Autor: Lynn Hofland
Girafele chiar că ies în evidență. La grădina zoologică sau în habitatul lor natural în Africa Centrală, se înalță deasupra celorlalte animale, și după elefantul african sunt cele mai mari animale. De-a lungul anilor lungimea gâtului girafei i-a nedumerit pe observatori. „Cum de girafa are gâtul așa de lung?”, întreabă unii.
Observând o girafă de 3 metri că își întinde gâtul de 2,5 metri, plus limba lungă de 30 de cm pe care o scoate ca să ajungă la cea mai de sus ramură de salcâm, unii cred că procesul de întindere a provocat procesul de creștere al gâtului girafei. Dar chiar așa, e girafa în stare să mai adauge la înălțimea ei?
Dacă o trăsătură a ei s-a schimbat, nu afectează și întregul? Să ne gândim cum e girafa. Girafa e mamifer, prin urmare mare parte a anatomiei e similară cu anatomia celorlalte mamifere. Ca majoritatea mamiferelor, girafa are șapte oase în gât. Dacă n-ar fi avut șapte oase între umeri și baza craniului? În poziție dreaptă gâtul scurt al omului sprijină cu foarte puțin efort un cap perfect echilibrat. Capul imens al girafei trebuie ținut sus mereu. Când stă în picioare, aproape jumătate din aproximativ cei 225 kg ai mușchilor de la gât sunt tensionați. Cantitatea de mușchi necesară e proporțională cu numărul de articulații ce trebuie sprijinite. A reduce articulațiile la doar două, cea de la craniu și de la piept, ar reduce considerabil greutatea și ar necesita mai puțină energie pentru a supraviețui. Dacă lipsa hranei ar face ca gâtul să se schimbe, nu ar trebui și numărul oaselor din gât și articulațiilor să se schimbe conform procesului de evoluție? Desigur, problema cu acest plan ar fi pierderea flexibilității și ar crește riscul ruperii dacă girafa ar fi lovită în cap sau în gât.
În același mod, a avea un gât foarte articulat ar necesita exact opusul – folosire mai mare a energiei și mai mare masă musculară de sprijinit. Acest lucru ar face ca centrul gravitațional al girafei să se mute pe picioarele din față când capul e întins înainte, făcând ca picioarele din spate să se ridice – presupunând că picioarele din față sunt suficient de puternice. Șapte oase în gât e planul excelent.
Având capul atât de sus în aer, imensa inimă a girafei trebuie să fie în stare să distribuie suficient sânge bogat în oxigen până la creier (care se află la 3 m distanță de inimă). Acest lucru ar fi o problemă (adică tensiune înaltă) când girafa ar fi cu capul în jos în timp ce bea apă, dacă n-ar exista colecția unică de pereți arteriali consolidați, by-pass și valve care împiedică acumularea de sânge, o țesătură de vase de sânge mici (rete mirabile sau „plasa minune”) și semnale ce simt presiunea ce păstrează potrivită curgerea sângelui spre creier, la presiunea care e necesară. Chiar și pentru cei care consideră acest lucru ca fiind „o simplă adaptare la presiunile gravitaționale mari din sistemul său cardiovascular,” girafa e unică.
COSTUME DE GRAVITAÅ¢IE
Inima girafei e posibil cea mai puternică inimă din lumea animală, pentru că e nevoie de dublă presiune pentru a pompa sânge prin gâtul lung până la creier. Cu o astfel de presiune înaltă în sânge, numai trăsăturile unui plan special preîntâmpină „să-i explodeze creierul” când își îndoaie gâtul să bea.
La fel de uimitor e faptul că sângele nu se adună în picioare, iar girafa nu sângerează excesiv dacă e tăiată la picior. Secretul e pielea foarte groasă și o fâșie interioară ce împiedică sângele să se adune. Această combinație a pielii a fost îndelung studiată de oamenii de știință de la NASA, ei încercând să creeze costume de gravitație pentru astronauți. Un rol la fel de important pe care îl are în împiedicarea sângerării excesive e că toate arterele și venele din picioarele girafelor sunt adânc în interior.
Capilarele care ajung la suprafață sunt foarte mici, iar celulele roșii sunt aproximativ o treime din mărimea celulelor roșii omenești, făcând posibilă trecerea capilară. Devine evident foarte repede că aceste fațete unice ale girafei sunt toate interactive și interdependente cu gâtul său lung.
Și asta nu e tot. Celulele roșii mai mici permit răspândirea în zone întinse, o mai mare și rapidă absorpție a oxigenului în sânge. Ajută la menținerea unei cantități potrivite de oxigen în toate extremitățile, inclusiv capul.
Plămânii lucrează împreună cu inima pentru a oferi girafei oxigenul necesar, dar într-un mod unic la girafă. Plămânii girafei sunt de opt ori mai mari decât cei ai omului, iar rata de respirare e aproximativ o treime în comparație cu a omului. Respirația mai rară e necesară pentru a schimba volumul necesar de aer fără să provoace arsuri de-a lungul traheei ondulate lungă de 3,6 metri. Când animalul inspiră, inhalarea anterioară care e goală de oxigen nu poate fi complet expirată. Pentru girafă această problemă e formată din lunga trahee care reține mai mult aer mort decât omul poate inhala într-o singură respirație. Trebuie să există suficient volum în plămâni pentru a transforma acest „aer rău” într-un procent mic din total. Aceasta este o problemă de fizică pe care girafa a rezolvat-o.
