a fost o țestoasă dezvoltată complet, în nici un caz tranzițională. Avea un sistem complet funcțional de excretare a sării, fără de care o reptilă marină s-ar deshidrata rapid. Cavitățile din craniu care ar fi conținut glandele excretoare de sare, din jurul ochilor, arată acest lucru. [8]
Toate cele 32 de ordine de mamifere apar brusc și complet formate în arhiva fosiliferă. Paleontologistul evoluționist George Gaylord Simpson a scris în 1944: " Cei mai vechi și mai primitivi membri ai fiecărui ordin deja au caracterisiticile de bază ale ordinului respectiv, și în nici un caz nu există o serie approximativ continuă, de la un ordin la altul. În majoritatea cazurilor, diferențele sunt atât de clare și golul este atât de mare încât originea ordinului este speculativă și mult disputată" [10] "Astăzi nu există mai nimic care să poată răsturna acestă afirmație." [11]
Presupuse explicații
Ca și majoritatea propagandei evoluționiste, cartea Predarea evoluției afirmă că există multe forme tranziționale, și dă și câteva “exemple”. Pagina 15 conține un articol vesel al evoluționistului ateu E. O. Wilson, “Descoperirea unei verigi lipsă”. El pretinde să fi studiat “intermediari aproape exacți între viespile solitare și furnicile moderne, cu organizare socială.“ Însă alt evoluționist ateu, W. B. Provine, susține că “afirmațiile lui Wilson sunt în mod explicit negate de text… Comentariile lui Wilson sunt înșelătoare, în cel mai bun caz“. [12]
(…) Cartea Predarea evoluției propune următoarea explicație la pagina 57: "Unele schimbări în populații s-ar putea întâmpla prea repede pentru a lăsa în urmă forme tranziționale. De asemenea, multe organisme nu ar lăsa în urmă fosile, din cauza mediului în care trăiesc, sau din cauză că nu au organe care pot fi fosilizate ușor. (totuși există fosile de bacterii, moluște și alte vietăți care nu au schelet osos – n. tr.)
Și Darwin a încercat să explice lipsa fosilelor tranziționale prin ”extrema imperfecțiune a arhivei fosilifere”. Dar, după cum am văzut, chiar și pentru organismele care lasă în urmă fosile excelente, ca țestoasele, nu există intermediari. Michael Denton indică faptul că au fost descoperite fosile pentru 97.7% din ordinele existente de vertebrate terestre, și același lucru este adevărat și pentru 79.1% din familiile existente de vertebrate terestre – 87.8% dacă excludem păsările, deoarece devin fosile mai greu". [13]
Este adevărat că fosilizarea necesită condiții speciale. În mod normal, când un pește moare, plutește la suprafața apei, putrezește și este mâncat de ”gunoieri”. Chiar dacă unele părți ajung la fund, ”gunoierii” au grijă și de ele. Scafandrii nu găsesc fundul mării acoperit cu animale moarte care sunt în proces de fosilizare. Același lucru se aplică și la animalele terestre. Milioane de bizoni au fost uciși în America de Nord secolul trecut, dar fosile sunt foarte puține.
În natură, pentru ca o fosilă să se formeze și să se păstreze bine, este nevoie în general să fie îngropată repede (pentru a nu fi mâncată de ”gunoieri”), și să fie expusă acțiunii agenților de cimentare sau pietrificare. Cartea Predarea evoluției conține câteva fotografii reușite ale unui pește fosilizat, cu caracteristicile bine păstrate, și ale unei meduze fosilizate. Astfel de fosile nu s-ar fi putut forma treptat – cât timp își poate păstra o meduză (moartă – n. tr.)caracteristicile? Dacă cineva ar vrea să obțină astfel de fosile, cea mai bună metodă ar putea fi să toarne beton peste creatură! Doar condițiile catastrofice pot explica majoritatea fosilelor – de exemplu un potop global, și catastrofele regionale care au urmat.
Predarea evoluției continuă cu următoarele afirmații:
Totuși, în multe cazuri, cum ar fi între pești primitivi și amfibieni, între amfibieni și reptile, între reptile și mamifere, și între reptile și păsări, există excelente fosile tranziționale.
