Parabole moderne

CUPRINS:

1.    Deschidere 256: 1 și 2
2.    Rugă
3.    Introducere
4.    Tema I:
5.    Poezie
6.    COR
7.    Tema II:
8.    Poezie:
9.    COR
10.    Tema III
11.    Poezie:
12.    COR
13.    Tema IV:
14.    Poezie:
15.    COR
16.    Tema V:
17.    Poezie:
18.    COR
19.    Închidere 256: 3, 4 și 5
20.    Rugă
21.    Postludiu – ieșire

„Împărăția cerurile se aseamănă cu…”, începea Isus. Și, în mod sigur, urma o parabolă. Contemporanii lui Isus care au ascultat cuvintele Sale au exclamat: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta”. Într-adevăr, felul în care El a prezentat marile adevăruri ale mântuirii, ca să fie înțelese chiar și de un copilaș, a uimit lumea de atunci și până astăzi.

Grâul și neghina, talanții și aluatul, comoara ascunsă, mărgăritarul de mare preț, năvodul cu pești, fiul risipitor, semănătorul ieșit la semănat, oaia rătăcită, samariteanul milos, nunta fiului de împărat sau cele 10 fecioare sunt numai câteva din parabolele spuse de Isus, care alcătuiesc un tezaur nesecat de învățătură. Cu ajutorul lor, Isus a dezvăluit omenirii tainele împărăției cerurilor.

Oamenii nu se săturau ascultându-L, pentru că aceste pilde, aduceau cerul mai aproape de pământ.Dacă Isus ar fi astăzi printre orășeni, ar spune, probabil, pilde cu autostrăzi suspendate, cu avioane supersonice, supermarket-uri și, poate despre televiziune. Iar noi ne-am aminti de ele și adâncile lor tâlcuri, de fiecare dată când ne-am afla în preajma acestora.

În această oră oprim să vă prezentăm niște parabole moderne, cu teme diverse, care să aibă același efect asupra noastră, a tuturor, asemenea pildelor din vechime: să ne mângâie, să ne dea speranță, să ne mustre cu bunătate, să ne pună pe gânduri, să provoace o hotărâre, descoperindu-L pe Dumnezeu, și dezvăluind ce se găsește în inimile noastre.

„Și, când se surpă temeliile, ce ar mai putea să facă cel neprihănit?” (Psalm 11:3).
„Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Isus Hristos” (1 Corinteni 3:11).

Nimeni nu se aștepta ca terminarea construcției să dureze atât de mult. Ar fi trebuit să fie gata de câțiva ani dar s-au produs multe întârzieri și reveniri. De multe ori a existat impresia că această construcție este mai departe de a fi terminată chiar decât fusese la începerea ei.
Arhitectul a pus la îndemâna constructorilor un Plan care oferea suficiente date pentru realizarea construcției. Dar unii au interpretat schița într-un fel, alții în altul, iar alții, pur și simplu, au ignorat Planul. În cele din urmă, constructorii au devenit atât de dezorientați încât Arhitectul a elaborat un set de Instrucțiuni Suplimentare, cu și mai multe detalii, sperând că acestea vor oferi suficient explicații referitoare la Planul original, astfel ca nimeni să nu mai interpreteze greșit proiectul construcției.

La început, se părea că Instrucțiunile Suplimentare au efect. Constructorii au fost încurajați de noile explicații referitoare la intențiile Arhitectului și au început treaba cu un nou avânt și unitate. A fost solid concepută o temelie, ziduri au fost înălțate (Sfințirea), iar partea centrală a clădirii a fost completată cu mai mulți stâlpi de consolidare. Cu toții așteptau acum cu nerăbdare ziua când lucrarea avea să fie gata iar Arhitectul urma să vină, așa după cum promisese.

Numai că venirea Arhitectului a fost din nou amânată pentru că alte interese s-au ivit iar construcția clădirii a stagnat lungi perioade de timp.
Apoi, cei care au ținut strâns legătura cu Arhitectul au lansat o veste: Acesta va veni, indiferent dacă va fi sau nu va fi clădirea gata! Și s-a produs război în țara unde se construia clădirea și a apărut un Vrăjmaș care dorea mai mult ca orice să vadă această clădire și tot ce se afla pe lângă ea, pradă pieirii. Străjerii puși să vegheze și să anunțe apropierea inamicului raportau că, potrivit observațiilor lor, forțele vrăjmașe vor fi, în scurtă vreme, suficient de tari pentru a porni un atac distrugător.

Constructorii s-au reapucat serios de lucru. Dar, nu după mult timp, s-a iscat din nou confuzie între ei. Unii aveau impresia că temelia este nepotrivită pentru susținerea întregii greutăți a clădirii. Între timp, interesul pentru clădire a slăbit din nou și lucrarea a fost abandonată și mari porțiuni ale fundației au rămas în moloz și paragină. o bună parte din temelie (Îndreptățirea), a fost astfel neglijată. Iar când lucrarea a fost reluată, s-a descoperit că unii dintre constructori au zidit pereți alături de temelii. Cei care înțelegeau absoluta necesitatea a unei temelii solide au ținut ca lucrarea să vizeze, în primul rând, consolidarea și completarea fundației. Ei insistau ca temelia să fie făcută exact conform Planului, ceea ce ar fi fost suficient.

