1. Preludiu
2. Deschidere 5 / 100 Tată iubit, te-adorăm
3. Rugă
4. COR 172 Prea Sfinte Creator
5. Introducere ……………………………………….
6. Tema I : Respectul în familie………………………
7. POEZIE: Lăsați copiii să apropie cerul ……………
8. COR 153 Părinți și copii
9. Tema II : Respectul în societate ……………….…
10. POEZIE: La fântâna inimii .………………..……
11. COR + COM 33/100 Am fost iertat de Dumnezeu (de învățat)
12. Tema III A : Respectul omului de lângă mine……..
13. Tema III B : Respectul față de sine …………..…..
14. Tema IV : Sociabilitate complexă ……………..….
15. COR 184 Strânși laolaltă
16. Povestire : Dă-te tu pildă! ……………………..…
17. ÎNCHEIERE ……………………………………….…………………
18. COR 23 Domnul să fie lăudat
19. ÎNCHIDERE: 33 / 100 Am fost iertat de Dumnezeu
20. Rugă
21. Postludiu
De când se naște, omul caută mijloace prin care să fie fericit. Se întreabă mai puțin cine l-a creat dar caută și se întreabă: „Unde este fericirea?” sau "Cum pot să fiu fericit?".
Am văzut într-o bibliotecă o carte cu titlul: Secretul fericirii. Am rugat insistent proprietarul să mi-o dea s-o citesc. Eram în căutarea fericirii. Căutam ceva nou, ceva ce nu știa nimeni, ceva care să mă facă fericit.
În viață, omul caută acest secret al fericirii, dar mai curând sau mai târziu constată dezamăgire. „Numai anumiți oameni reușesc să fie cu adevărat fericiți, iar eu nu fac parte dintre aceștia” sau „în viață nu există fericire”. Alții dimpotrivă, senini și plini de calm interior, mărturisesc că au găsit chiar mai mult: „sursa, secretul” propriu-zis al fericirii.
În acest program vom contura o latură a acestui secret; și anume RESPECTUL înțeles ca: atitudine, sentiment de stimă, considerații și prețuire față de cineva sau ceva, dar și manifestarea vizibilă, practică a acestui complex de atitudini.
După câteva momente de reculegere, obosit de truda zilei, un tată meditează profund asupra modului cum s-a purtat față de copilul său. Orice părinte recunoaște că nu este ușor să fii calm, răbdător cu micuțul familiei. E minunat să înveți arta de a păstra tonul vocii, seninătatea privirii, logica cuvintelor și maturitatea gândirii față de copil, rodul iubirii și darul lui Dumnezeu.
Dar iată o metodă pe care o recomandă Livingstone Larnet, un mare pedagog american, pentru a-i pune pe copii la respect. Înainte de a-l certa sau de a-l mustra pe copil, citiți următorul pasaj intitulat: „Părinții uită”, din cartea „Arta de a trăi”:
Micuțule, ascultă-mă… tu dormi cu obrazul pe mânuța ta și cu buclele tale blonde lipite de fruntea ta umedă. M-am strecurat în camera ta… vreau să-ți fac o mărturisire. Adineauri am fost cuprins de remușcări, în timp ce-mi citeam ziarul. Astăzi am fost cam aspru cu tine. Dimineață, când te pregăteai să pleci la școală te-am mustrat pentru că te mulțumeai să-ți treci prosopul umed pe vârful nasului. Te-am certat pentru că ghetele tale nu erau curate, am strigat când ți-am aruncat jucăriile pe jos. La dejun te-am certat iar – vărsai laptele, înghițeai lacom, puneai coatele pe masă… La plecare, te-ai întors și mi-ai zis: „La revedere, tăticule”, iar eu ți-am răspuns încruntând sprâncenele: „Stai drept!”.
