D. PRINCIPIUL SIMULTANEITĂ‚Å¢II STRUCTURALE (urmare)
Celula biologică este baza anatomică și fiziologiă a vieții, tot așa cum atomul este baza structurii și funcționalității materiei. Dar, așa cum nici realitatea materială nu se reduce la atom, nici realitatea biologică nu se reduce la celulă. Ambele componente materiale reprezintă însă o unitate finită în infinitatea naturii universale. O finitudine care îndeplinește cele două principii căutate în cadrul filozofiei grecești: principiul constanței cantitative și principiul constanței calitative.
Și totuși aceste două componente fundamentale ale realității – ca stații finite în infinitarea realității – se deosebesc radical.
– Atomul material (un model conceptual constant cantitativ și calitativ) este o structura finită a materie fizice, de existență eternă. O structură închisă cu energie stocată în interiorul său, fără necesitatea de a o procura din exterior. O realitate naturală, adică existentă de la sine, fapt care îi asigură calitatea de „finit” stabil sau etern. O stabilitate care determină, în mod inevitabil, nedistrugerea, ci doar compunerea, descompunerea și recompunerea.
– Celula biologică (un model conceptual constant cantitativ și calitativ) este o structură finită a materiei vii, de existență efemeră. O structură format din atomi, alcătuind o lume supraatomică. O structură deschisă, cu necesitatea asimilării energiei din exterior. O realitate naturală, dar nu de proveniență naturală, fapt pentru care îmbracă forma de „finit” instabil sau efemer. O instabilitate care determină, în mod caracteristic, inevitabila distrugerea celulară (naștere, existență, moarte).
Fiind străină nivelului firesc al materiei, celula biologică nu poate fi creată de materie. Caracterul nenatural al celulei biologice constă în principiul contradicției naturale fundamentale: O NATURĂ‚ NU POATE CREA ÎN MOD SPONTAN, CEEA CE DISTRUGE ÎN MOD SPONTAN. O lege fundamentală a naturii care ne îndreptățește să gândim, în mod logic, apariția creațională a vieții, și nu apariția spontană. O apariție prin formarea inteligentă a unui complex natural constant cantitativ și calitativ, prin construirea unui uriaș conglomerat atomic: celula vie.
Trebuie subliniat faptul că o celulă biologică este o treaptă materială care iese din nivelul materiei obișnuite. Din această cauză, există în condiții total nepropice pentru a ființa. Celula vie este o structură care se luptă continuu pentru a exista, pentru simplul fapt că existența sa reprezintă o realitate care iese din cadrul nivelului materiei moarte înconjurătoare. Un fapt care duce, în final, la erodarea și la întoarcerea structurii sale poliatomice, prin descompunere, înapoi la nivelul atomic al materiei universale („Căci țărână ești și în țărână te vei întoarce” – Gen. 3, 19 u.p.).
Diferența dintre atom și celulă este colosală: atomul există, prin el însuși, iar celula trebuie făcută, din afara sa. O „facere” care pornește de la nivelul atomic, și care trebuie să genereze o realitate de deasupra nivelului atomic. O lume supraatomică de natură biologică.
În această privință, se știe în mod clar că atomul există și stă, prin însăși natura lucrurilor, pe „propriile sale picioare”. Un fapt care trebuie să-l îndeplinească și celula. Cu alte cuvinte, și această unitate biologică, sfidând însăși natura lucrurilor, nefavorabilă ei, trebuie să stea pe „propriile sale picioare”. Adică să fie autonomă. O autonomie care constă în necesitatea de a realiza o „ordine” (antientropie) într-un ocean de „dezordine” (entropie).
Calitatea celulei de a fi „ordine” în „dezordine” impune înzestrarea acesteia cu capacitatea de a realiza această performanță uimitoare. O performanță care se bazează pe dotarea celulei cu trei sisteme componente distincte de lucru: sistemul material-structural, sistemul material-informațional și sistemul material-energetic.
– Sistemul material-structural al celulei constituie substratul său substanțial-organic. Un substrat de nivel atomo-molecular. Și anume, o bază organică formată din cele trei substanțe specifice lumii vii: proteinele, glucidele și lipidele. Toate acestea sunt structurate și combinate între ele pe baza unei informații specifice, de tip genetic, prin intermediul ADN-ului.
– Sistemul material-informațional al celulei constituie substratul său de ordine structurală. Un substrat de nivel atomo-molecular. Și anume, cele două tipuri de acizi nucleici: acidul dezoxiribonucleic (ADN) și acidul ribonucleic (ARN). Singura lor calitate este de formare a unor tipare naturale. Rolul lor este, așadar, de a institui o anumită ordine celulară specifică, sub forma unui cod particular.
– Sistemul material-energetic al celulei constituie substratul său de mișcare materială. Un substrat de nivel atomo-molecular. Și anume, un sistem al metabolismului substanțelor energetico-enzimatice: aport material, prelucrare materială și eliminare materială. Energia biologică rezultă din descompunerea atomului de hidrogen (oxido-reducere), energie care este depozitată în compuși fosforici (ATP, ADP și AMP).
Nici unul dintre sistemele celulare de mai sus, privite în mod separat, nu este viu. Nici unul nu aparține, în sine, nivelului biologic, ci nivelului atomo-molecular. Numai prin combinarea acestor trei sisteme, asemenea unor roți dințate, ia naștere un aparat material cu calități naturale noi, de tipul nivelului biologic.