Dar Predarea evoluției nu prezintă nici un fel de dovadă pentru asta! Să examinăm pe scurt câteva dintre argumentele evoluționiste mai răspândite:
• Între pești și amfibieni: Unii evoluționiști cred că amfibienii au evoluat dintr-un pește Rhipidistian, ceva asemănător cu coelacanth-ul. Se credea că (coelacanth – n. tr.) își foloseau înotătoarele pentru a merge pe fundul mării, înainte de a ieși pe uscat. Această speculație părea imposibil de infirmat, din cauză că după interpretarea evoluționistă cu perioade lungi de timp, ultimul coelacanth trăise cu 70 de milioane de ani în urmă. Însă un coelacanth viu (Latimeria chalumnae) a fost descoperit în 1938. și s-a observat că înotătoarele nu erau folosite pentru a merge, ci pentru a înota. De asemenea, părțile moi erau și ele în totalitate de pește, nu tranziționale. De asemena, are și alte caracteristici unice – naște pui vii după o gestație de aproape un an, are o a doua coadă mai mică, care îl ajută la înot, și o glandă care detectează semnale electrice. [14] Cel mai vechi amfibian, Ichthyostega (menționat la pagina 39 în Predarea evoluției), nu prea arată a formă tranzițională. Are picioare dezvoltate complet, centură scapulară și centură pelviană, pe când la peștii Rhipidistieni nu există nici urmă de așa ceva.
• Între amfibieni și reptile: Seymouria este frecvent oferit ca intermediar între amfibieni și reptile. Dar această creatură este datată (după metodele de datare evoluționiste) la 280 de milioane de ani, cam cu 30 de milioane de ani mai tânără decât cele mai ”vechi” reptile adevărate, Hylonomus și Paleothyris. Asta înseamnă că reptilele sunt cu milioane de ani mai în vârstă decât strămoșii lor! Și nu există nici un motiv pentru a crede că (Seymouria – n. tr.) nu era complet amfibian în modul de reproducere. Trecerea de la ouăle amfibiene la ouăle de reptile necesită dezvoltarea unui număr de structuri noi, și o schimbare la nivel biochimic – vezi secțiunea de mai jos despre schimbările țesuturilor moi.
• Între reptile și mamifere: Despre ”reptilele cu caracteristici de mamifer” se spune de obicei că sunt forme tranziționale. Dar, după părerea unui specialist în aceste creaturi: "Fiecare specie de reptile cu caracteristici de mamifer care a fost descoperită, apare brusc în arhiva fosiliferă, fără a fi precedată de specia care îi este strămoș direct. Dispare ceva mai târziu, la fel de brusc, fără a lăsa în urmă vreun urmaș direct. [15]
Evoluționiștii cred că oasele din urechile mamiferelor au evoluat din niște oase din fălcile reptilelor. Însă Patterson a recunoscut că nu există nici o conexiune clară între oasele din fălcile reptilelor cu caracterisitici de mamifer și oasele din urechile mamiferelor. De fapt au existat dispute între evoluționiști despre care oase sunt înrudite cu care. [16]
Funcționarea posibililor intermediari
Neputința de a ne imagina forme intermediare funcționale este o problemă reală. Dacă un liliac sau o pasăre a evoluat dintr-un animal terestru, formele tranziționale ar fi avut membre anterioare care nu erau nici picioare bune nici aripi bune. Și cum ar fi fost astfel de vietăți selectate? Fragilele membre lungi ale presupuselor etape intermediare pentru lilieci și pterozauri ar părea mai mult să îi încurce, decât să îi ajute.
Schimbări în țesuturile moi
Desigur, părțile ”moi” ale multor creaturi ar fi trebui să se schimbe drastic, și este improbabil ca să fie păstrate în arhiva fosiliferă. De exemplu, dezvoltarea oului amniotic ar fi necesitat multe inovații, printre care:
• Învelișul.
• Două noi membrane – amniosul și alantoida.
• Excreția de acid uric insolubil în apă, în locul ureei (ureea ar otrăvi embrionul).
• Albumina și un acid special pentru a produce extrage apa.
• Gălbenuș pentru hrana embrionului.
• O schimbare în sistemul genital, care să permită fertilizarea oului înainte ca învelișul să se întărească. [17]
Mamiferele constituie un alt exemplu bun – există multe diferențe între părțile lor moi și cele ale reptilelor: • Mamiferele au un sistem circulator diferit, care include celule roșii fără nucleu, o inimă cu 4 compartimente în loc de trei, o arteră aortă în loc de două și un sistem fundamental diferit de irigare cu sânge a ochilor.
• Mamiferele produc lapte, pentru a-și hrăni puii.
• Pielea mamiferelor are încă două straturi, păr și glande sudoripare.
