De ce oare, atât evoluția, cât și creațiunea sunt două aspecte pe care le reflectă, în mod egal, Natura terestră ? Desigur, în mod aparent. Motivul se află în neînțelegerea deplină a realității, atât de către filozofia religiei, cât și de către filozofia profană.
Filozofia religiei populare concepe lumea umană creată de Dumnezeu, o lume în care Dumnezeu rămâne și conduce. Este cel mai greșit concept religios, pe care, nici Biblia, nici Natura, nici Istoria, nu-l susțin. Prezența fizică actuală a lui Dumnezeu în Natură este doar creațională. Tocmai retragerea Lui fizică, nu și spirituală, din această lume, constituie realitatea noastră crudă și dureroasă (retragerea Pomului vieții).
Desigur, o asemenea declarație este etichetată, deism, de către creștinismul popular. Adică susținerea de către deism că Dumnezeu a creat lumea noastră terestră, și că după aceea a părăsit-o. Și Biblia spune la fel ca deismul. Singura deosebire constă doar în faptul, că Biblia spune, că retragerea divin-fizică postcreațională este excepțională și nenaturală, iar deismul spune (aceasta este greșeala filozofiei acestuia), că retragerea divin-fizică este obișnuită și naturală.
Creștinismul biblic precizează că tocmai această caracteristică a Naturii terestre, prezența divin-fizică în creațiune și absența divin-fizică în postcreațiune, constituie cauza aparentă a dublului aspect al lumii noastre: și de creație, și de evoluție. În același timp, existența Planul de Mântuire, creează totuși, în creștinismul popular, un fetiș, adică un fapt nejustificat. O confuzie. Și anume, prin faptul că Dumnezeu este prezent, spiritual, cu omul, în cadrul mântuirii, se trage concluzia greșită, că El este prezent și fizic în natura terestră. Nu se ia în considerație retragerea divin-fizică din Natura terestră, prin simbolul retragerii Pomului vieții.
O asemenea natură – care din punct de vedere creațional este plăsmuită supranatural, dar care postcreațional există prin ea însăși sau natural – trebuie să fie construită cu totul altfel decât celelalte lumi. Niște particularități care să fie impuse de Natura însăși, și care să fie etichtate simbolic „Pietre de încercare”, atât pentru Dumnezeu cât și pentru om. Se poare vorbi despre 3 „Pietre de Încercare” ale creațiunii terestre: (1) existența vie terestră postcreațională prin ea însăși, (2) distrugerea existenței vii postcreaționale prin ea însăși. (3) cunoașterea umană postcreațională prin ea însăși.
1. EXISTENÅ¢A VIE TERESTRĂ‚ POSTCREAÅ¢IONALĂ‚ PRIN EA ÎNSĂ‚ȘI
Destinul izolării fizice a Divinității de lumea umană face parte din însuși proiectul previzionar al creațiunii terestre. O izolare pe care cititorul milenar al Bibliei trebuie s-o înțeleagă. Să nu confunde „ izolarea” fizică a Divinității, cu „neizolarea” spirituală. Acest ultim aspect va fi discutat la ultima „piatră” de încercare.
O existență prin ea însăși necesită o înzestrare specială, cu anumite sisteme particulare, dintre care amintim: sistemul bio-structural, sistem bio-energetic, sistem de reproducere și sistemul bio-reglativ.
A. Sistemul bio-structural
În catalogul general al modelelor structurale pentru organizarea materiei există două tipuri distincte: structuri închise și structuri deschise.
Structurile închise se caracterizează prin cantonarea întregii energii necesare în interiorul acestora. Un fapt care le oferă acestor structuri un grad de independență totală, fără să fie tributare unui aport energetic din exterior. O asemenea formă particulară de alcătuire este specifică, de exemplu, structurilor atomo-moleculare. Niște structuri materiale care beneficiază, nu numai de o independență caracteristică, ci și de o stabilitate totală. În raport de cantitatea de energie – în plus sau în minus – acești corpuscului elementari, se combină între ei sub forma unor structuri atomo-moleculare fixe. O fixitate care nu poate fi înfrântă decât prin exercitarea unei puternice energii din afară. Fac excepție de la această particularitate, atomi radioactivi, care se dezinegrează spontan.
Strucurile deschise se caracterizează prin absența înzestrării interioare a acestora cu cantitatea de energie necesară pentru funcționalitatea lor. Acest tip de structură particulară este folosit de Dumnezeu pentru organizarea vieții terestre. Este vorba despre organizarea celulei biologice – un corpuscul microscopic – în interiorul căruia se desfășoară toate procesele vieții. Toate organismele biologice, fie monocelulare sau pluricelulare, datorită caracterului de structuri deschise, îmbracă toate caracterele necesare unei existențe care să poată exista prin ea însăși, cu condiția unui aport de enrgie. Exact condițiile pe care le impune, la creațiune, sistemul unei lumi care avea să se desprindă din cosmosul supranatural și să se izoleze în cosmosul natural.