Seara același cântec. Întorcându-mă de la lucru, te-am pândit pe drum. Te jucai cu bilele în genunchi, în praf. Te-am umilit în fața camarazilor tăi, când ți-am poruncit să te duci înaintea mea acasă. Iți amintești apoi? Te-ai strecurat sfios cu un aer deosebit în biroul meu, în timp ce eu lucram. Am ridicat ochii: „Ce este?”. N-ai răspuns nimic, dar printr-un elan irezistibil ai alergat către mine și ți-ai aruncat brațele în jurul gâtului meu, strângându-mă cu acea devoțiune mișcătoare pe care Dumnezeu a înflorit-o în inima ta și pe care răceala mea n-a putut s-o primească. Apoi ai fugit… ți-am auzit piciorușele alergând pe scări.
Ei bine, fiul meu, atunci cartea mi-a alunecat din mâini și o frică teribilă m-a cuprins. Iată ce a făcut din mine mânia criticii și a mustrărilor – un tată morocănos și rece. Te pedepseam pentru că nu erai decât un copil. Nu-mi lipsea iubirea, dar așteptam prea mult de la tinerețea ta. Te judecam după experiența anilor mei. Și totuși este atâta generozitate și loialitate în sufletul tău. Știu că tu n-ai înțelege toate acestea dacă le-ai auzi. Dar mâine vei vedea, voi fi un alt tată. Voi deveni prietenul tău. Voi râde și voi plânge cu tine. Acum, când te privesc, în pătucul tău, știu că nu ești decât un dulce copilaș. Abia ieri erai în brațele mamei tale, cu capul pe umărul ei… am aștept prea mult de la tine, prea mult…
„Tați și mame, nu arătați copiilor voștri o față întunecată. Învățați-i cu bunătate și alipiți-i de inima voastră. Lăsați-I să vă șoptească la ureche toate necazurile și bucuriile lor. Dacă au greșit și își recunosc greșeala, iertați-i tot atât de binevoitori cum doriți să fiți iertați și voi de Tatăl vostru din ceruri. Îngerii cerești se vor bucura de străduințele voastre de a cultiva acea iubire care vine de sus: pașnică, blândă, plină de îndurare și de roduri bune.
Lăsați copiii să apropie cerul,
cu zâmbetul pe care voi l-ați pierdut
în răcoarea grădinii…
Lăsați copiii să sape cărare
spre pășunile vieții, cu mâinile lor
ca niște crengi de lumină.
Lăsați copiii
să arunce țărâna mândriei,
dincolo de zidurile inimii voastre.
Lăsați-i să vă spele
ferestrele gândului
cu ploaia iubirii lor nepătate!
Lăsați copiii
să crească către soare,
măsurându-și urcușul
cu însăși statura
pomului vieții!
Lăsați copiii
să-și crească copacul făpturii
laolaltă cu toate lianele gândului!
Lăsați copiii
să-și apropie cerul!
Spre a-și oglindi în el caracterul.
Lăsați copiii
pe calea ce duce-n paradis,
spre a fi veșnic binecuvântați de Isus!
Ființa umană este născută să trăiască în societate, înconjurată de semeni și având interese împletite împreună cu ale acestora. Secretul fericirii mele constă în felul meu de a mă comporta cu ceilalți. El depinde în mare măsură de mine.
Să urmărim această dependență în Ioan, capitolul 4.
Cu un ulcior în mână, o femeie din Samaria se apropie de una din tradiționalele fântâni – cea a lui Iacov. Era singură, pentru că nici unul din cei cinci bărbați nu-i adusese fericire. Nefericirea ei o făcea să nu vadă pe nimeni din jur. Dar, iată că un iudeu, un om superior ei, se apropie și îi cere apă, vorbindu-i atât de frumos. În fața ei se afla un biet călător, însetat, obosit de cale și prăfuit. Acest călător era Isus. Femeia nu-L cunoștea pe Isus, dar a văzut în El o personalitate plină de respect, L-a asemănat chiar cu marele patriarh Iacov. Prin cuvinte simple, Isus, care cunoștea durerea acestei femei, a privit persoana ei ca pe cineva egal în demnitate și demn de a fi respectat.
