Acum sa ne indreptam atentia pe scurt catre acele domenii de dovezi din care evolutionistii extrag "dovezile" lor cele mai bune ca organismele s-au dezvoltat de la simplu la complex, printr-un proces indelungat de evolutie. Domeniile acestea sunt variatia, asemanarea structurala, structurile vestigiale, biochimia, distributia geografica si succesiunea geologica.
Un studiu asupra gradului pana la care plantele si animalele pot sa varieze este foarte interesant. In general, capacitatea de a da nastere la variatii o au toate organismele. Plantele si animalele noastre domestice au fost foarte mult exploatate in aceasta capacitate, ca in cazul multor varietati de grau si a peste 200 de soiuri de caini, care se deosebesc intre ele tot atat de mult ca si cainele pechinez si cainele lup.
Mazarea dulce exista pe la anul 1700 intr-o singura forma, dar astazi gasim ca exista peste 500 de varietati numai din forma Spencer, sau incretita. Evolutionistii umplu mari parti din manualele lor cu rapoarte despre aceste varietati, declarand ca aceasta este o dovada de evolutie. Totusi, ei dau gres in chip curios in a recunoaste faptul ca o simpla sporire a numarului de soiuri in cuprinsul unui tip fundamental nu este evolutie, deoarece evolutia, asa cum o definesc ei, este aparitia unor tipuri fundamentale noi. In toate aceste cazuri, cainii, de exemplu, sunt tot caini, iar mazarea dulce este tot mazare dulce. Cu cat se duce mai departe lucrarea aceasta de producere de varietati, cu atat mai clar, fara sa-si dea seama, evolutionistii demonstreaza adevarul sustinerii Genezei ca fiecare tip fundamental se reproduce dupa tipul sau. Dovada reala este implinirea evolutiei.
Asemanarea structurala apare pe scara larga in natura. Ea este ilustrata prin faptul ca piciorul dinainte al calului, al porcului si al pisicii, aripa pasarii, inotatoarele balenei si bratul omului, toate contin oasele humerus, radius si ulna. Pentru evolutionist, aceasta este o buna dovada ca aceste forme deriva dintr-un stramos comun si sunt, prin urmare, rude de sange. Dar el trece cu vederea posibilitatea la fel de legitima ca aceasta similitudine, care trece prin anumite grupe, nu este decat o indicatie a faptului ca toate sunt opera unui singur Creator care a dat forma membrelor acestor grupuri, potrivit cu anumite forme structurale fundamentale. Un astfel de plan este cu siguranta de asteptat acolo unde este amestecat un lucrator omniscient.
Expresia structurii vestigiale se refera la parti ale anatomiei unui animal care, in aparenta, sunt fara de folos pentru el. Lucrul acesta s-ar putea ilustra la om prin apendice si prin anumiti muschi ai capului nostru, despre care evolutionistii spun ca sunt ramasite de muschi care erau bine dezvoltati la stramosii nostri si care-i ajutau sa-si miste urechile. Orice s-ar zice, lista aceasta de structuri vestigiale este o coloana interesanta si impresionanta care, cu cativa ani inainte era mult mai lunga decat astazi si includea organe ca tiroida, despre care astazi stim ca este extrem de importanta si necesara pentru corpul nostru.
Pentru a fi cu totul vestigial, un organ trebuie sa fie dovedit ca fiind lipsit de orice functie, atat la embrion, cat si la adult. Daca aceasta punere la proba este aplicata, raman pe lista numai cateva structuri, iar daca aceste cateva organe care raman trebuie sa constituie dovada pentru evolutie, asa cum se sustine ca o fac, trebuie sa se dovedeasca faptul ca au fost capabile, atunci cand functionau, de a forma un tip de organism fundamental diferit. De fapt, aceste structuri vestigiale nu dovedesc nimic in directia evolutiei, deoarece daca fiecare din aceste structuri vestigiale ar fi fost pe deplin dezvoltata, nu ar face altceva decat ar spori complexitatea si capacitatile organismului, o situatie care ar putea tot asa de bine sa indice adaptari create.