Au existat atâtea neînțelegeri că, adeseori, construcția a fost oprită pentru lungi perioade de timp, în vreme ce lucrătorii își aruncau unul altuia învinuiri, insulte și, uneori, chiar cărămizi în cap.Toți lucrătorii aveau egal acces la Plan (Biblia), precum și la Instrucțiunile Suplimentare (Spiritul Profetic) și totuși, cei ce le citeau au ajuns la concluzii diferite. Din această cauză, a apărut o crescândă tendință de a pune la îndoială aceste surse de informare. Unii susțineau că Însuși Arhitectul a spus că absolut tot ce era esențial de știut  se află în Planul original. „Dacă ne-am mulțumi doar cu Planul original, lăsând la o parte Instrucțiunile Suplimentare”, insistau ei, „am putea ajunge mai ușor la un consens în ceea ce privește construirea clădirii”. Ideea aceasta a avut priză la mulți dintre lucrători și astfel s-a ajuns la nesocotirea Instrucțiunilor Suplimentare date de Proiectant și studierea, în exclusivitate, a Planului original. „Nu este adevărat că nu credem că Instrucțiunile Suplimentare vin de la Arhitect”, le explicau ei celor care le cereau socoteală, „dar simțim noi că Planul original este neglijat și încercăm, astfel, să îndreptăm lucrurile”.

Apoi, într-o zi, un grup de lucrători s-au adunat în partea centrală a clădirii – partea realizată imediat după ce au fost primite Instrucțiunile Suplimentare. Ei aveau în mâini ciocane și dălți și au început să spargă în pilonii principali ai clădirii. „Am studiat Planul”, spuneau ei „și am văzut că Instrucțiunile Suplimentare prezintă o schiță greșită a acestor elemente. Pilonii aceștia sunt făcuți greșit. Trebuie să-i dărâmăm și să facem alții în locul lor”. Și mulți dintre lucrători și-au abandonat partea lor de lucru, alăturându-se acestui grup.

Dar alți lucrători s-au alarmat. „Dacă veți dărâma pilonii centrali, clădirea nu va mai sta în picioare” au exclamat ei. „Nu fiți înguști la minte”, le-au replicat cei cu ciocane și dălți. „ni s-a spus chiar prin Instrucțiunile acestea Suplimentare ale voastre că, până ce va veni Arhitectul în persoană, vor fi tot timpul construcții noi de făcut. Ceea ce facem noi nu este decât o astfel de construcție nouă, după cum a fost proorocit”.

„Bine, dar” au insistat ceilalți, „Instrucțiunile Suplimentare arată cât se poate de clar că nu trebuie demolați pilonii originali pentru a construi din nou!”.Maistrul constructor a convocat în grabă o ședință pentru oprirea dărâmării pilonilor înainte ca întreaga construcție să se prăbușească.

La acea adunare, unii cu considerat că lucrătorii cu ciocane și dălți aveau dreptate și că trebuie să fie lăsați să-și continue treaba. Alții credeau că aceștia sunt total greșiți și trebuie dați afară din lucrare. Iar alții erau de părere că fiecare om trebuie lăsat să construiască sau să demoleze după propria înțelegere. Și încă mulți nu erau siguri de partea cui este adevărul dar considerau că important este să se vegheze la Inamicul care venea mereu pentru a încerca să distrugă construcția. Câțiva erau de părere că nu trebuia să se teamă mai mult de dușmanii de-afară decât de cei dinăuntru și că nu era nevoie de un Vrăjmaș care să distrugă lucrarea, atâta vreme cât constructorii demolau ei înșiși. Glasurile lor, însă, se pierdeau în confuzia generală. Discuțiile și dezbaterile continuau. Ceea ce, însă, nici unul dintre ei nu părea a fi realizat era faptul că Vrăjmașul deja venise…

   O    VIZITĂ‚

Un înger, păzitor al unui credincios,
Trecea în miez de noapte către Orion.
Mergea ca un drumeț, pe jos.

Deși era grăbit și parcă supărat,
M-am așezat în calea lui și l-am oprit,
Iar el, pentru o clipă-a stat.

Mi-a povestit că se întoarce obosit.
Am observat că-n sinea lui, de fapt, plângea,
Și-atunci, puțin, l-am iscodit:

Dacă ești înger păzitor de ce-ai plecat?
De ce lași omul peste noapte nepăzit?
Sau poate omul te-a mânat?

Nu, omul nu m-a izgonit, e botezat,
E în politică mult implicat.
El nici nu știe c-am plecat.

Îmi pare rău că noaptea se destramă,
Iar el, atât de ocupat și de străin,
N-a mai luat nimic în seamă.

În noaptea asta cred că totul s-a sfârșit.
Am fost chemați de Dumnezeu acasă.
Și credinciosul meu nu-i mântuit.

Am vrut să-l mai întreb ceva, dar, a plecat
Din tot ce-am discutat îmi amintesc atât:
Vă spun și vouă, n-am uitat:

Spunea că Ceru’și cheamă emisarii înapoi
Retrage ambasadele și-nchide vama;
Va fi, se pare, ultimul război.

Nu te juca, mi-a spus, de-a credinciosul.
Ia mai bine seama

Isus le-a zis: “Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată și cine crede în Mine, nu va înseta niciodată” (Ioan 6:35).