De unde venea iubirea care a schimbat viața acestei femei? Ce miracol i-a spus Isus acestei femei?
Comunicarea între Isus și femeia samariteană a început printr-o dăruire plină de respect. Nimic din ceea ce este sfânt și nobil nu trebuie tratat cu nepăsare și cu indiferență. Respectul pentru cei din jur este primul pas în creșterea caracterului. Ca să putem ajunge aici, trebuie să se nască și să se dezvolte în noi simțul demnității umane.
LA FÂNTÂNA INIMII
Mi-e inima fântână goală lângă drum
Tu, lângă ea, Isuse, ai poposit acum.
Ești obosit, Isus, de drum îndelungat
În arșița amiezii stai – flămând și însetat.
„O, dă-Mi să beau…” îmi ceri cu glasul tremurat
Dar inima-mi fântână goală, a secat.
Și n-am un zâmbet bun, un gând să-Å¢i dăruiesc
Cu care setea de pribeag să-Å¢i potolesc.
„O, dă-mi să beau din apa vie, scump Isus,
Și cu iubire, inima mi-o umple până sus.”
Mi-e inima fântână goală lângă drum…
Să vii din nou, Isuse, Te aștept acum…
Matei 14:23 „Isus S-a suit pe munte la o parte ca să se roage”. Ceasuri întregi a stăruit în rugăciune către Dumnezeu. Nu pentru Sine erau aceste rugăciuni, ci pentru oameni.
În cartea „Hristos, Lumina lumii” se afirmă: „Atunci când căutăm să cunoaștem pe Tatăl ceresc din Cuvântul Său, îngerii se vor apropia de noi și caracterul nostru va fi înălțat și înnobilat. În timp ce spiritul este umplut de respect, sufletul este reînviorat.”
Comuniunea cu Dumnezeu ne va face conștienți de valoarea fiecărui om și va determina în noi o manifestare liberă, neegoistă, a atenției, a sentimentului de stimă, a respectului. Fiecare om reprezintă o valoare în fața lui Dumnezeu. Atunci când vom fi conștienți de prețul răscumpărării noastre, de iubirea lui Dumnezeu care ne face fericiți, de valoarea pe care Dumnezeu a investit-o în fiecare dintre noi, nu vom sta indiferenți nici față de cel mai neînsemnat om.
„Fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuși.” (Filipeni 2:3)
Aruncând privirile în jur, suntem deseori tentați să apreciem valoarea unui om după criterii omenești, după observați empirice și grăbite sau în funcție de dispoziția noastră lăuntrică. Dar cine este OMUL DE LÂNGĂ‚ MINE? Este așa cum îl privesc eu, așa cum mi-l imaginez din datele sumare pe care le-am alăturat?
O, dacă am vedea în clipa aceasta pe omul de lângă noi așa cum este el – o ființă dornică de a fi înțeleasă și mângâiată – dacă ne-am strădui să descoperim binele ascuns în necunoscuții din preajma noastră, atunci vom surprinde licăriri de cinste și noblețe chiar și în cei înrăiți.
Omul de lângă mine este un prețios suflet pentru care Isus a murit, și față de care El are aceeași iubire nemărginită și aceeași grijă nepărtinitoare.
Mă voi ruga pentru omul de lângă mine, îl voi ajuta să-și dezvolte posibilitățile pline de perspective pe care le-a primit în dar de la Dumnezeu, îi voi respecta opiniile și nu voi greși dacă îl voi privi mai pe sus decât mine. Iată năzuința oricărui ucenic sincer.
Virtutea respectului trebuie să fie corolarul relațiilor sociale și acest lucru implică respectul față de propria persoană.
Respectul față de sine apare la prima repulsie în fața comodității și plăcerii; dacă viața cotidiană are la dispoziție numai 24 de ore, atunci respectul de sine nu numai că va ști cum să le împartă, dar ne va da și puterea de a le folosi cu maximum de randament. Efortul de a urmări acest material considerăm că face parte din sfera respectului de sine.