B. Sistemul bio-energetic
Structurile deschise se caracterizează, în primul rând, prin necesitatea de a importa energie din exterior. O energie înmagazinată în substanțe organice. Foarte puțineorganisme își extrag energia din substanțe anorganice. Este foarte important de precizat faptul că „energia sau „puterea” fizică este extrasă prin nutriție. Există un metabolism energetic în celulele vii, care extrage energia prin procesele de deshidrogenare din substanțele organice. Suntem mașini biologice care funcționăm cu hidrogen, pe care-l extragem din compușii organici. La rândul lor, compușii organici (proteină, glucoză, grăsimi) sunt produși în frunze prin procesul de sineteză clorofiliană, cu ajutorul undelor eletromagnetice solare.
Iată că v-am dat orice iabă care face sămânță și care este pe suprafața întregului pământ, și orice pom care are în el rod cu sămânță, aceasta să fie hrana voastră – Gen. 1, 29. O asemenea înzestrare a lumii tereste cu resurse energetice de autoexistență, ne îndreptățește să ne întărim convingerea, că este vorba despre o lume fundamentată pe propria sa capacitate naturală de a fi. Nu știm dacă mai există în univers ființe raționale bazate pe sistemul de hrănire. Chiar dacă Biblia face unele referiri simbolice. În acest scop, există aprate de prelucrare a alimentelor, de absorbție și de eliminare a dejecțiilor. Acest ultim aspect pledează parcă, în aparență, mai mult pentru caracterul evolutiv, decât pentru caracterul creațional al vieții terestre.
C. Sistemul de bio-reproducere
Alături de de hrănire, Dumnezeu declară și reproducerea viețuitoarelor. O necesitate imperioasă, pentru faza postcreațională, în vederea învingerea morții terestre. Reproducere fără moarte este o absurdintate, tot la fel ca și moarte fără reproducere. Porunca divină de înmulțire a viețuitoarelor nu este pur și simplu o referire creațională întâmplătoare. Urmărește dezvoltarea tuturor exemplarelor vii dintr-o pereche inițială cu un anumit scop. Este vorba despre marea temă a vieții drivate: atât la animale, cât și la om. Din fiecare viață derivă altă viață.
Dumnezeu le-a binecuvântat și a zis: „Creșteți înmulțiți-vă și umpleți apele mărilor; să se înmulțească și păsările pe pământ "- Gen. 1, 22. Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a zis: „Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul…" – Gen. 1, 28.
Întregul proces constă, fie în diviziunea celulară (înmulțirea generală), fie în contopirea celulară (sexualitatea). Este important de precizat faptul că reproducerea sexuală la nivelul uman este foarte importantă, satisfăcând mai multe principii: principiul vieții derivate (asigurarea contuității vieții), principiul îngrijirii umane (generațiile noi îngrijesc generațiile vechi) și principiul colaborarii conjugale (suportarea în doi a vicisitudinilor vieții).
Fără îndoială, reproducerea este o dovadă elocventă a faptului că lumea umană trebuie să-și asigure prin ea însăși existența, în toată perioada izolării sale multimilenare. Un indiciu important care atestă, în mod deplin, că lumea umană nu este un tip obișnuit de lume. Sistemul ei reproductiv neavând sensul să existe în nici una din celelalte lumi ale Universului. Nu poate exista reproducere, în atmosfera lumilor libere, decât în lumile în care există moarte.
D. Sistemul bio-reglativ.
Într-o natură vie care urmează să existe fizic, mii de ani, prin ea însăși, reproducerea viețuitoarelor nu are nici-o limită în ea însăși. Un asemenea proces de proliferare biologică necesită fără îndoială existența anumitor mecanisme naturale de control asupra extinderii diverselor categorii biologice.
Fiecare specie trebuie să aibă o anumită întindere în spațiul biologic terestru. Orice depășire a arealului destinat speciilor în cauză, are urmări neplăcute asupra speciilor adiacente. Ca atare, încă din cadrul creațiunii este nevoie să se asigure anumite sisteme de reglare a raportului dintre diversele categorii de viețuitoare.
"Dumnezeu a făcut fiarele pământului după soiul lor…" Gen 1, 25.Aducerea la existență într-o creațiune divină a animalelor de pradă constituie un fapt de o uimire totală. La o simplă privire a naturii terestre, mai ales cu caracter idilic, o asemenea particularitate plină de cruzime, instituită creațional, pare o incontestabilă absurditate.
Și totuși, privind realitatea vie terestră, în toată duritatea ei fenomenologică, trebuie să cădem cu toții de acord, că nu este o posilă o lume proliferatvă fără distrugerea speciilor între ele. O înzestrare a vieții încă din actul creațional cu o astfel de forță biologică de distrugere a unor vietăți de către altele este imperioasă. O cerință admisibilă numai în cazul în care, lumea vie terestră, urmează să intre într-o fază de existență prin ea însăși. Este un fapt foarte cunosc că există o troficitate universală de consumare nutritivă a unor vietăți de către altele. O dovadă clară a faptului că viața terestră este un caz particular în Univers, un caz de existeță deosebită realizată prin propriile sale resurse naturale.
Toate cele 4 sisteme de mai sus ale creațiunii (A,B,C,D) atestă faptul că suntem înzestrați, prin creațiune, cu capacitatea „existenței vii terestre postcreaționale prin ea însăși”. Niște aspecte care conduc gândirea, în mod cert, spre creațiune (însă cu explicațiile respective), eliminând total perspectiva evoluționistă.
Cornelius Greising
Sursa: www.intercer.net