NAȘTEREA GIRAFEI
Pentru a face și mai mare minunea, nașterea unei girafe pune parafa pe această creație inteligentă. Puiul cade în viață de la 1,5 metri, întrucât femela nu se poate ghemui, și să stea așezată pe pământ în timpul nașterii ar fi o invitație pentru vreun leu sau animal de pradă ca să o atace. Ca la toate mamiferele, la naștere capul e disproporționat de mare în comparație cu restul trupului, și e foarte greu când puiul trebuie împins pe canalul nașterii.
Puiul de girafă adaugă un impediment și mai mare prin faptul că are un gât lung foarte fragil deasupra trupului de 70 de kg. Dacă ar ieși capul primul, cu siguranță gâtul s-ar rupe când trupul ar cădea pe cap. Dacă ar ieși capul ultimul, gâtul s-ar rupe în timp ce femela s-ar chinui să împingă capul. Un astfel de impas e rezolvat deoarece coapsele sunt mult mai mici decât umerii, iar gâtul e suficient de lung pentru a permite capului să treacă prin canalul nașterii în timp ce stă pe șolduri. Picioarele din spate ies primele pentru a reduce impactul căzăturii. Capul e sprijinit și ținut de coapse, iar gâtul e flexibil, permițând o îndoire acută în jurul umerilor.
Aceasta e o ieșire perfectă, ce altfel ar fi imposibilă în orice altă combinație sau cu orice altă lungime a gâtului. În câteva minute puiul stă între picioarele femelei. De la naștere până la maturitate, în numai patru ani, gâtul crește de la o șesime până la o treime din înălțimea girafei. Astfel de creștere e necesară pentru ca animalul să depășească înălțimea picioarelor și ca să se aplece să bea apă. În primul an puiul se hrănește aproape exclusiv cu laptele femelei, la care ajunge cu ușurință.
Din punct de vedere ecologic, girafa se potrivește perfect cu mediul înconjurător în care se află. E nevoie de un tăietor de copaci pentru a împiedica creșterea rapidă a copacilor care ar umbri pământul și ar nimici astfel iarba care oferă hrană pentru celelalte animale din savană. De asemenea e nevoie de o santinelă care vede peste iarba înaltă și observă mișcările animalelor de pradă. Girafa nu doar că e suficient de înaltă, dar are o vedere excelentă și e curioasă din fire. După ce le avertizează pe animale dând de câteva ori din coadă, girafa îndrăzneață se îndepărtează de zona periculoasă. Greutatea trupului, pielea groasă, lovitura mortală cu copita și pasul lung, rapid, fac girafa o pradă nedorită pentru orice carnivor.
A sugera că toate acestea ar fi putut evolua dintr-o singură clasă de animale, fără nici un alt animal înrudit, și că s-a dezvoltat atât de mult pentru că a lipsit hrana de pe pământ, e de-a dreptul absurd. Alte animale care se hrănesc pe pământ, vulnerabile în fața felinelor, și bombardate de aceeași radiație cosmică, nu ar fi trebuit să dobândească aceeași mărime ca girafa?
Interesant, există alte animale care se hrănesc din copaci. Gazela gerenuk din Africa are cel mai lung gât din familia gazelelor, are o limbă lungă și mănâncă frunze din copaci în timp ce stă ridicată pe picioarele din spate. Capra markhor din Afganistan se urcă în copaci înalți de 7,5 metri ca să mănânce frunzele. Alte mamifere doresc frunzele copacilor dar nici una nu devine girafă, iar girafa mai mult ca sigur că nu provine dintr-un animal „altul decât girafa.”
‘Nu putem ști dacă în trecut condițiile au fost la fel, dar „nevoia de a se întinde pentru a obține hrană” e, la fel ca atât de multe explicații darwiniene de acest fel, mai mult decât o speculație post hoc."’ Fosilele confirmă acest lucru, iar modul în care acest animal unic și minunat a fost creat dovedește acest lucru. Slava, gloria și cinstea sunt aduse Creatorului girafei.
Referințe
1. Percival Davis and Dean H. Kenyon, Of Pandas and People, Haughton Publishing Company, Dallas (Texas), 1989, p. 71.
2. Alan R. Hargens, Developmental Adaptations to Gravity/Cardiovascular Adaptations to Gravity in the Giraffe, Life Sciences Division, NASA Ames Research Center (California), 1994, p. 12.
3. Helen Roney Sattler, Giraffes, the Sentinels of the Savannas, Lothrop, Lee and Shepard Books, New York, 1979, p. 22.
4. Francis Hitching, The Neck of the Giraffe, Where Darwin Went Wrong, Ticknor and Fields, New York, 1982, p. 179.
LYNN HOFLAND, B.S.E.E., e inginer la NASA Ames Research Center, Mountain View, California. El și soția lui îi educă pe cei trei copii acasă, au pornit „Stiffneck Ministries” cu cinci ani în urmă pentru a oferi altor copii care sunt învățați acasă o librărie ce conține materiale creaționiste.
Traducere si adaptare www.Creationism.org
Cu permisiune
Sursa: www.creationism.info.ro