Când m-am trezit, de dimineață, masa era acolo. Fusese, probabil, și înainte, dar eu nu observasem. Și era o masă mare și frumoasă, încât nu-mi pot închipui cum reușisem să nu o remarc.
Masa era încărcată cu bucate. Pe ea, se aflau pâine și fructe și tot ce ți-ai putea dori. Era, de fapt, cea mai atrăgătoare masă din câte putusem vedea vreodată.
M-am apropiat de masă, pentru a mă uita mai bine și un bărbat înalt, Amfitrionul, după câte se părea, m-a salutat, invitându-mă bucuros:
–    Rămâi și servește-te! Nu vrei să-ți găsesc un loc?
Ezitam.
–    Hm, nu știu ce să zic… Aș putea, mai întâi, să vă pun câteva întrebări?
–    Desigur, mi-a răspuns.
–    Al cui este ospățul acesta? Vreau să zic, cine l-a pregătit? Cine a făcut invitațiile?
–    Și Duhul și Mireasa zic: „Vino!” Și cine aude, să zică: „Vino!” Și celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții, fără plată! (Apocalipsa 22:17).
–    Vreți să spuneți că nu trebuie să plătesc nimic pentru această masă?
–    Exact.
–    Știți, de obicei, mie nu prea mi-e foame dimineața, i-am spus eu cercetând masa pusă. Nu se întâmplă să aveți vreun sandviș consistent, pe care să-l iau la pachet, în buzunar, și să-l mănânc în drum spre școală? Aș economisi, desigur destul timp…
Gazda zâmbi.
–    Vei vedea că, aici, ai mai multă poftă de mâncare decât bănuiești. Dimineața, organismul este cel mai bine pregătit pentru prelucrarea alimentelor. Dacă îți iei timp, la începutul fiecărei zile, să mănânci un mic dejun consistent, vei vedea că ai mult mai multă energie și eficiență, pe parcurs.
Încă mai ezitam…
–    Știți, eu am cunoscut oameni care-și începeau ziua cu un mic dejun, o continuau cu un alt mic dejun, după aceea prânzeau și, imediat, cinau. Apoi, printre aceste mese, luau gustări ajungând, în final, să mănânce toată ziua și să se îngrașe într-atâta, încât de-abia puteau să mai umble.
–    Este adevărat, mi-a răspuns Gazda, că aceia care nu fac altceva, toată ziua, decât să mănânce, or să se oprească, până la urmă, din mâncat. Dar la fel de adevărat este și că aceia care nu mănâncă, vor muri. Dacă, însă, vei veni la masa aceasta în fiecare zi și vei mânca o hrană echilibrată, bazată pe Pâinea Vieții, vei avea energia necesară lucrării în vie toată ziua.
În vreme ce Amfitrionul se străduia să mă convingă, am observat ceva – la celălalt capăt al mesei, stătea predicatorul comunității mele. Farfuria lui era plină de bunătăți și el mânca plin de bucurie.
–    Iată-l pe pastorul meu! Am exclamat.
–    Da, mi-a răspuns Gazda. El vine aici în fiecare dimineață și este un credincios beneficiar al micului dejun de la masa Mea.
–    Ce minunat! am spus eu. Asta îmi va aduce multă economie de timp pentru că, vedeți, în fiecare săptămână, eu am să merg la el să-l ascult. Acum, că știu că el însuși vine aici și ia masa, pot avea încredere că-mi va spune exact ce trebuie să mănânc. Nu va mai trebui să consum timp venind eu până aici să mănânc. Gândiți-vă, el are mult talent în a descrie mese și, sunt sigur, în scurtă vreme, o să-mi lase gura apă auzindu-l.
–    Este adevărat că o invitație la ospăț este cel mai bine transmisă de unul care a gustat deja din bunătăți, răspunse Gazda, dar nimeni nu poate să mănânce pentru altul. Pentru a primi hrană și energie, trebuie să vii personal și să mănânci.
Chiar atunci, am mai descoperit o figură cunoscută. Era domnul H. M. S. Richards, undeva la un alt capăt al mesei.
–    Și el vine aici în fiecare zi? Am întrebat eu.
–    Da, zăbovește aici preț de câteva ore, în fiecare dimineață.
–    Câteva ore?! m-am mirat eu. Atunci, mai bine nu mai vin, pentru că eu nu am un așa mare apetit!
–    Nu se așteaptă de la tine decât să mănânci cât ai nevoie tu, nu altcineva. Evanghelistul acesta vine și mănâncă aici de ani și ani. El face multă treabă și are, deci, nevoie de multă mâncare. Pentru tine, asta este prima dimineață când vii aici. Pentru astăzi, ar putea să vrei să începi doar cu câteva din aceste sticsuri crocante și un pahar de suc de fructe. Dacă mesteci bine și atent, vei avea,astfel, hrana de care ai nevoie acum. Vei avea mai multă energie ca niciodată și vei putea lucra mai mult. Vei fi surprins de felul în care pofta de mâncare îți va spori, pe măsură ce vei continua să menții un echilibru între hrană și lucru.
–    Bănuiesc că aveți dreptate, am oftat eu. Dar știți, am un program atât de încărcat, am atâtea pe care vreau să le fac… N-ar fi de-ajuns, pentru mine, dacă doar m-aș gândi, toată ziua, la ospățul de-aici?
Gazda zâmbi.
–    Dacă nu mănânci cum trebuie, toată ziua te poți gândi la mâncare, dar asta nu te va ajuta să ai putere de lucru.
Eram pe punctul de a-I cere să-mi arate locul meu la masa aceea când, în minte, îmi mai veni un gând:
–    Ia stați puțin, toată povestea asta îmi cam sună a legalism. Ce se întâmplă, de pildă, dacă am să lipsesc într-o zi? Mâncatul ăsta zilnic aici ar putea ușor fi luat drept o obligație. Nu veți vrea, oare, să vin aici, la acest ospăț, în virtutea unui obicei, până la urmă?
–    Nu găsesc un “obicei” mai sănătos decât acesta, îmi spuse Amfitrionul. Dar ție îți scapă, de fapt, miezul chestiunii. Eu sunt aici în fiecare zi, așteptând să te servesc, să-ți fac parte de bunătățile pe care le-am pregătit pentru tine. Eu sunt aici. Masa este aici. Locul tău este aici. Când ajungi să înțelegi importanța hrănirii pentru viață și creștere de aici și când realizezi cât de mult te doresc la această masă, n-ai să te mai eschivezi. De ce stai deoparte?
M-a luat apoi de mână și m-a dus la locul meu, la masă. Mi-a pus în farfurie struguri și cireșe și căpșuni și fulgi și… O clipă! De ce vă spun eu aici de bunătățile mele preferate? Poate că dumneavoastră vă place altceva… De ce nu veniți și dumneavoastră la ospăț, să luați masa pe cont propriu?