A te respecta pe tine înseamnă a fi foarte sever cu tine însuți și totodată îngăduitor cu ceilalți. În fața acestui tribunal al conștiinței, sinceritatea trebuie să fie totală. Respectul de sine constă în fiecare hotărâre pe care o iau și o duc la capăt. El nu este acordat omului ca un dar, la venirea lui pe lume, ci este o demnitate care trebuie cucerită prin stăpânire de sine și înălțare morală. Reușita depinde de respectul pe care ni-l acordăm.
Așadar, respectul nu este numai o virtute; el devine o îndatorire pentru noi. Respectându-mă pe mine aduc onoare și slavă Celui care m-a creat, care mi-a dat valoare, personalitate și demnitate în această lume.
În raporturile dintre oameni, semnul suprem al respectului este politețea, care se manifestă, în general, printr-un întreg comportament, și, mai ales, prin cuvânt.
Respectarea regulilor de politețe va conduce în adevăr la o colaborare armonioasă între oameni. Treptat, dincolo de politețea formală, se dezvoltă o delicatețe a sentimentului ce se exprimă în întreg stilul de viață al oamenilor, în modul de a vorbi, de a privi, în graba pe care o depun în a răspunde unui salut.
Cea mai mare parte din viața noastră nu se compune din fapte și sacrificii mari și extraordinare, ci din lucruri mărunte. Un singur cuvânt dacă este rostit cu seninătate, îndeamnă pe interlocutor la politețe și respect, dar se răsfrânge în același timp și asupra celui care-l rostește, creându-I un climat interior de calm și liniște. Dimpotrivă, vorbirea rostită violent și necontrolat conduce la raporturi brutale și agresivitate. Purtarea nepoliticoasă provoacă nemulțumiri, opoziții, rea voință și dispreț reciproc.
Evanghelia nu încurajează politețea de formă, ci acea curtoazie care izvorăște dintr-o adevărată bunătate a inimii renăscute. Politețea joacă un rol important în viața de familie. Un soț poate purta mult respect soției sale, dar acesta trebuie manifestat în mod vizibil. În realitate, numeroase familii nu sunt unite tocmai din lipsa politeții, a respectului reciproc. Nimeni nu trebuie să trăiască numai pentru sine. Privirile, tonul vocii, purtările, totul influențează viața din cercul familiei. Ele modelează caracterul și temperamentul copiilor, ele inspiră sau tind să nimicească încrederea și iubirea.
Sunt mulți în lumea aceasta care flămânzesc după iubire și împreună simțire. Prindeți orice prilej pentru a contribui la fericirea celor din jurul vostru, împărtășind cu ei sentimentele voastre. Cuvinte de bunătate, priviri de simpatie, expresii de apreciere, vor fi pentru mulți ca un pahar cu apă rece oferit unui suflet însetat. Un cuvânt de încurajare, o faptă de bunătate, vor ușura poverile care apasă greu asupra umerilor obosiți.
Adevărata fericire se află în servirea neegoistă. Și fiecare cuvânt și fiecare faptă de slujire sunt raportate în cărțile cerului ca și cum ar fi fost făcute pentru Însuși Domnul Isus. „Oridecâte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești neînsemnați frați ai Mei, Mie mi le-ați făcut.” (Matei 25:40)
În fiecare zi, faceți ceva pentru a crește, a înfrumuseța și a înnobila viața pe care Domnul Hristos a răscumpărat-o cu Însuși sângele Său.
Bunul Dumnezeu să ne ajute ca aceasta să fie ținta noastră supremă.