• Mamiferele au o diafragmă, o diviziune fibroasă, musculară între torace și abdomen, care este vitală pentru respirație. Reptilele respiră în mod diferit.
• Mamiferele își mențin temperatura corpului constantă (au sânge cald), necesitând un mecanism complex de control al temperaturii.
• Urechea mamiferelor prezintă un organ complex, numit organul Corti, care nu există la nici o reptilă. [18]
• Rinichii mamiferelor realizează o ”ultrafiltrare a sângelui” foarte profundă. Asta înseamnă că inima trebuie să fie capabilă să producă presiunea ridicată a sângelui care este necesară. Rinichii mamiferelor secretă uree în loc de acid uric, ceea ce necesită un mecanism chimic diferit. De asemenea sunt reglați cu finețe pentru a menține la un nivel constant substanțele din sânge, ceea ce necesită un sistem endocrin complex. [19] –
Referințe
[1]. C.R. Darwin, Origin of Species, 6th edition, 1872 (London: John Murray, 1902), p. 413.
[2]. C. Patterson, scrisoare către Luther D. Sunderland, 10 aprilie 1979, publicată în Darwin’s Enigma (Green Forest, AR: Master Books, 4th ed. 1988), p. 89. Patterson a încercat ulterior să se dezică parțial de această afirmație, probabil alarmat de faptul că creaționiștii s-ar folosi de faptul recunoscut de el.
[3]. S.J. Gould, în Evolution Now: A Century After Darwin, ed. John Maynard Smith, (New York: Macmillan Publishing Co., 1982), p. 140. Predarea Evoluției conține la paginile 56–57 o plîngere a lui Gould despre creaționiștii care îl citau în privința rarității formelor tranziționale. Acuză creaționiștii că îi prezintă poziția ca și cum ar nega evoluția însăși. Această plângere nu este justificată. Creaționiștii spun foarte clar că el este un evoluționist înverșunat, ideea fiind că este un ”martor ostil.”
[4]. S.J. Gould, The Ediacaran Experiment, Natural History 93(2):14–23, februarie 1984.
[5]. L. Sunderland, ref. 2, p. 47–48.
[6]. Fotografia și informațiile au fost obținute mulțumită Dr. Joachim Scheven de la muzeul Lebendige Vorwelt din Germania.
[7]. Reptiles, Encyclopedia Britannica 26:704–705, 15th ed., 1992.
[8]. Ren Hirayama, Oldest Known Sea Turtle, Nature 392(6678):705–708, 16 aprilie 1998; comentariu de Henry Gee, p. 651, aceeași problemă.
[9]. Mulțumită lui Steve Cardno, 1998.
[10]. G.G. Simpson, Tempo and Mode in Evolution (NY: Columbia University Press, 1944), p. 105–106.
[11]. O carte utilă despre arhiva fosiliferă este Evolution: The Fossils STILL Say NO!, de D. T. Gish (El Cahon, CA: Institute for Creation Research, 1995).
[12]. Teaching about Evolution and the Nature of Science, un rezumat de Dr. Will B. Provine.
[13]. M. Denton, Evolution, a Theory in Crisis (Chevy Chase, MD: Adler & Adler, 1985), p. 190.
[14]. M. Denton, nota de subsol 13, p. 157, 178–180; de asemenea, W. Roush, ‘Living Fossil’ Is Dethroned, Science 277(5331):1436, 5 septembrie 1997 și No Stinking Fish in My Tail, Discover, Martie 1985, p. 40.
[15]. T.S. Kemp, The Reptiles that Became Mammals, New Scientist 92:583, 4 martie 1982.
[16]. C. Patterson, Morphological Characters and Homology; in K.A. Joysey and A. E. Friday (eds.), Problems of Phylogenetic Reconstruction, Proceedings of an International Symposium held in Cambridge, The Systematics Association Special Volume 21 (Academic Press, 1982), 21–74.
[17]. M. Denton, nota de subsol 13, p. 218–219.
[18]. D. Dewar, The Transformist Illusion, 2nd edition, (Ghent, NY: Sophia Perennis et Universalis, 1995), p. 223–232.
[19]. T. S. Kemp, Mammal-like Reptiles and the Origin of Mammals (New York: Academic Press, 1982), p. 309–310.
Sursa articolului: www.answersingenesis.org. Traducere de Bogdan Fărcășanu
Cu permisiune
Sursa: www.creationism.info.ro