"Căci, dacă este cineva în Hristos, est o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi "(2 Corinteni 5:17).

Lupul Leonard se simțea din ce în ce mai penibil. Părinții lui care, desigur, erau și ei lupi, începuseră să țină aproape de societatea aceea de oi care trăia în vecinătate. E normal ca lupii să stea aproape de turma de oi, dar asta numai din considerente de dietă. Ceea ce îl intriga, însă, pe Leonard, era caraghioasa încercare a părinților lui de a se comporta ca niște oi și de a-i face și pe alții să creadă că, într-adevăr, ei sunt oi. Pentru asta purtau, chiar, piei de oaie!

Și, culmea, la fiecare sfârșit de săptămână, îl obligau și pe el, pe Leonard, să se îmbrace în pielea de oaie pe care i-o pregătiseră. Apoi îl luau cu ei la stână, unde unul din ajutoarele păstorului ținea prelegeri despre cum poți fi o oaie mai bună.Comunitatea aceea de oi părea să aibă și membri de bună credință, oi veritabile, ce păreau a fi înțeles și tradus în fapte cele predicate de asistentul baciului. Existau, însă, în comunitate și o mulțime de lupi care, îmbrăcați în haine de oaie, pretindeau că sunt oi și încercau să păcălească, astfel, oile și chiar și pe ceilalți lupi.
Dar cu Leonard nu mergea! El îi „citea” imediat ce plecau de la adunarea oilor. Nici nu era greu, pentru că majoritatea dintre ei, încă de pe drum, își scoteau hainele de oaie și trăiau ca niște lupi, tot restul săptămânii.

Destul de ciudat, însă, părinții lui Leonard își purtau tot timpul haina de oaie sau, cel puțin, el nu-i văzuse niciodată fără ea. Probabil că ei se gândeau că, purtând pielea de oaie mai mult timp, ar putea, chiar, deveni oi.Mama și tatăl lui Leonard păreau cu disperare preocupați de asigurarea că fiul lor se comportă ca o oaie, chiar dacă lui îi plăcea mai mult să fie lup și detesta necesitatea de a fi oaie.

Părinții lui Leonard l-au trimis la o școală pentru oi, cu toate că le-ar fi fost mult mai ușor și economic să-l dea la una din nenumăratele și rentabilele școli lupești. Școala aceasta era o pacoste pentru tânărul lup. Aici, el trebuia să ia lecții de oaie. Uhh! Și existau, în această școală, zeci de mii de reguli pentru oi. Trebuia să citească Manualul Păstorului și să stea de vorbă cu Păstorul (cu toate că niciodată Leonard nu-L văzuse pe Păstor și, uneori, chiar se întreba dacă El există, cu adevărat). Mai trebuia să meargă printre lupi, cu literatură de la stână, pentru a-i convinge și pe alții să se facă oi. Și trebuia să participe la toate adunările oilor și să studieze, în fiecare săptămână, Marea Lecție Săptămânală a Oilor.

Dar cel mai rău dintre toate era faptul că lucrurile pe care nu trebuia să le facă aici, printre oi, erau tocmai lucrurile care le plac lupilor cel mai mult. Adică: ieșiri nocturne prin împrejurimi, împreună cu alți lupi tineri, folosirea delicioaselor băuturi lupești, plimbarea cu istețe și simpatice vulpițe, urmărirea programelor Lup Tele Show, fumatul, ascultarea și trăirea captivantei muzici rock-lup… Hotărât lucru, școala asta de oi este ruptă de realitate!

La școala de oi, întocmai ca și în marile adunări de la sfârșitul săptămânii ale oilor mature, unii elevi – câțiva, poate – erau oi adevărate. Ei vorbeau tot timpul despre Păstorul Suprem, studiau Manualul Lui, mâncau iarbă și zâmbeau tuturor. Ceea ce, pe Leonard, îl stresa.
Cei mai mulți dintre prietenii apropiați ai lui Leonard erau ca și el – lupi ce purtau haine de oaie pentru că erau obligați dar, atunci când erau numai ei între ei, își lepădau hainele de oaie și blestemau faptul că sunt obligați să fie ca niște oi toante. Potrivit observațiilor lor, a fi oaie se rezuma la: „Cât privește tot ce-ți place, porunca spune clar: NU FACE!”