„Nu mai merge așa…” – își zicea Margareta, sprijinindu-și capul în palme. Adineaori, mama mă mustră pe mine, fără nici un motiv. Acum, uite cum îl dojenește pe Toma pentru că umblă cu zgomot… De când știu, numai cuvinte aspre, ironii, bufnituri și răspunsuri în doi peri! Și ne mai numim familie de creștini… Nu, așa nu mai merge…
Gânduri de acest fel au mai năpădit sufletul lui Margareta. Dar acum simțea ca niciodată că s-a umplut paharul! Să plece de-acasă? Ce vor spune frații? Și nici nu are încă 18 ani. Atunci – altă soluție – să îndure pasiv? Iarăși nu mai merge. Ceva trebuie să facă, dar ce?
Margareta luă Biblia ce rămăsese deschisă pe pat. Își aruncă privirile pe paginile ei și ochii îi rămăseseră ațintiți pe ultimul verset din josul paginii. Era Tit 2:7 : „Dă-te pe tine însuți pildă de fapte bune…!”
Îl citi, îl reciti… Ce răspuns! Ea, să fie un exemplu pentru alții? La asta nu s-a gândit niciodată. Aștepta de la alții. Cuvântul însă spune altfel. Și pentru că tot se socotește mai bună ca ceilalți, ar trebui s-o facă. Împotriva oricărei prejudecăți. Și, cine știe dacă nu dintr-o hotărâre ca aceasta va veni schimbarea?
Hotărâtă, Margareta se ridică. Va începe chiar acum: va începe cu Maria.
În camera alăturată Maria, sora ei, stătea culcată gemând din când în când, din pricina durerilor de cap. La zgomotul pașilor, Maria deschise ochii tânjitor, dar îi închise numaidecât. Margareta se apropie ușor de pat și puse mâna pe capul sorei sale:
„Te doare rău? Nu vrei să te răcoresc puțin, să-ți fac un masaj?”
Maria, prea puțin obișnuită cu simpatia, răspunse:
„Nu, lasă-mă mai bine în pace și durerea mă va lăsa singură.”
„Dar nu te pot ajuta cu nimic?”
„Nu! Cum am răbdat până acum, cred că voi mai putea răbda până seara!”, răspunse Maria cu un aer necăjit.
Dacă Margareta s-ar fi așteptat ca gestul ei să fie prețuit, refuzul sorei sale ar fi descurajat-o cu siguranță. Dar ea se aștepta tocmai la o astfel de primire și ea deja știa ce avea de făcut. Fără a lua seama la cuvintele Mariei, se duse la bucătărie, luă un vas cu apă și reîntorcându-se la sora ei, îi umezi tâmplele, îi frecă mâinile înfrigurate și îi legă fruntea cum putu mai bine. Apoi trase jaluzelele și se așeză pe pat, mângâind capul bietei fete. După nici 10 minute Maria adormi. Atunci Margareta ieși în liniște și un simțământ de bucurie cum nu mai avusese până atunci i se strecură în inimă. Era prima ei lecție de simpatie și o găsi tot atât de dulce ca și aerul îmbălsămat al dimineții.
Curând veni seara. În timp ce toți se așezau la masă, tata se uită împrejur.
„Margareta unde-i? Ea nu mănâncă?”
„Mai zăbovește, răspunse indiferentă mama. A ținut morțiș să servească ea masa.”
Pe când intra Margareta cu mâncarea, discuția era în toi:
„Zicea că frecția i-a luat durerea cu mâna, "comenta Toma.
Cei de la masă parcă o priveau altfel. Așadar s-a aflat?
Deși conversația reveni la vadul ei obișnuit, o undă deosebită plana în sufragerie. Margareta o simțea. Și, deși tonul vocilor suna tot mai strident, privirile totuși se schimbară. Iar când tatăl se ridică de la masă, Margareta rămase surprinsă de cuvintele lui:
„Mulțumim pentru masă , Margareta!”
„Mulțumim, mulțumim…" – repetară și ceilalți.
Ce minune! Mai servise masa și altădată la cuvântul mamei, dar niciodată până acum nu i s-a mulțumit ei! Ce taină dezvăluiau cuvintele acestea… Așadar, inițiativa pornită din iubire – se simte? Până atunci nu știuse că slujirea înalță.
