PIETRELE DE ÎNCERCARE ALE CREAÅ¢IUNII
– Studiu biblico-științific – (23)
Negarea evoluționismului nu este suficientă pentru afirmarea creaționismului. Și nici invers. Fiindcă atât evoluționismul, cât și creaționismul sunt două aspecte care sunt reflectate, în mod egal, de către Natura actuală. Cele două teorii nu sunt întâmplătoare. Amândouă își găsesc, în proporție de 50 %, ecoul în existența vie terestră. Fiindcă și întrun caz, și în celălalt, trebuie să recunoaștem, că se rezolvă numai jumătate din marea dilemă a misterioasei noastre origini. Nici una dintre cele două supoziții, nu se poate susține logic, din punct de vedere al Naturii. Teoria evoluționistă nu-și poate justifica o mare partea din sfera sa. Și trebuie să fie abandonată. La fel și teoria creaționistă, nu-și poate demonstra o mare parte din sfera sa. Un fapt pentru care și ea, ar trebui, de asemenea, să fie abandonată.
Și totuși, singurul avantaj al creaționismului, în comparație cu evoluționismul, constă în faptul că el își poate acoperi conul de umbră care-l însoțește, prin câteva explicații. Explicații care nu se găsesc în Natură, ci numai în Biblie. Adică prin apelarea la așa numitele „Pietrele de încercare ale creațiunii” („Pietre de încercare” pentru om) O apelare care constă în explicarea, tainicului motiv, pentru care creațiunea terestră seamănă, parțial, atât cu o creațiune divină, cât și cu o evoluție naturală.
O priveliște frapantă
O simplă trecere în revistă a panoramei vii terestre descoperă inadvertențele logice, amintite mai sus. Există numeroase aspecte ale vieții de pe Terra total nepotrivite pentru o operă creațională ideală. Nu este vorba despre acele configurații ciudate și degradante ale lumii biologice, care sunt explicate prin bine cunoscutele consecințe de ordin entropic. Nedumeririle cele mai importante provin, în mod clar, chiar din modalitatea de executare a creațiunii însăși.
Este ușor de constatat de către oricine, de exemplu, faptul că vastul ecosistem al acestei planete este format – încă din actul creațional – cu un echipament de forme și de funcții particulare foarte greu de interpretat. În această privință, nu este nici o mirare pentru nimeni, faptul că prezența multora dintre aspectele creațiunii terestre nu-și pot justifica sub nici o formă rostul. Ce caută, de exemplu, aducerea la existență a monștrilor sălbatici intitulați biblic atât de bizar „fiarele câmpului” ? (Gen. 1, 25). Și, de asemenea, ce impresie poate să ne lase construirea tuturor organismelor terestre cu capacitatea de reproducere ? (Gen. 1, 22). Altfel spus, de ce este necesară într-o lume perfectă, o permanentă autocreație biologică (reproducerea) ? Nu mai vorbim despre faptul că toate viețuitoarele acestei lumi sunt create cu nevoia de hrană (Gen. 1, 30). O chestiune care impune o dependență totală a vieții terestre de sursele de nutriție. Și în plus, există un întreg sistem metabolic, însoțit pur și simplu de eliminarea de dejecții. Nu trebuie să uităm, de asemenea, de faptul că noi avem în fața ochilor noștri o lume a morții. Toate aceste aspecte înclină cumpăna logicii mai mult spre evoluție, decât spre creațiune. Tot așa cum apariția vieții și dimensiunea structurilor vii, înclină cumpăna logicii mai mult spre creațiune decât spre evoluție.
Constatările de felul acesta nu se opresc numai la aceste aspecte, de mai sus, ci se extind și la multe alte realități care impun explicații. Una dintre marile nedumeriri, în această privință, o reprezintă însăși multitudinea de forme vii, inferioare omului, și care sunt ierarhizate de la simplu la complex. Suntem obișnuiți de către tonul biblic să asistăm la crearea doar a unor ființe raționale. Existența însă a unor ființe inferioare omului, închise în naturile lor intime, fără o logică de ordinul unui scopt existențial propriu, ridică probleme diverse de filozofie universală. Însăși înconjurarea omului cu o floră și cu o faună diversă constituie o particularitate care ascunde, fără îndoială incontestabile mistere. Și anume, faptul că lumea noastră este creată cu ciudata potențialitate de-a exista prin ea însăși.
