INTRODUCERE
Nodul gordian speciogenetic reprezintă cel de-al doilea „măr” al discordiei biologice. Probabilitatea trecerii de la o specie la alta. Adică cel de-al doilea zid de neescaladat – dintre cele trei ziduri – ridicate în calea evoluției (zidul biogenetic, zidul speciogenetic și zidul antropogenetic).
Pot oare speciile să apară de la sine dintr-o formă unicelulară ?
O întrebare care străbate gândirea umană din cele mai vechi timpuri. O întrebare care se desființează însă de la sine, din moment ce primul obstacol al evoluției materiale, studiat în articolul anterior, Nodul gordian biogenetic (trecerea de la materia moartă la materia vie) se dovedește, așa cum am văzut, că nu poate fi tăiat cu sabia „Întâmplării naturale”, ci doar cu sabia unei „Inteligenței creatoare”.
Și totuși, discutăm în continuare Nodul gordian speciogenetic (originea speciilor) pentru a putea contraargumenta susținerea acelor teorii actuale care admit această posibilitate.
Marea controversă actuală, în teoria evoluționistă, constă în neacceptarea în filozofia biologică a „inteligenței creatoare”. Pare o rușine intelectuală acceptarea unei „inteligențe cosmice”. Ca și cum ar fi mai filozofică admiterea doar a „inteligenței terestre”, ca singura și cea mai mare inteligență din întreaga realitate. Este totuși clar, că din punct de vedere filozofic, nu poate fi admisă numai „inteligența terestră”, fără să fie admisă și „inteligența cosmică”.
În aceeași ordine de idei, trebuie precizat faptul că, în ochii filozofiei, „inteligența creatoare” este înlocuită cu „întâmplarea naturală”. Ca și cum programele ordonate (viața) pot fi construite la fel, atât de către „inteligență”, cât și de către „întâmplare”. Această falsă anulare a diferenței dintre „inteligență” și „întâmplare” duce la formarea unui termen nou: „inteligența materiei”. Adică „inteligența întâmplării”. Aspectul cel mai important, din acest joc de termeni (un joc impus de necesități culturale, nu naturale), constă în recunoașteresa faptului că pentru apariția și dezvoltarea vieții, este necesară o „inteligență”. Este drept, că o „inteligență” poate funcționa, la un moment dat, ca o „întâmplare”, tot așa cum o „întâmplare” poate funcționa, la un moment dat, ca o „inteligență”. Filozofic vorbind, diferența este totuși radicală. Se știe că „inteligența” poate să separe variantele ordinii de variantele dezordinii, în timp ce „întâmplarea” nu poate să separe variantele dezordinii de variantele ordinii. În concluzie, „întâmplarea”, nu poate funcționa niciodată ca o „inteligență” din cauza neputinței sale de a izola propria-i dezordine de propria-i ecepțional-posibilă ordine. Invocarea ei în procesul evoluției nu este, nici științifică, nici filozofică. Și faptul este cu atât mai ciudat, cu cât filozofia aceptă numai „întâmplarea creatoare”, nu și „inteligența creatoare”.
Oare din ce cauză ?
Trebuie subliniat faptul că nu din motive logice „inteligența ceratoare” este respinsă în favoarea „întâmplării naturale”. Opoziția generală a teoriei evoluționiste față de „inteligența creatoare” constă, în simplul fapt, că această „inteligență creatoare” este identificată cu Dumnezeul biblic. Este clar faptul că un Dumnezeu sub forma unei Forțe Supreme, în Univers – care să n-aibă nimic de-a face cu Biblia – ar putea fi mai ușor acceptat. Se vorbeste astăzi foarte mult, chiar și despre o „inteligență mecanică” universală. Numai despre o „inteligență conștientă” universală, nu.
Sinceri să fim, vinovată, în această privință, este religia însăși. Și anume, religia biblică de tipul gândirii nediferențiate sau medievale. O religie care este practicată astăzi în întregul creștinism, și care se bazează, din punct de vedere al „vieții” pe două interpretări greșite: (a) interpretarea greșită a creațiuneii biblice și (b) interpretarea greșită a postcreațiunii biblice.
a. Interpretarea greșită a creațiunii biblice constă în faptul că opera creațiunii divine este interpretată, de religie, în mod literal. Nu se înțelege faptul că formarea lumii vii, fiind o capodoperă de origine divină, nu poate fi descrisă în cuvinte umane. Fenomenele, în sine, sunt de o dimensiune cosmică. Și, prin urmare, acestea nu pot fi înțelese de omul gândirii carteziene, care nu cunoaște decât legitatea și logica determinismului natural-terestru. Un motiv pentru care creațiunea divină este prezentată biblic prin ilustrațiii figurate. Adică sub formă mitologică. Un fapt care impune ca miturile creațiunii să fie decodificate, și nu tratate ca niște realități.
Prin faptul că interpretarea biblică universală consideră ilustrațiile respective realități, crețiunea biblică îmbracă, într-adevăr, aspectul unor descrieri naive. Niște pure povestiri, care forțează filozofia să apeleze, la orice factor explicativ, în afară de apelarea la Dumnezeul biblic.
În realitate, Biblia nu prezintă modalitatea creațiunii, ci faptul creațiunii. În locul realităților respective, care nu pot fi descrise, introduce cele trei mituri biblice fundamentale ale creațiunii. Niște mituri care reprezintă, rezumativ, anumite principii de funcționare a acestei lumi: mitul cifrei 7, mitul cifrei 2 și mitul numărului 12.