Curând, forfota casei se liniști. Margareta ieși din baie, își strânse hainele cu grijă lângă pat, îngenunche și se rugă… O, câte avea să spună în seara aceasta !
Cele două minute tradiționale ale rugăciunii trecuseră; apoi încă cinci… încă zece…simțea că sora ei nu doarme, ci o urmărește, dar nu o deranja. Prea plinul inimii simțea nevoia după fața lui Dumnezeu, cum niciodată nu o simțise, era o părtășie nouă, minunată…
„Iți mulțumesc, Tată! Fă din viața mea o fântână. Da… o să încep cu altarul. Cu siguranță n-o să mă respingă. Ajută-mă! O să încerc cu mama. Dă-mi dragoste să o ajut. Și fă, Doamne, să ne iubească! … O să aranjez și camera lui Toma. O să-i fac focul! O, Tată, să nu mai plece de-acasă! Să fim o familie fericită!”
Stelele răsăriseră pe cer de mult… Ursa mare, steaua ciobanului, Orionul… În liniștea nopții, tainic, deasupra casei aceleia se oprise Veșnicia.
ÎNCHEIERE
Psalm 73:28 „Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Domnul.”
Care este secretul fericirii? După cum poate am observat, secretul constă în respectul pe care-l am față de Dumnezeu, față de semeni și față de mine.
Chiar dacă inima mea nu este dispusă să-l respecte întotdeauna pe cei din jur, trebuie să-mi impun acest respect căci este spre fericirea mea.
Încercați să zâmbiți unui om pe care îl considerați neînsemnat și, în același timp, interesați-vă prin cuvinte simple, dar călduroase, de starea sufletească a acelui om, apropiindu-vă de inima lui. Când cineva năvălește asupra dumneavoastră cu cuvinte nepoliticoase pe un ton ridicat, opriți-vă, gândiți-vă și apoi, chiar dacă inima nu vă încurajează, răspundeți-i frumos. La început va fi o luptă teribilă în sufletul celui ce și-a propus să fie respectuos. Dar, prin rugăciune personală, Domnul Isus va duce lupta în locul nostru. Religia lui Hristos ne face în stare de a ne purta amabil și politicos. Prezența noastră printre oameni îi va influența la acte de iubire care vor aduce armonie fericirii. Atunci când genunchiul nostru se va pleca înaintea lui Dumnezeu și inima în fața aproapelui, vom simți cu adevărat fericirea.
Să-L rugăm pe Dumnezeu ca fiecare dintre noi să gustăm din plin fericirea de a servi, spre mântuirea și spre slava Sa veșnică.
AMIN!
De-am putea…
De-am putea să tragem vălul
De pe fața orișicui,
Să-i cunoaștem rostul faptei,
Cunoscând sufletul lui,
Că-i mai bun decât crezusem,
Constata-vom foarte des:
Am iubi mai mult pe oameni,
Dacă i-am fi înțeles.
Dac-am ști motivul faptei,
Fie-n bine, fie-n rău,
Am iubi pe păcătosul,
Și-am urî păcatul său.
Dacă-am ști puterea mare
Ispitind pe muritori,
Cu greșeala orișicui
Am fi mult mai răbdători.
De-am ști griji, de-am ști cercare,
Și zadarnice sforțări,
De-am ști și cruda-nșelare
Și fatalele-i urmări,
N-am mai arăta asprime
Altora, nici chiar decum
Ci-am da ajutor mai bine
Celor ce-i urâm acum.
Ah! Cum judecăm pe altul,
Neștiind lăuntrul lui
Căci impulsul faptei sale
Așa negru și rău nu-i.
Să vedem, peste-a lui rele,
Bunătatea-i mai ales,
Am iubi mai mult pe oameni,
Dacă i-am fi înțeles!
Material preluat de la www.intercer.net