Problema studiului nostru constă în stabilirea cu precizie dacă formarea și unirea celor trei sisteme, de mai sus, pot avea loc în mod: (a) succesiv sau diacronic ori (b) simutan sau sincronic.
(a) Principiul succesiv sau diacronic
Principiul succesiv sau diacronic aparține conceptului evoluționist. O idee necesară pentru susținerea bine cunoscutei teorii a apariției spontane a vieții terestre. O asemenea explicație impune existența unei manifestări vii înainte de echiparea celulei cu cele trei sisteme fundamentale ale acesteia. Presupunându-se astfel că elementele componente respective se formează succesiv și se combină, de asemenea, succesiv, pe parcursul unui timp extrem de îndelungat. O astfel de concepție admite existența formelor vii subcelulare sau precelulare. Este vorba despre acele stadii ale orgaizării biologice, în care formațiunile materiale respective nu conțin toate cele trei componente, nici deplin alcătuite, nici conexate în totalitate.
În această privință există un exemplu tipic și natural de existență vie subcelulară. Și anume, virusurile. În structura acestora se cuprind doar două sisteme componente: sistemul structural-proteic și sistemul informațional-genetic. Virusurile nu posedă sistemul energetico-enzimatic. Din această cauză, virusurile nu pot exista pe cont propriu. Ca atare, nu sunt forme vii. Ele există într-o formă cristalizată. Virusurile pot manifesta caractere vii numai dacă parazitează o celulă vie. În felul acesta, se folosesc de sistemul energetico-enzimatic al gazdei parazitate. Ca atare, nu poate exista viață precelulară. Deci nici evoluție biogenetică.
Realitatea materială precizează astfel clar faptul că numai în cazul, în care sistemul structural, sistemul informațional și sistemul energetic sunt depline ca expresie și totale ca participare, adică simultane, se poate vorbi despre o structură biologică sau vie. Un fapt care exclude apariția treptată sau evolutivă a celulei biologice.
(b) Principiul simultan sau sincronic
Principiul simultan sau sincronic aparține conceptului creațional. Atât apariția, cât și contopirea simultană a trilogiei componențiale a celulei vii de mai sus – substanță, informație și energie – nu poate fi decât simultană. Studiul celulei precizează că există o anumită informație genetică sau o imunitate particulară între toate aceste trei sisteme de mai sus. Fiecare sistem material trebuie să se potrivească celuilalt – în mod reciproc – ca o cheie cu broască respectivă. Fiecare substrat material (substanță, informație și egergie) trebuie să aibă, așadar, aceeași „parolă” cu celelalte două, mai înainte de a se întâlni și combina.
O apariție spontană, evolutivă, a celulei biologice ar fi posibilă, de exemplu, numai dacă tiparul informațional al ADN-ului este preluat treptat de la tiparul proteinei, și dacă tiparul proteinei este preluat de la tiparul ADN-ului. Și, de asemenea, dacă aceste două tipare sunt preluate de la tiparul compușilor fosforici, și dacă, la rândul lor, compușii fosforici preiau tiparul de la celelalte două sisteme materiale. Numai așa pot poseda toate cele trei sisteme materiale aceeași „parolă” de combinare reciprocă. O asemenea manifestare, dacă o privim sub aspect evolutiv, este posibilă numai dacă cele trei sisteme componente, amintite mai sus, s-ar menține foarte îndelungat în contact. Un asemenea contact ar fi posibil numai dacă ar exista sistemul material, care să le asigure menținerea împreună, și să le hrănesască, așa în cât să nu le distrugă entropia. În realitate, entropia face imposibilă nu numai apropierea, ci și relația lor reciprocă.
Altfel spus, în conceptul evoluționist, fiecare element al acestei triade fundamentale – structură, informație și energie – ar trebuie să fie în mod concomitent și mama și fiica celorlalte două componente. O manifestare imposibil de realizat vreodată, în mod spontan.
Din toate cele prezentate mai sus reiese că apariția unei celule biologice – din cauza complexității acesteia – nu poate avea loc, decât dacă cele trei sisteme fundamentale structural-celuare au aceeași informație și dacă se combină în mod concomitent (sincronic). O asemenea organizare materială nu poate avea niciodată loc în mod spontan.
O asemenea potrivire deplină nu este posibil de realizat decât de către un factor conștient. Un fapt care demonstrează, că viața nu poate să apară, decât printr-o asamblare sincronă, din partea unei inteligențe.
Mai trebuie subliniat faptul că celula biologică reprezintă o ordine (antientropie) care se dezvoltă în dezordine (entropie). Un fapt care demonstrează că formele celulare intermediare, nefiind unități viabile, nu pot exista fără să fie distruse imediat ce apar în existență. Chiar și celula biologică o dată formată, nu poate rezista entropiei multă vreme și cade pradă degradării și morții.
Nu se poate vorbi, prin urmare, despre o evoluție naturală a vieții, din moment ce natura – cu aceeași mână – și CREEAZĂ‚, și DISTRUGE.
Faptul că formarea structurii celulare necesită o cerință informațional unică, pentru cele trei sisteme structurale fundamentale, demonstrează clar că operația de asamblare naturală nu poate fi decât de ordin simultan. O manifestare simultană este, în același timp, de ordin conștient. Adică o operă din partea Ființe Supreme.
Cornelius Greising
Material preluat de la www.intecer.net
