B. STRUCTURA UMANĂ‚ SOCIALĂ‚
(Omul – o parte a mai multor întreguri)
Omul este o natură care-și depășește propria natură. O existență a cărei structură nu se rezumă numai la natura sa concretă (sinele concret sau restrâns), ci-și adaugă prin extindere natura sa abstractă (sinele abstract sau lărgit). Omul este, șadar, o natură care conține două naturi: natura concretă din sine (individul, omul) și natura abstractă din mintea sa (aproapele, omenirea). Prin natura sa abstractă, omul devine dintr-o realitate particulară o realitate universală.
Și astfel, dintr-un întreg format din mai multe părți individuale (natura proprie), devine o parte a mai multor întreguri sociale (întregul familial, conjugal, religios, social etc). Chiar și mai mult (prin mintea sa) devine un factor de contact: nu numai de tip senzitiv (direct) cu o parte a realității (știința, practica), ci și de tip cognitiv (indirect) cu întreaga realitate (credința, filozofia).
Și dacă natura, așa cum am văzut, nu poate să realizeze, prin sine însăși, trecerea de la materia moartă la materia vie (tăierea nodului gordian biogenetic), tot așa nu poate să realizeze, prin sine însăși, trecerea de la materie la idee sau de la semnul natural la semnul noțional (tăierea nodului gordian antropogenetic). În primul aspect este vorba despre formarea celulei biologice, iar în al doilea caz, este vorba despre formarea limbajului uman.
Formarea limbajului uman
Evoluționismul suține trecerea materiei pe cale naturală, prin sine însăși, de la semnul natural (expresie concretă) la semnul noțional (expresie abstractă). Formarea spontană a limbajului abstract.
Creaționismul susține, invers, trecerea materiei, pe calea inteligenței, de la semnul natural (expresie concretă) la semnul noțional (expresie abstractă). Atât pentru crearea centrului vorbirii, de către inteligența divină, cât și pentru punerea în funcție a centrului vorbirii, de către ființa umană.
Cine are dreptate ?
Nu se poate vorbi, în acest domeniu, decât în condițiile precizate de realitatea materială și spirituală. Și anume, în condițiile respectării anumitor reguli:
– Orice funcție are la bază un organ specific. Nu funcția creează organul, ci organul crează funcția. De ex: limbajul uman (o funcție) are la bază centrul vorbirii (un organ). Nu limbajul creează centrul vorbirii (organul), ci centrul vorbirii crează limbajul uman (o funcție).
– Orice organ cu rol concret exprimă funția concretă în mod natural. De ex: aparatul respirator exercită funcția respiratorie în mod natural. Orice organ cu rol abstract exprimă funcția respectivă prin învățare. De ex: centrul vorbirii creează limbajul prin învățarea sau instruirea lingvistică a omului, din fara lui (limbajul fiind convențional).
În ce constă funcția centrului vorbirii ?
Funcția centrului vorbirii constă în trecerea de la semnul natural (expresie concretă) la semnul noțional (expresie abstractă). Adică de la materie la idee sau de la lucru la cuvânt. Cum ? Prin intermediul simbolizării sau al metaforizarii.
Simbolizarea constă în capacitatea centrului vorbirii de a realiza saltul de la „ceva” (semnul natural, materia sau semnificantul) la „altceva” (semnul noțional, ideea sau semnificatul). Altfel spus, capacitatea centrului vorbirii este de-a atașa, în mod convențional, oricărui semn natural (semnificantul perceput senzorial) semnul noțional respectiv (semnificatul perceput în mod ideatic).
Din experiența omenirii reies două aspecte fundamentale. Și anume, faptul că pentru saltul de la semnul natural (semnificantul) la semnul noțional (semnificatul) sunt necesare două condiții: (a) existența centrului de vorbire și (b) existența mediului de vorbire.
a. Centrul de vorbire este un aparat anatomo-fiziologic, înnăscut, care are capacitatea de a executa procesul simbolizării lingvistice sau trecerea de la semnul natural la semnul noțional. Se știe că toți copiii handicapații cerebral sau toate persoanele cu afazie. nu pot vorbi, fiindcă n-au centrul de vorbire necesar intact). Centrul de vorbire trebuie să fie format anatomic, mai inainte de a fi format funcțional.
b. Mediul de vorbire este anturajul lingvistic specific care pune în acțiune centrul vorbirii, print transformarea semnelor naturale (semnificantul) în semne noționale (semnificatul). Se știe că toți copiii crescuți de animale sau izolați experimental de sursele de limbaj, nu pot vorbi, fiindcă n-au mediul lingvistic necesar. Centrul de vorbire trebuie format nu numai anatomic (prin naștere), ci și format funțional prin mediul de vorbire.
Aceste două condiții fundamentale nu pot fi realizate în conceptul evoluționist, deoarece nu este posibilă trecere spontană de la semnul natural la semnul noțional. Este clar faptul că, în lumea animală, nu există nici centrul de vorbire și nici mediul de vorbire. Cu toate acestea, evoluționismul consideră că semnele naturale sau inconștiente (expresiile natural-concrete emise de animale) se transformă cu timpul, de la sine, în semne noționale sau în cuvinte (expresii simbolico-abstracte).