O previziune tulburătoare
Privind viața terestră, atât prin prisma stilului creațional, cât și prin prisma urmărilor postcreaționale, se poate deduce cu certitudine faptul că geneza divin-terestră conține un program special. Un program despre care Biblia, Natura și Istoria acestei lumi dau mărturii suficiente, pentru a aprinde amnarele celor mai subtile și adânci reflecții umane. Ca atare, înarmați până-n dinți cu toată documentația cosmico-terestră actuală, se poate spune, fără nici o eroare, că lumea umană este un caz particular în Univers. O lume căreia Creatorul Însuși (mai exact Creatorii) Îi privesc, încă din veșnicie, cazierul integral. Și se constată, în mod fatal, că încă din fașă, această lume va suferii o cotitură spirituală destul de dureroasă. O cotitură produsă de angajarea ființei umane, pe dureroasa serpentină a unei libertății necontrolate. Un tulburător fapt care naște o inadmisibilă contradicție între făptura umană și Divinitate. O contradicție urmată de evadarea acestei lumi din Împărăția sacră, în propria sa împărăție secesionistă. O evadare trăgând după sine, în mod inevitabil, dispariția acesteia, prin fatala prăbușire existențială în ea însăși.
Se înțelege de la sine, că previziunea unei asemenea lumi, care produce o breșă atât de gravă în ordinea liberă universală, n-ar avea nici un rost să mai rămână, pe lista lumilor proiectate pentru creație. Și totuși, Dumnezeu nu-și retrage deloc intenția de-a aduce la viață acest leagăn existențial. O atitudine divină care este impusă de însăși dreptatea divină. Este de la sine înțeles, faptul că nu este just, ca, într-o ordine liberă, Dumnezeu să aducă la viață numai ființele care-și exprimă libertatea de ascultare, nu și ființele care nu-și exprimă libertatea de ascultare.
Trebuie să precizăm faptul că nu dintr-o iubire absolută procedează Divinitatea astfel. Desigur, Divinitatea posedă și iubire absolută, dar aceasta nu poate fi implicată în relațiile cosmico-terestre, de ordin guvernamental. În acest domeniu cu totul particular funcționează numai dreptatea. Însuși termenul de Plan de Mântuire precizează, prin el însuși, faptul că este vorba despre un proiect divin de factura dreptății. Pentru iubire nu este nevoie de un plan. Iubirea soluționează simplu prin trecerea cu vederea a conflictului. Ea apelează la sentimente.
În schimb, dreptatea apelează la rațiune. Mai exact, la „natura lucrurilor”. Adică la cerințele de natură universală. Ca atare, Sistemul de drept divin, apărând libertarea universală, nu poate sancționa, pe baza precunoașterii divine, posibilitatea de a fi și de a se manifesta a oricărui tip de lume din Univers. În plus, chiar și în domeniul exercitării unei libertăți dăunătoare, dreptatea divină trebuie să țină cont de un fapt foarte important. Și anume, de discrepanța dintre Legea divin-juridică și ființa recent creată. Cu alte cuvinte, despre faptul că Legea divin-juridică este înzestrată cu o natură absolută, iar ființa liberă este înzestrată cu o natură relativă.
Relativitatea creaturilor libere constă în faptul că acestea sunt limitate, dar dezvoltabile. Din această cauză, este necesar un anumit timp pentru cunoașterea și convingerea ființelor libere respective, despre natura și adevărul universal în domeniul păcatului și al morții. În cazul lipsirii timpului necesar pentru convingerea respectivă, se impune, prin urmare, acordarea unei circumstanțe atenuante. În consecință, existența hiatusului respectiv dintre Legea divin-juridică și făptura liberă – dar numai în perioadă de dezvoltare a acesteia – constituie baza de instituire a Planului de Mântuire. Un principiu valabil și pentru perechea umană creată. O pereche inundată total în confuzii. În ceea ce privește, descendența omenirii (adică noi) – prin faptul că ne naștem fără voia noastră în lumea păcatului și a morții – punerea la dispoziție a Planului de Mântuire se impune, fără discuție, din dreptate și numai din dreptate (scena Peceților apocaliptice – Apoc. cap. 5).
O existență prin ea însăși
O asemenea lume particulară – ca cea umană – prăbușindu-se în păcat și în moarte, urmează să dispară de la sine. O dispariție condiționată de retragerea divină din sânul ei (retragerea Pomului vieții). În același timp, având dreptul de a beneficia de Planul de mântuire, o astfel de lume trebuie să fie creată, în așa fel, încât să poată continua să existe prin natura sa proprie, tot timpul de exercitare a Planului de Mântuire. Adică o existență fără asistența divină. O lume în entropie (dezordine). Un important principiu care necesită ca lumea umană să fie înzestrată, din creațiune, cu capacitatea de-a exista, în condiții precare, prin ea însăși (în condițiile morții și ale reproducerii).
