Autor: Cornel Dragoș
Dărâmarea miturilor darwiniste
Chiar dacă Scriptura nu menționează fosilele ca atare, ea conține referințe la diverse animale care s-ar părea că nu există în lumea modernă. Cele mai cunoscute sunt balaurul și inorogul, dar sunt amintite și alte animale exotice precum leviatanul, satirul, ibisul și basiliscul. Majoritatea comentariilor liberale le-au considerat drept simple animale legendare, în timp ce tâlcuitorii conservatori le-au prezentat ca descrieri pitorești ale unor vietăți care au existat: balaurul ar fi șacalul, balena sau șarpele, iar inorogul, bivolul sălbatic sau zimbrul leviatanul-crocodilul, satirul – capra sălbatică; ibisul – bufnița iar basiliscul – vipera. În unele cazuri însă, descrierile biblice ale straniilor animale nu corespund deloc animalelor vii cu care au fost asociate. Să coborâm în adâncurile cercetării…
Știm că multe animale au dispărut în vremurile istorice (inclusiv ibisul egiptean). Milioane de alte viețuitoare dispărute sunt cunoscute acum după vestigiile fosiliere. Conform viziunii uniformiste (evoluționiste), întreg tezaurul fosilier antedatează cu mult evoluția omului, astfel încât autorilor biblici nu le puteau fi familiare animalele reprezentate în fosile. După creaționiști, aceste fosile reprezintă animale care au pierit în potop, astfel că au fost cunoscute primelor generații de oameni. Ele au fost incluse în fauna de pe arca lui Noe, pentru ca ulterior să dispară, la puțină vreme după Diluviu. În consecință, pare posibil ca animalele exotice amintite să fie identificabile în registrul fosilier.
Balaurii, de exemplu (tannim în ebraică) sunt menționată de cel puțin 21 de ori în Vechiul Testament. Într-o variantă cuvântul este folosit sinonim cu „Leviatanul, șarpele inelat”, fiind numit „balaurul de lângă mare”(Isaia 27, 1), alteori tannim sunt asimilați cu „șacalii din pustie” sau cu „crocodilul mare”. Alte referințe indică deopotrivă că au existat balauri ai deșerturilor, precum și balauri acvatici. Sunt consemnate și atribute fiziologice ale balaurilor: scoteau un fel de bocet, „trăgeau aer” și, se pare, aveau colți veninoși (Deuteronom 32, 33). Uni par să fi fost destul de mici. În timp ce toiagul lui Moise se transformase în șarpe (în ebraică nahash – Ieșire 4, 3 și 7, 15), toiegele vrăjitorilor egipteni au devenit „tannim”, probabil balauri mici.
Mulți balauri, pe de altă parte, au fost monștrii uriași (Facere 1, 21). Versiunea King James traduce aici tannim prin „balene” și majoritatea celorlalte versiuni utilizează „monștrii marini” sau „făpturi marine”, dar cuvântul este de fapt „balauri”, iar accentul cade pe „balauri mari”.
Din nefericire, din cauza ezitării traducătorilor moderni de a extrage din Scriptură învățătura articulată, în opoziție cu existența pur mitică a vietăților cercetate, versiunile moderne traduc îndeobște tannim prin „șacali” sau „șerpi sau „monștrii marini”, în funcție de contextul fiecărui pasaj. Dar cum poate același cuvânt ebraic să fie purtătorul unei atât de mari și chiar contradictorii diversități de sensuri? Ideea prezintă o mărturie frapantă despre raționalismul unora dintre traducătorii moderni. Supuși atât de mult punctului de vedere uniformist asupra istoriei pământului, ei pierd din vedere faptul evident că tannim nu erau decât animale dispărute, cunoscute în perioadele de început ale istoriei umane, păstrate astăzi în principal, în arhiva fosilieră.
În fond, dacă se traduce „tannim” simplu prin „dinozauri”, fiecare din cele peste 21 de utilizări ale cuvântului devine adecvată și clară. Tezaurul fosilier dezvăluie atât dinozauri tereștri, cât și marini, dinozauri mari și mici, dinozauri cu trăsături diverse viețuind în medii diferite, unul sau altul încadrându-se perfect în contextul unde este folosit termenul „tannim”.
Singura problemă cu o astfel de traducere este ipoteza dispariției dinozaurilor cu aproximativ 70 de milioane de ani înaintea apariției omului, potrivit cronologiei evoluționiste standard. Fosilele de dinozauri au fost dezgropate pentru prima oară cu mai puțin de 200 de ani în urmă și , un contemporan al lui Darwin, Sir Richard Owen, a fost cel care le-a inventat numele (1841), însemnând „reptile grozave”. Chiar dacă cronologia evoluționistă este incompatibilă cu datele Bibliei, nu există nici un motiv să punem sub semnul întrebării contemporaneitatea oamenilor cu dinozaurii în epocile de început ale istoriei umane. Balaurii din Scriptură pot fi prea bine dinozaurii paleontologiei. Este semnificativ că nu numai în Biblie, ci și în documentele și în tradițiile cele mai vechi ale majorității popoarelor lumii abundă povești cu balauri. În însemnările sale, Sfântul rus Varsanufie de la Optina (1845-1913) nota: „Poveștile chinezilor și japonezilor despre existența dragonilor nu sunt defel născociri sau fabule, deși învățații naturaliști europeni, și ai noștri împreună cu ei, tăgăduiesc existența acestor monștrii. Dar, la urma urmei, orice poate fi tăgăduit, prin simplul fapt că întrece putința înțelegerii noastre”.
Un asemenea fenomen universal trebuie să aibă o explicație universală: toate vechile popoare au consemnat experiențe legate de dinozauri. Un studiu detaliat al diverselor „tradiții” cu balauri a scos în evidență că au existat clar multe tipuri diferite de balauri și că ele corespund, mai mult sau mai puțin, diverselor tipuri cunoscute de dinozauri. Alături de mărturiile biblice și etnologice, solide dovezi geologice atestă coexistența oamenilor și a dinozaurilor.
Cu permisiune
Sursa: www.creationism.info.ro