Și se aștepta de la ei să-L iubească pe Mare Păstor când, de fapt, ei Îl urau, mai degrabă, pe acest adversar al distracției, acest “sfânt” al cărui Manual este atât de greu de citit și care nu este deloc interesant.„Simt că trebuie să-mi fac bagajul și să ies din închisoarea asta, să mă pot bucura și eu de faptul că sunt un tânăr lup, așa cum o fac cei din școlile lupești!” își spunea Leonard din ce în ce mai des, în ultima vreme.

Într-o zi, una dintre oile colege din clasă cu Leonard l-a auzit vorbind astfel cu prietenii lui. După ce a rămas singur, ea a venit și s-a așezat lângă el.  „Vrei să stăm puțin de vorbă?” "De ce nu? gândi Leonard, deși știa că, fiind oaie adevărată, colega lui nu putea să-l înțeleagă cu adevărat. Și-i spuse despre frustrările lui, în vreme ce Wendy îl asculta cu atenție.

„Leonard”, i se adresă ea, după ce tânărul își descărcase toată povara sufletului, „cunosc exact ceea ce simți pentru că, vezi tu, până acum câțiva ani și eu am fost lup!” Urechile lui Leonard se ridicară brusc. „Și eu am crescut ca tine” – continuă Wendy – „obligată să trăiesc ca o oaie și urând asta tot timpul. Părinții mei erau ca ai tăi – lupi care doar purtau haine de oaie, chiar dacă, probabil, încercau sincer să fie oi. Finalmente, n-am mai suportat, simțind că trebuie să-mi iau câmpii și să mă lămuresc. Așa că am părăsit școala de oi, comunitatea lor și căminul în care am crescut. Am fugit și m-am alăturat unei comunități de lupi adevărați, undeva, departe. O vreme m-am distrat de minune, făcând tot ce doream. Dar, nu după mult timp, am descoperit că a face totul de capul meu nu era chiar atât de pasionant cum îmi închipuisem eu. Nu vreau să spun că unele din lucrurile pe care le făceam nu erau pasionante. Erau! Dar pasiunea nu este durabilă. Ea este ceva superficial și durează doar aproape două minute și se stinge. Apoi, din nou, te simți gol…

Iar unele lucruri de care mi s-a spus că trebuie să fie cu adevărat interesante, s-au dovedit a mă costa un preț regretabil. Cineva, de pildă, mi-a spus că dacă îmi pompez direct în venă venin de păianjen, mă voi simți cel mai mare lup din câți au trăit vreodată. A fost o cruntă dezamăgire…

În cele din urmă, când n-am mai avut bani, n-am mai avut nici prieteni. Am încercat totul. Sănătatea mea aproape dispăruse. Nici tu senzații tari, nici tu pasiune… Un gol imens, pe care părea că n-am cu ce-l umple…Într-o noapte, m-am hotărât să mă arunc în fața unei mașini și să termin toată povestea. Dar, nu știu cum, înainte de a o face, s-a întâmplat să răsfoiesc puțin Manualul Păstorului. Nimeni nu mă îndemnase, de data asta, să fac așa ceva. Pur și simplu, simțeam că vreau eu să citesc…

Și, surpriză! Eu mă așteptam să găsesc în Manual uriașe liste cu toate acele reguli ce ni se impuneau la școala de oi… Dar am descoperit cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care aș fi putut-o auzi vreodată. Scria acolo despre o vreme de demult, când nu existau lupi deloc, exceptându-l pe unul mare, care-L ura pe Păstorul Suprem. Acest lup mare a atacat turma de oi a Păstorului și, pe multe din ele, le-a transformat în lupi. De atunci încoace, noi toți am fost despărțiți de Păstorul Suprem. Așa că nu este de mirare că ne descoperim iubind ceea ce iubesc lupii…
Dar Păstorul Suprem încă ne iubește și S-a făcut Miel și a murit pentru noi, astfel încât orice lup care dorește, să poată să devină miel și să aibă șansa vieții veșnice, într-un loc cu pășuni verzi și ape de odihnă…
Ei bine, Leonard, am citit și am răscitit, până când n-am mai putut de oboseală. Dar, până să adorm, am descoperit ceea ce căutasem tot timpul vieții mele de până atunci. Am găsit pe Cel Mai Bun Prieten, din toată lumea. Și când mă gândesc că tot timpul, la școala de oi, fugisem tocmai de El!…

Am descoperit că Cineva care mă iubea, în loc să mă condamne, care vroia să mă facă mai fericit chiar decât îndrăznisem să visez vreodată…După acea noapte, mi-am petrecut tot timpul disponibil încercând să aflu mai mult despre Păstorul Suprem. Și, cu cât stăteam mai mult de vorbă cu El și citeam despre El, cu atât observam mai tare că se întâmpla ceva ciudat…
Astfel, descopeream că nu mai îmi plăcea ceea ce, de obicei, le place lupilor și că mă entuziasma ceea ce fac oile. Și apoi, într-o zi, am aflat și de ce. Am descoperit, Leonard, că devenisem o oaie! Nu doar un lup îmbrăcat în oaie, ci o oaie adevărată… Și nu-ți poți închipui, Leonard, cât sunt de fericită așa!”