Incorectitudinea constă în faptul că nu se face, din punct de vedere informațional, diferența dintre semul natural (concret) și semnul noțional (abstract).
– Semnul natural (țipăt, foc, fum, zgomot etc) este o indicație percepută în mod senzitiv (primul sistem de semnalizare). Toată scara animală este înzestrată cu capacitaea senzorială de a percepe semnele naturale.
– Semnul abstract (cuvânt vorbit, cuvântul scris) este o indicație percepută în mod noțional (cel de-al doilea sistem de semnalizare). Numai omul, fiind înzestrat cu centrul vorbirii, poate noționaliza semnele abstracte.
Semnul natural nu poate deveni semn noțional, decât prin înzestrarea persoanei umane, atât cu centru vorbirii, cât și cu mediul de vorbire. Simpla folosire a semnelor naturale nu poate realiza, în mod natural, fără centrul vorbirii, transformarea acestora în semne noționale.
Centru vorbiri nu poate fi construit anatomic de către semnele naturale, deoarece aceste semne aparțin primului sistem de semnalizare. Și nici semnele abstracte sau vorbirea, deși aparțin celui de-al doilea sistem de semnalizare, nu pot construi centrul de vorbire, pentru simplul fapt că funcția nu poate creea organul.
Din această cauză, evoluționismul nu are dreptate. Nu există posibilă transformare, de la sine, a semnelor natural-concrete în semne noțional-verbale.
Cu riscul de a repeta, trebuie spus că pentru vorbire, adică pentru apariția omului, este necesar să existe în mod concomitent, atât centrul vorbirii, cât și mediul vorbirii. Mediul vorbirii poate declanșa doar funcționalitatea unui centrul al vorbirii existent, dar nu poate determina apariția lui anatomică, pentru simplul fapt că că funcția nu poate crea organul.
Limbajul și ADN-ul
Este un fapt unanim cunoscut că semnul natural se transformă în semn noțional numai prin intermediul sistemului informațional al ADN-ului. Un acid nucleic alcătuit din două catene chimice codificate: una cu rol de semnificant (semnul sensorial-natural) și alta cu rol semnificat (semn noțional-verbal).
Mai trebuie precizat, pentru oricine dorește să trateze problema evoluționismului și a creaționismului, faptul că ADN-ul funcționează – cu rol de structură metaforică – în două forme distincte: forma automată și forma conștientă.
– Funcționarea ADN-ului sub formă automată are loc, conform creațiunii, pentru formarea structurilor biologice în cadrul diviziunii celulare și a reproducerii. Acesta funcționează asemenea unui război de țesut, care lucrează în mod automat, formând pânzele proteice ale corpului, din firele aminoacizilor.
– Funcționarea ADN-ului sub formă conștientă are lor numai pentru formarea structurilor spirituale sau abstracte, care are loc exclusiv la nivelul centrului de vorbire. Acesta funcționează, de asemenea, ca un război de țesut, construit de Creator, dar care este pus în funcțiune și manevrat, de către om, în mod conștient, formând pânzele proteice ale limbajului, din firele aminoacizilor constructoare de limbaj.
În felul acesta, centrul de vorbire creează a doile sistem de semnalizare, prin intermediul ADN-ului de la nivelul său. Un fapt care nu se produce în mod automat, ci în mod conștient, prin învățarea limbajului respectiv. Întregul proces simbolic de trecere de la semnificant (semnul natural) la semnificat (semnul noțional) se realiză, așadar, în mod convențional pentru fiecare limbă maternă a mediului verbal uman. Semnele verbale al oricărei limbi sunt învățate conform sistemului de vorbire în cauză.
Odată cu saltul de la semnul natural la semnul noțional, prin intermediul ADN-ului, se pun bazele și celui de-al doilea salt uman. Și anume, saltul de la particular la universal, luând naștere gândirea.
Concluzie
Numai prin înzestrarea cu vorbire și gândire este posibil ca omul, în calitate de parte umană, să se integreze în întregul social-uman. Un fenomen pe care nu-l poate realiza decât în calitate de posesor al vorbirii și gândirii. Întregul social (familial, conjugal, religios, cultural, profesional etc) este realizat exclusiv în raportul omului (în calitate de parte umană), cu aproapele, (în calitate de unic reprezant al întregului uman). Fiindcă numai prin intermediul aproapelui este posibilă intrarea sinelui (omul) în cadrul întregului uman (omenirea).
Noțiunea de aproapele nu poate fi realizată decât de către o persoană care posedă calitatea de trecere de la semnul natural-concret (senzoriul) la semnul noțional-abstract (vorbirea). Cu alte cuvinte, numai de către o persoană care poate percepe pe semenul său, nu numai ca pe un obiect (semn natural), adică în mod animalic, ci și ca pe un subiect (semn noțional), adică în mod moral.
Deoarece vorbirea (saltul de la semnul natural la semnul noțional), și gândirea (saltul de la particular la universal) sunt procese coordonate exclusiv logic, nu pot fi satisfăcute prin conceptul evoluționist, ci exclusiv prin conceptul creaționist.
Cornelius Greising
Material preluat de la www.intercer.net
http://intercer.net/blog/articole/crea%C8%9Biune-evolu%C8%9Bie-sau-crea%C8%9Biune-evolu%C8%9Bie-19-de-cornelius-greising.html