O alta "dovada" prezentata de evolutionisti este similaritatea chimica a sangelui ce apare la animale care sunt aproape asemanatoare din punct de vedere al structurii corpului. Pentru a ilustra, anumite teste arata ca sangele sarpelui si al soparlei este aproape asemanator in anumiti constituenti chimici, dupa cum este adevarat cu privire la acela al cimpanzeului si al omului. Dovedeste faptul acesta, de exemplu, ca omul si cimpanzeul au un stramos comun? Este de ajuns aici a spune ca omul si cimpanzeul consuma aproape aceleasi elemente nutritive de baza si au multe substante chimice identice in corpurile lor, o sustinere care se poate face cu privire la om si la bou sau la oricare alt animal vertebrat.
Toate animalele consuma aproape aceleasi elemente si protoplasma lor este, in general, foarte asemanatoare. Constitutia si structura specifica a unui animal sunt determinate de calitatile chimice ale genelor lui. Cu cat genele sau unitatile ereditare a doua animale diferite sunt mai asemanatoare, cu atat si anatomia lor este mai asemanatoare. Va fi evident pentru cercetatorul atent ca situatia aceasta va exista tot atat de real daca animalele au fost create dupa felul lor, ca si cand ar fi evoluat, si din cauza acestui fapt dovada din biochimie este la fel de capabila de a fi interpretata cel putin in doua feluri diferite.
Evolutionistul pune in circulatie un mare volum de dovezi din distributia geografica, fapt care demonstreaza, dincolo de orice indoiala, ca atunci cand indivizi ai celor mai multe feluri de animale se raspandesc pe pamant si ajung sa fie izolati ici si colo, o grupa de alta grupa, reprezentantii din aceste zone, izolate, prin procese naturale de schimbare, ajung sa difere mai mult sau mai putin in mod superficial de reprezentantii din oricare alta zona. Pentru a demonstra, vulpea rosie din America de Nord este reprezentata de noua grupe raspandite pe continent, fiecare grupa fiind destul de izolata de oricare alta grupa si s-a dat un nume de specie deosebit membrilor fiecarei grupe.
Evolutionistul, cu miliarde de ani la dispozitia sa, sustine ca, in acest mozaic al distributiei plantelor si animalelor, are o dovada reala ca organismele se schimba in noi tipuri de baza. Totusi, dovada aceasta arata ca tot ce poate realiza aceasta izolare si variatie sunt numai varietati ale aceluiasi tip de baza care era deja existent.
De exemplu, cele noua specii de vulpi deja mentionate sunt inca, fara indoiala, si pe buna dreptate, vulpi rosii ale aceluiasi tip fundamental care mai demult a strabatut Stramtoarea Bering mergand in America. Evolutionistului ii lipseste o explicatie stiintifica a originii acestor tipuri fundamentale, dar istoria Genezei, a potopului lui Noe, cu dispersarea finala a tuturor animalelor terestre pornind de la muntii Ararat, furnizeaza o explicatie completa a situatiei prezente in distributia geografica.
Evolutionistul considera ca "dovada" cea mai limpede a sa cu privire la faptul ca formele simple s-au dezvoltat in altele complexe reiese din raportul fosilelor. Dar cand cineva studiaza raportul acesta, este uimit sa afle ca varsta oricarui strat de roci este estimata după fosilele pe care le cuprinde mai degraba decat dupa pozitia lui fizica in relatiile cu alte straturi.
Daca fosilele sunt folosite pentru a determina varsta rocilor, nu ne putem intoarce pentru a folosi rocile spre a spune varsta fosilelor. Nici o dovada reala a dezvoltarii simplului in complex nu s-a gasit in roci. Forme care par asemanatoare sunt alcatuite in mod artificial in serii evolutioniste prin asamblarea specimenelor din zone vast separate, intre care nu se poate determina stiintific secventa in timp.
Deplina lipsa printre fosile a formelor intermediare intre trepte le face sa fie tot atat de ineficiente in demonstrarea evolutiei ca si formele vii cu discontinuitatea lor transanta. Faptul acesta invalideaza in chip desavarsit dovada. Numai acela care este vandut cu trup si suflet evolutionismului poate concepe ca evidenta fosilelor constituie o proba pentru evolutie. Un astfel de individ acopera marile goluri din raport cu un act de credinta evolutionista.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