După ce a ascultat-o câteva ore pe Wendy, Leonard și-a dat seama că ea descoperise ceea ce el dorea cu disperare. În acea seară, tânărul merse acasă și găsi un loc liniștit unde putea fi singur și unde putea să-și descarce sufletul înaintea Păstorului Suprem. Și, înainte de culcare, își scoase și zvârli cât colo pielea de oaie… Acum nu mai avea nevoie de așa ceva!

I N V I T A Ţ I E

Tinere,
În seara asta te aștept la mine.
Å¢i-am pregătit ceva distrugător:
Un film îngrozitor
Cu răul travestit în bine.
Nu-ți fă probleme, tu ești numai slujitor!

Băiete,
De atâtea mii de ani te-am așteptat,
Pețindu-te cu insistență, dar tu prea credincios
Te pleci, umil, cu reverență
Numai în crezul ce te ține încurcat.

Încearcă
Să descoperi gustul unor clipe tari,
Nu fi sectar și îndărătnic:
Păcatul nu mai este rar,
Aruncă-te-n blestem eroic
Și spală-ți gândul de chemările prea mari!

Pricepe,
Că sunt mulți de-ai tăi mai păcătoși
Și nu uita că mâine nu e sigur.
Nu aștepta prea mult;
Vor trece iute anii tăi frumoși
Și vei rămâne pentru totdeauna singur.
……………..
Oricine-ai fi,
Tu, voce insistentă și vicleană
Răspunsul meu e Nu, fierbinte.
Mai bine temnița
Întunecată și dușmană
Decât păcat în viață și-n cuvinte.

"Dacă aduceți multă roadă, prin aceasta, Tatăl Meu va fi proslăvit; și voi veți fi astfel ucenicii Mei" (Ioan 15:8).

Vreau acum să vă spun povestea unui petic de pământ care dorea să fie grădină. Ea începe cu un fermier care și-a cumpărat, pe un preț foarte mare, un petic de pământ. Apoi, el a făcut rost de semințe de cea mai bună calitate, cu care a semănat peticul de pământ.
Peticul de pământ se bucura. Întotdeauna dorise să fie grădină! Și, deîndată, încercă să facă tot ce-i stătea în putință pentru a deveni o grădină a frumuseții și a belșugului. Uitându-se la sine, el observă că era acoperit de buruieni deloc arătoase, de ciulini și mărăcini de tot felul de bălării. Asta îl îngrijora și-l umplea de rușine.

Până înainte de venirea fermierului, peticul de pământ nu dăduse prea multă atenție acestor lucruri, iar buruienile se dezvoltaseră nestingherit. Rădăcinile lor erau bine fixate acuma în pământ. „Cum aș mai putea beneficia de cultura mea când aceste buruieni cresc fără control?” se întreba peticul de pământ. „Orice om știe că grădina trebuie plivită pentru ca plantele cultivate în ea să se dezvolte”.

De aceea, începu îndată să încerce să smulgă buruienile, vrând să conlucreze cu fermierul pentru ca să nu mai dureze mult până ce să nu mai fie o jalnică pârloagă. Peticul de pământ își dădea toată silința, pentru asta. Dorea cu sinceritate să scape de buruieni, dar problema era că nu prea știa cum. Toate instrucțiunile referitoare la smulgerea buruienilor păreau vagi și contradictorii. Auzise undeva că, dacă el îndepărta frunzele și tulpinile buruienilor, fermierul urmează să le scoată rădăcinile. Dar descoperi că era prea slab pentru a putea îndepărta frunzele și tulpinile. I se spusese că, dacă terenul își face partea lui, atunci părea incapabil să realizeze ceva pentru propria-i curățire de buruieni. În repetate rânduri, i se spusese să se străduiască să scape de buruieni dar el nici măcar nu știa acum ar putea-o face.

Și, buruienile apărând săptămână de săptămână, cei din preajma peticului de teren și chiar și el însuși, începură să se întrebe dacă acesta chiar era sincer în ceea ce privea dorința de a scăpa de buruieni. Cineva îi sugeră peticului de pământ că ar fi mai ușor să nu mai încerce să extermine buruienile din toată grădina dintr-odată, ci să se concentreze pe câte o buruiană, la un anumit timp. Numai că, peticul de pământ descoperi că nu era în stare să îndepărteze nici măcar o buruiană.

Uneori aproape îi venea să renunțe, descurajat de lipsa efectului înregistrat dar, în minte, îi revenea imaginea grădinii care ar fi dori trebuie să fie și își reînnoia eforturile în îndepărtarea buruienilor. Numai că, toate eforturile lui nu aveau nici un rezultat.Într-o zi, peticul de pământ se văzu nevoit să admită faptul că niciodată, cu de la sine, n-ar putea deveni o minunată grădină. Și, chiar atunci, la el veni fermierul cu note vești teribile. El mai trecuse de multe ori pe-acolo, dar peticul de pământ fusese atât de ocupat cu lupta lui împotriva buruienilor, încât, realmente, nu a avut timp să-l vadă și să-l audă. Și i-a mai spus ceva fermierul, ceva aproape incredibil, ceva ce părea contrar întregii științe despre grădinărit a peticului de pământ – că nu este lucrarea terenului să îndepărteze buruienile, ci este a grădinarului! El este cel care scoate buruienile din pământ…

Știrea aceasta a pus în încurcătură peticul de pământ. Dar trebuia, fie să admită realitatea, fie să renunțe la orice speranță de a mai deveni grădină. De aceea, el s-a lăsat pe mâna grădinarului și i-a permis să-i smulgă buruienile. Și, trebuie să știți, de data aceasta, buruienile au fost smulse cu tot cu rădăcină și îndepărtate, iar terenul a început să se transforme vizibil într-o grădină.