– Mitul cifrei 7 are la bază lumina (Gen. 1, 3). Un fascicul electromagnetic care este emanat din stele, cu mult înainte de organizarea vieții terestre, o dată cu formarea „cerurilor și a pământului”(Geneza 1,1). Divinitatea nu crează lumina în prima zi, deoarece aceasta există. În această zi, are loc anunțarea proiectului divin al lumii luminii. O lume în care vor fi create două aparate speciale pentru captarea și transformarea energiei electromagnetie: frunza pentru foto-sinteza clorofiliană (un proces necesar pentru hrana vieții terestre) și ochiul pentru foto-sinteza retiniană (un proces necesar pentru formarea culturii umane).
Lumina este compusă din 7 componente electromagnetice, denumite culori. Din această cauză, lumea umană – lumea luminii – este compusă simbolic sau mitologic din 7 fragmente de timp: cele 7 zile ale săptămânii creaționale. În cele 6 zile sunt enunțate cele cele 6 structuri fundamentale ale naturii terestre (atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera, noosfera și cosmosfera). Fiecărei sfere terestre punându-i-se la dispoziție, în mod figurat, o zi. Iar în ziua a 7-a se instituie Sabatul.
În calitate de lume a luminii, omenirea este lumea cifrei 7. O cifră care caracterizează multe aspecte ale acesteia. De aceea, decăderea spirituală a acestei lumi este redată simboliic prin 7 componente ale naturii și istoriei entropice, ilustrate prin cele 7 Peceți (Apoc. cap. 5, cap 6, cap 8). Iar refacerea spirituală a acesteia este redată prin 7 Scrisori (Apoc. cap 2 și cap. 3). Apocalipsa este plină de ciluri simbolice bazate pe cifra 7.
– Mitul cifrei 2 are la bază cei doi Pomi simbolici ai Edenului (Gen. 2, 9). Prin intermediul lor este ilustrat sistemul binomic al Legii divin-juridice. De asemenea, se pune baza ilustrativă pentru întregul sistem binomic – moral și penal – al actelor juridice reprezentate prin sistemul binomic al Sanctuarului și al jertfelor.
– Mitul cifrei 12 are la bază complexul celor 12 coaste unilaterale ale lui Adam (Gen. 2, 21-22) pentru a ilustra „coasta smulsă” a primului Adam și „coasta străpunsă” a celui de-al doilea Adam. În același timp, și pentru ilustrarea celor 12 Seminții și 12 Apostoli. Înt-un cuvânt, baza ilustrativă a „vieții derivate” (în istoria umană și în istoria Planului de Mântuire).
b. Interpretarea greșită a postcreațiunii biblice constă în faptul că atitudinea divină de interzicere a drumului omului spre Pomului vieții (Gen. 3, 22) este considerată reală, nu simbolică. Este vorba totuși despre un simbol care trebuie decodificat și care înseamnă retragerea reală a asistenței divin-fizice din natura terestră. Adică absența lui Dumnezeu din Natura și din Istoria actuală. Cu toată această realitate clară, interpretarea religioasă consideră că Dumnezeu este prezent în natura noastră, explicând atât catastrofele, cât și conflictele sociale ca o pedeapsă din partea Lui. Un context natural-istoric total fals. Divinitatea este prezentă doar în Planul de Mânture, și total absentă în Natură și Istorie. Profeția biblică este doar o previziunea divină a acțiunii umane, nu o prestabilire a acțiunii umane (Dumnezeu nu prestabilește decât în Planul divin).
Toate aceste interpretări biblice greșite (atât în creațiune, cât și în postcreațiune), îl determină pe omul de știință să respingă existența unui asemenea Creator. Marea știință a Bibliei, despre începuturi, se află în spatele miturilor respective. Acceptarea de către știință a unei „inteligențe creatoare” necesită mai întâi o adevărată prezentarea corectă, din partea noastră, atât a creațiunii, cât și a postcreațiunii. Atâta timp cât Dumnezeul biblic este proiectat într-o lumină falsă – adică în forma naivă a povestirilor mitologice nedecodificate – va exista, în mod just, o atitudine refractară a omului de știință față de un asemenea Creator
Există un lanț logic cert în formarea structurile vii. Un sistem logic care impune acceptarea unui Autor cosmic. Devine tot mai clară, pentru gândirea științifică, necesitatea acceptării unei „inteligențe creatoare” în creațiunea terestră. Dimensiunea structurală a vieții terestre impune o asemenea înțelegere. Cu toate acestea – pentru a evita un Dumnezeu religios de tipul interpretării populare – se apelează, filozofic, în mod absurd, în domeniul vieții, la o „întâmplare naturală”. Această din urmă modalitate evoluționistă de a interpreta speciogeneza (intâmplarea) este însă tot atât de falsă, ca și modalitatea de a interpreta creaționea în mod literal (nedefodificat).
Nodul gordian speciogenetic – subiectul nostru actual – constituie o problemă care antrenează chestiuni importante de gândire și de practică biologică, de către evoluționism. Există multe teorii religioase cu pretenția de a explica dezvoltarea speciilor terestre. Cele mai importante dintre ele sunt: lamarckismul, darwinismul și mutaționismul:
Nici una dintre aceste teorii evoluționiste nu poate explica mecanismul apariției celor peste 2.000.000 de specii terestre, ca provenind dintr-un singur exemplar celular. Și totuși există o serie de fenomene biologice care sunt luate în discuție pentru demonstrarea sau nu a veridicității evoluției speciilor: fenomenul impulsului natural, fenomenul fosilelor naturale, fenomenul genetic universal, fenomenul mutaționist genetic, fenomenul datării radioactive, fenomenul trofic, fenomenul echilibrului biologic, fenomenul Müller-Heckel, fenomenul vestigiilor biologice și cele trei axe ale mișcării biologice. Toate aceste manifestări vor fi studiate în continuare.
Cornelius Greising
Material preluat de la www.intercer.net
