„Cum pot creaționiștii să se aștepte ca oamenii să accepte ideea pământului tânăr, când, prin datarea radiometrică, știința a dovedit că planeta albastră are miliarde de ani vechime?”
Această interogație reprezintă gândirea unui mare număr de semeni de azi. Deși majoritatea oamenilor de știință acceptă datarea radiometrică, nu există totuși cu adevărat un motiv științific care să confirme corectitudinea datării, ci o mulțime de dovezi care arată că ea nu funcționează.
Credința că Pământul are o vârstă de miliarde de ani pare a fi o parte integrantă a culturii noastre moderne. Una dintre principalele obiecții care s-au adus creaționismului a fost totdeauna scara de timp prea scurtă presupusă de acesta. Însă, înainte de acceptarea uniformismului (postulat de modelul evoluționist), în prima parte a secolului al XIX-lea majoritatea cercetărilor susținea o mult mai scurtă scară de timp. Pentru susținătorii evoluționismului, nici chiar 30 miliarde de ani n-ar fi de ajuns pentru evoluția întâmplătoare.
Mitologia datării radiometrice pentru materia nevie
Indiciile pentru o vârstă de milioane de ani a Terrei sunt deduse din datările celor mai vechi roci ale pământului. În cele mai multe cazuri, vârsta unei roci nu este deloc „determinată” prin radiometrie, ci prin recurgerea la tabelul cronologic geologic și la vârsta evaluată a straturilor ce conțin fosile, care au fost fixate pentru modelul evoluționist înainte de a exista radiometria.
Metodele utilizate pentru măsurarea radiometrică în cazul materiei anorganice sunt consacrate: uraniu-toriu-plumb, rubidiu-stronțiu și potasiu-argon. La toate, un element-mamă se transformă treptat prin furnizare de radiații alfa, beta sau gama într-un element-fiică. Timpul în care jumătatea atomilor unui element radioactiv este transformată în atomi-fiică poartă numele de timp de înjumătățire, iar pe baza relației în care se găsesc elementele mamă și fiică se deduce vârsta probei, în următoarele condiții:
1. Sistemul procesului este închis (substanțele esențiale ale rocii nu s-au evaporat sau infiltrat). Totuși, asemenea sisteme închise nu există în natură și nicidecum în perioade de milioane de ani.
2. Componentele originare ale sistemului trebuie să fie cunoscute. Dacă o parte a elementului-fiică ar fi deja prezentă în rocă, măsurarea nu mai este relevantă (s-ar deduce o vârstă mult prea mare).
3. Viteza procesului trebuie să fie constantă sau (cel mult) să varieze într-un mod cunoscut. În nici un proces din natură nu este complet independent de vreun alt proces natural, astfel că, dacă variază anumiți factori, se modifică și viteza procesului. Practic este imposibil să se evalueze cu exactitate vârsta probelor de rocă.
Cea mai evidentă dovadă că metodele amintite necesită reconsiderări o furnizează rezultatele examinărilor efectuate cu ajutorul realităților istorice, în cazurile în care radiometria a fost aplicată pe roci apărute de scurtă vreme în erupții vulcanice. De 200 de ani au apărut rocile din vulcanul Kilauea (Hawai). Prin aplicarea metodei cu potasiu-argon s-a obținut „vârsta” de 22 milioane de ani! Și stâncile de la Hualalei datate 1801 au fost „evaluate” prin aceeași metodă ca având „venerabila vârstă” de 160 milioane până la 3 miliarde de ani. Pe când era fluidă, lava a preluat argon din aer, modificând condițiile sistemului.
Carbonul radioactiv și creația
Organismele vii și atmosfera conțin într-o anumită proporție carbon radioactiv (C14) și normal (C12). În organismele moarte raportul C14/C12 scade treptat, C14 prezent descompunându-se în C12 (timp de înjumătățire – 5730 ani). S-ar putea calcula vârsta unei fosile din raportul menționat în cazul unui echilibru între formarea și descompunerea lui C14 în atmosferă. O asemenea proporționare s-ar realiza după vreo 30.000 de ani de la începerea formării de C14. În măsura în care viteza de formare întrece pe cea de descompunere, se poate calcula că atmosfera actuală nu depășește 10.000 de ani, posibil nici 5.000 de ani (potrivit modelului creaționist care datează atmosfera de azi după potop).
Evoluționistul laureat al Nobelului pentru descoperirea metodei de datare cu C14, dr. W. Libby, aprecia că, în cele trei decenii de experimentare a metodei, exactitatea valorilor de măsurat peste 8.000 de ani scade puternic, în condițiile în care există nesiguranța constanței radiației cosmice. De aceea, metoda nu este utilizabilă pentru detectarea vârstei de peste 50.000 ani și destul de exactă numai până la 6.000 î.Hr. În aceeași direcție se înscrie și mărturia unui alt expert în domeniu, creaționistul Melvin Cook: „Există multe motive pentru faptul că metoda este utilizabilă numai pentru determinarea de vârste până la 3.000, cel mult 3.500 ani” (Willem J. J. Glashouwer, Așa a apărut lumea, pag. 49). Încurajator de sincer, evoluționistul William Stansfield recunoaște prezumțiile îndoielnice ale geocronometriei, arătând că nu există vreun ceas radiometric absolut sigur pe termen lung.
Grosul ansamblului dovezilor științifice (ritmul actual redus al vulcanismului, heliul din atmosferă, uriașele presiuni din interiorul zăcămintelor de petrol, magnetismul și răcirea Pământului, praful meteoritic, statistica populației) favorizează o viziune a unei Terre tinere, mult prea tinere pentru ca viața și omul să fi apărut printr-un proces evolutiv. Datele geocronometrice sugerează -ca și multe considerente ale științei – originea tuturor lucrurilor prin creație directă.
În actuala ordine a lucrurilor, cea de a doua lege a termodinamicii face imposibilă evoluția naturală spre forme de complexitate sporită. Oricât de bătrân ar fi Pământul și Universul, nu a trecut suficient timp ca să se poată produce evoluția…
Cu permisiune
Sursa: www.creationism.info.ro