În continuare, peticul de pământ, devenit acum o frumoasă grădină, a continuat să-i dea voie grădinarului să-și facă lucrarea. Iar grădina, și ea, a continuat să-și facă partea – a continuat să primească sămânța de grădinar, să absoarbă conștiincios apa dată de el și să se bucure de lumina și căldura soarelui. Și plantele cultivate în ea au crescut și au adus roade multe.

"El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui și ale cărui frunze nu se veștejesc: tot ce începe, duce la bun sfârșit "(Psalm 1:3).
"…ca să fie numiți terebinți ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui" (Isaia 61:3).

Everett privi șirurile de puieți din livada unde lucra ca ajutor de pomicultor și se încruntă. Unul dintre aceștia, aflat chiar în mijlocul livezii, creștea strâmb. Era aplecat într-o parte și crengile lui aproape atingeau pământul. Livada aceea era renumită ca o producătoare de calitate și, felul în care creștea puietul cu pricina, nu încadra reputației.

Dacă ar fi continuat așa, stăpânul livezii ar fi putut observa și porunci să fie scos din rădăcină și aruncat. Asta era “legea livezii” și se justifica.
Puieții erau plantați foarte aproape unul de celălalt. Și dacă vreunul din ei era strâmb, i-ar fi putut influența pe mulți din apropiere și, atunci, stăpânul livezii ar fi fost nevoit să scoată din rădăcini o întreagă formație.Un alt aspect de luat în seamă ar fi acela al limitelor spațiului livezii. Spațiul ocupat de un puiet strâmb ar putea fi mai bine folosit dacă acesta ar fi înlocuit cu unul drept.

Numai că Everett nu suporta ca puietul lui să fie scos și din livadă și aruncat și, de aceea, s-a hotărât să întreprindă ceva pentru salvarea acestuia. Everett era un tip studios. El citise mai mult ca toți despre cultura pomilor. Așa că, se grăbi spre camera lui, unde căută tot ce avea mai bun în materie de documentație referitoare la puieți. Apoi merse drept la puietul strâmb și-i citi solemn:
–    Puieții trebuie să fie drepți și cu ramurile ordonate!
Și, uitându-se pe coperta cărții din care citea, menționă:
–    Am citat din „Sfaturi Pentru Crescătorii de Pomi”, pag. 94.
Puietul stătea nemișcat, la fel de strâmb și cu crengile în neorânduială. Everett continuă:
–    Aici, la pagina 351 a aceleiași cărți, se spune: „Crengile lui nu trebuie să atârne, ca să poată fi considerat un viitor pom bun”…
Puietul nu clinti. Everett îi arătă o altă carte, încercând să-i atragă atenția.
–    Am citit aici, în „Mărturii pentru Copaci și Arbuști”, la pagina 177 că, dacă un puiet pornește să crească strâmb, nu mai poate fi îndreptat decât prin eforturi hotărâte… Va trebui, deci, să te străduiești să te îndrepți.
Puietul nu dădu nici un semn…

Everett, însă, nu se lăsa ușor. Vreme de o lună întreagă, în fiecare zi, el trecu pe la puietul strâmb citându-i din cărți despre bucuria de a fi copac matur, de a aduce roade, de a primi vizite, de a face umbră și despre teroarea focului în care vor fi mistuiți pomii scoși din rădăcină din cauza defectelor lor… Dar fără efect! În cele din urmă, Everett renunță. Și puietul se mai aplecă nițel iar crenguțele lui se apropiară mai mult de pământ…

John era și el lucrător în livadă și, într-o zi, ajunse să observe, la rândul lui, puietul strâmb. John era un tip mai radical. Privind copăcelul, el își spuse: „Puietul acesta e strâmb! Am să mă duc direct la stăpânul livezii și am să-i spun despre el. În felul acesta, nimeni nu-mi va putea reproșa existența pomului cu defect…”

Merse la stăpân dar, în dreptul biroului acestuia, se opri. Parcă nu-i venea să meargă așa, direct la el și să-i spună. De ce, n-ar fi putut spune precis. Era adevărat că stăpânul nu-i plăceau pomii strâmbi și puietul acela era strâmb, fără îndoială. Totuși, ceva îl ținea în loc.
Apoi avu o idee „salutară”. Îi va scrie un bilet stăpânului. Un bilet anonim era rezolvarea… Zis și făcut! Scrisese „o anonimă”, în care prezenta exact locul unde se afla puietul strâmb și descria starea lui, cât de deformat era.Stăpânul, însă, văzând că scrisoarea nu avea identitatea, nici nu se obosi să o citească, aruncând-o la coș. Și crengile puietului crescură mai departe strâmb, apropiindu-se mai mult de pământ.