O asemenea natură este foarte greu de realizat, deoarece conflictul dintre om și divinitate se soldează cu două aspecte pline de dificultate:
– Cel dintâi aspect constă în încălcarea Legământului inițial. O încălcare care are ca urmare retragerea, de către Divinitate, a asistenței fizice din natura umană (retragerea Pomului vieții – Gen. 3, 22). Rezultatul final este moartea naturală a ființei umane. O întrerupere a vieții, prin îmbătrânire, după o durată, cu aproximație, de cinci ori durata de maturizare (Gen. 6, 3). Adică aproximativ după 120 ani. În tot acest timp, viața trebuie asigurată în condiții entropice.
– Cel de-al doilea aspect constă în punerea în aplicare a Legământului mântuirii. O lucrare cosmică-terestră îndelungată, având o durată de desfășurare de mii de ani (Gen. 3, 15). Se știe că executarea istorică, atât a aprimului Advent, cât și a celui de-al doilea Advent, nu se realizează ușor. În plus, dezvoltarea cunoașterii umane până la ultima limită – pentru demonstrarea incapacității omului de rezolvare, prin el însuși a destinului său fatal – necesită un interval de timp foarte mare.
Necesitatea de împăcare dintre cerințele Legământului inițial (dispariția omului din existență într-un timp limitat, de decenii) și cerințele Legământului mântuirii (menținerea omului un timp îndelungat, de milenii) impune instituirea reproducerii. Adică a distrugerii indivizilor umani și menținerea omenirii prin succesiunea generațiilor.
Un experiment universal
Așa cum s-a mai spus, lumea umană intră, în mod liber, în conflict cu Divinitatea. Un conflict care este favorizat de marea confuzie care bântuie Universul, în acel moment, în privința cauzei drepte a lui Dumnezeu. Punerea în aplicare a Planului de Mântuire reprezintă circumstanța atenuantă cerută de dreptatea divină, pentru compensarea discrepanței, în faza inițială de existență a ființelor create, dintre caracterul absolut al Legii divin-juridice și caracterul relativ al ființei conștiente.
Ca atare, însăși aplicarea divină a Planului de Mântuire, în lumea umană, determină ca această lume să capete, prin însăși natura lucrurilor, caracterul de experiment universal. Un experiment universal care reflectă însăși punerea în acțiune a Planului de Mântuire. Noi trebuie să înțelegem, că nu Dumnezeu stabilește lumea umană ca scenariu unic de tip experimental. Dimpotrivă, omul însuși, prin angajarea sa în cursa istorică a marelui confict cosmico-terestru – atrăgând după sine punerea în aplicare a Planului de Mântuire – este responsabil de acest experiment universal. În calitate de experiment universal, această lume trebuie să atingă maximum de cunoaștere umană, într-un interval de timp îndelungat, pentru a demonstra imposibilitatea rațiunii finței umane de a obține, pe calea naturii sale proprii, soluția pentru rezolvarea funestului său destin.
Toate aceste aspecte multiple, pe care le prezintă și le impune lumea umană, sunt trecute fulgerător prin ochii celor Trei Creatori ai lumii noastre. Și, în aceeași clipă, din gândirea Lor divină, se derulează cel mai minunat proiect de construire a celei mai importante lumi. O lume care pune mari probleme existențiale, probleme care pot fi numite simbolic: „Pietrele de încercare ale creațiunii”. Adică niște aspecte care constituie niște înfățișări prticulare care caracterizează propria noastră creațiune.
Pe baza acestor mari proiecte ale creațiunii umane se crează o lume care, din punct de vedere fizic, trăieșe pur și simplu prin ea însăși. O existență particulară, plină de conflicte. Un complex de fenomene care se produc nu numai în domeniul vieții fizice, ci și în domeniul vieții spirituale.
Se poate vorbi, prin urmare, în cadrul studiului nostru, despre trei mari „Pietre de încercare ale creațiunii”. Adică despre niște particularitățile esențiale care caracterizează existența particulară a lumii umane:
– Piatra de încercare a bio-structurii (energia naturală))
– Piatra de încercare a bio-reproducerii (înmulțirea naturală)
– Piatra de încercare a bio-reglării (echilibrul natural)
Cornelius Greising
Material preluat de la www.intercer.net