În aceeași livadă lucra și Richard, care observă și el puietul strâmb. Richard era un tip indiferent. Deviza lui de viață era „Lasă-mă să te las” astfel că el nu întreprinse nimic. Se întâmpla ca, uneori, ceilalți lucrători din livadă să-i prezinte starea puietului strâmb dar el ridica din umeri și spunea:
–    Nu-i nici o problemă, omule! Puieții nu sunt toți la fel, știi bine. Ce treabă avem noi cu asta?
Și-și vedea de ale lui, recunoscător faptului că învățase să fie tolerant.
Iar puietul se apleca și mai mult spre pământ…

Apoi, într-o zi, un nou lucrător își făcu apariția în livadă. Era o tânără, pe nume Andreea. Andreea petrecuse mult timp citind manuale despre pomicultură dar, în plus, întâmplarea făcea ca ea să-L cunoască pe Autorul cărților pe care le citise. De aceea, ea înțelesese bine tehnica de lucru a acestuia. Andreea știa că Autorul iubea toți pomii și că, de asemenea, cei mai dragi din livada proprie îi erau tocmai aceia care, odată, arătaseră rău.

Fiind mereu alături de Autorul cărților, Andreea deprinsese de la el răbdarea de a lucra cu pomii. Ea știa că un pom crește strâmb în timp și, că, de asemenea, este nevoie de timp pentru îndreptarea lui. Și agrea filozofia Autorului potrivit căreia chiar dacă puietul nu răspunde deloc pozitiv tuturor încercărilor îngrijitorului de a-l îndrepta, singurul care poate lua o decizie corectă în ceea ce privește scoaterea lui din rădăcină este cel care l-a iubit și a lucrat cu el, încercând totul pentru a-l salva.

Tânăra știa că dacă ar încerca să îndrepte pomișorul printr-o metodă mai aspră, nu ar reuși să-l salveze ci, poate, numai să-i rupă câteva crengi. Când a văzut puietul strâmb, Andreei i-a păsat îndată mult de el. Ea s-a apropiat de pom și l-a cercetat atentă. Lunile de neîngrijire își făcuseră lucrarea lor nefastă. Micul pom era foarte aplecat și fata începu imediat să se ocupe de le.

Ea n-a vorbit prea mult. Dar a început să petreacă mult timp cu puietul. I-a săpat la rădăcină, i-a ridicat crengile căzute și i le-a descurcat. Apoi a luat un arac puternic și a legat tulpina strâmbă a puietului de el, drept sprijin. La început, puietul s-a opus. Andreea, însă, n-a încercat să folosească forța. Ea a continuat să fie alături de pom, udându-l, punându-i îngrășăminte, săpându-l la rădăcină și îngrijindu-i crengile. Pentru lucrătorii livezii devenise o imagine familiară vederea Andreei în prejma puietului strâmb, îngrijindu-l.

Dar, odată cu trecerea săptămânilor și a lunilor, aproape imperceptibil, cu puietul nostru s-a petrecut o schimbare. El era acum puțin mai drept iar crengile lui se orientau tot mai sus. În cele din urmă, cu toate că aracul i-a fost scos, puietul era acum drept, asemeni tuturor pomilor din livadă. Iar cine-l vedea, nici nu bănuia că el fusese vreodată strâmb…

ZODIA   PREÅ¢URILOR

Plătim.
În fiecare zi plătim,
Pentru păcat, pentru iubiri și pentru vise.
Plătim mereu, la toți, la orișicâți
Pretind despăgubiri pentru speranțele ucise.

Cât costă plânsul unei mame,
În nopțile târzii cu pulberi de tăciune?
Mai mult, sau mai puțin, decât privirile bolnave,
De cât comorile pământului, deșertăciune?
Cât costă azi prin târguri untdelemnul?
–    E scump, dar mult mai scump va fi de mâine.
Și totu-i rar; și laptele și mierea,
Iar undeva, prin cărți, citim
Că cel mai mult vom da pe pâine.

Cât costă apa dintr-o singură fântână?
Să știm dacă mai vrem și altceva
În ceas de târguială.
Ce mult ni s-a scumpit salutul!
Și zâmbetul ce mult ni s-a zgârcit!
Suntem înșelători ca lutul
Suflat cu neiubire și spoială

Și vine El, din târguri de lumină
Să vândă pământenilor balsam de har
Și untdelemn din floarea cerului cea mai senină
Să nu mai plângă muritorii
În revărsatul zoilor peste hotar.

Cât costă? – întrebăm,
Un dram curat de mântuire?
–    Nimic, șoptește Cineva,
Și-acest nimic așa ciudat ne pare,
De ne-nțeles când peste tot plătim,
Să ai pentru nimic, da, chiar nimic,
Atâta limpezime de scăpare.

Îl refuzăm…
–    Nu. Ori plătim, ori pleacă de la noi!
Ce dacă Untdelemnul este sfânt și apa vie,
Pentru nimic, nu vrem, avem cu ce plăti;
Dacă nu vrei așa, întoarce-Te mai bine înapoi

………..
Și plânge Domnul Vieții peste lume:
N-am vrut decât sub aripi să vă strâng, ca o găină
S-aveți căldură, viață și iubire.
Doar nu veți fi știind vreun pui
Plătind la mama lui păzire…

De ce?
De ce rămâneți muritori?
Cu inima de piatră și străină?

        Daniel Chirileanu, „Un vuiet pe ‘nălțimi”, pag. 48

Material preluat de la www.intercer.net