Ascultarea face mai mult decat jertfele – autor Coconcea T. Octavian

1.    Cântare deschidere nr. 67: Să păzesc Isuse ‘nvață-mă
2.    Rugăciune
3.    COR  – RUGĂ‚
4.    Introducere: De ce ascultarea? –
5.    Versuri: Mi-aș dori –
6.    COR – SCULAÅ¢I, EL VINE!
7.    Tema I A: Ascultarea face mai mult decât jertfele –
8.    Tema I B: Ascultarea și jertfele –
9.    Versuri: Aceeași povara –
10.  COR+COM: 88/100 O, ce frumos e să-nvățăm! (de învățat)
11   Tema II: Importanța ascultării –
12.  Maxime și cugetări –
13   Citate Spiritul Profeției –
14.  COR – PRIN CREDINÅ¢Ă‚
15.  Tema III: Prin ascultarea unui singur Om –
16.  Experiență: Nu pot să predic, Doamne! –
17.  Versuri: Cumpănire –
18.  Încheiere –
19.  COR – MOARE UN OM
20   Cântare închidere nr. 150 Stai tare în ispite
21.  Rugăciune
22.  COR – RĂ‚MÂI CU NOI    
23.  Postludiu – ieșire    

Ascultarea = a acorda importanță celor spuse de cineva; a lua în considerație, a împlini o dorință, o rugăminte. A da urmare, a se conforma unui ordin, unui sfat; a face întocmai cum vrea cineva…

Precum observăm, aceste definiții care aparțin dicționarului, în ce privește acțiunea ascultării, exprimă nu doar noțiuni abstracte ci și concrete, și aceasta nu din mo¬tive subiective, ci datorită faptului că însăși termenul inițial = ascultare, prin natura lui are un înțeles concret, deoarece se exprimă nu teoretic ci practic, prin termeni de acțiune și operativitate.

Este vorba deci de acțiunea ascultării. Ce este și ce înseamnă ea? Este importantă pentru viață, principală sau secundară? Poate lipsi din viață? Se poate trăi fără ea? Si dacă este vitală, în ce măsură aduce binele și fericirea? Este importantă doar pentru interese pământești și firești, sau are și implicații pentru veșnicie? Care ar putea fi valențele ei, beneficiile, realizările sau realitățile ei?

În ce privesc relațiile noastre cu Tatăl din ceruri, nu cumva este o poruncă ce trebuie luată în seamă și împlinită? Presupunând că totul ar fi fost lăsat la aprecierea omului, cum s-ar face aceasta și care ar fi atunci situația relațiilor noastre cu Dumnezeul nostru?

În terminologia biblică, ascultarea duce la neprihănire iar neascultarea la păcat, adică la moarte, în timp ce ascultarea de adevăr duce la curățirea sufletului prin Duhul Sfânt și stă la baza sfințirii si desăvârșirii creștine, reflectată în termenii credinței, harului și mântuirii, neascultarea de cuvântul spus de Dumnezeu, va îndepărta pe om de el, ducându-l cât mai departe, până când îl va înstrăina cu totul. Iată doar câteva din problemele pe care ora aceasta și le propune pentru discuție și meditație. Nu se vor epuiza, desigur. Dar, vom începe să medităm împreună la ele, ca să vedem mai clar aspectele practice. Să fie aceasta o oră în care Duhul Sfânt să ne implanteze în inimă dimensiunile practice ale ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu.
Amin!

I N I M A

Inimă,
încă nu ți-e ascultată
Ruga ta fierbinte?
Iar credința ta curată
Și încrederea ta, toată,
Lupta dârză de-altă dată,
Nu mai vor ‘nainte?

Încă nu ți-e ascultată
Ruga-ți umilită?
Poate nu ți-e terminată,
Datoria vieții: toată!?
Geaba deci, ești frământată,
Și te lași zdrobită…

El, și-a terminat lucrarea,
Și ți-a dat asigurarea
Că-ți păstrează îndurarea
Veșnic neștirbită!

Ai pierdut cumva răbdarea?
ți-e lumina stinsă?
ți-e întunecată zarea?
Nu mai vezi de-acum cărarea?
Urlă vântul?… Muge marea?…
Și te dai învinsă?…

Inimă, Isus trăiește!
El credința răsplătește,
Dacă-n luptă se călește,
Dar, rămâne-aprinsă!

M. Chelcea

Ce este ascultarea?

Ascultarea este plăcutul simțământ al acordului, consimțământul și adeziunea de a îndeplini ceva. Ea nu se dă bătută până când ținta propusă n-a fost atinsă sau scopul urmărit n-a fost îndeplinit. Ascultarea nu este doar auzire și nu va dispărea niciodată atunci când cuvântul s-a terminat de rostit. Ea implică acțiune, faptă, sacrificiu, jertfă și chiar risc.

Ascultarea îndeplinește totul cu voioșie, fără a fi controlată. Nu știe ce este nesupunerea, nu se adapă din apele răutății ca să ajungă în opoziția neascultării și nu cunoaște înfrângerea spiritului împotrivirii. A fi supus, docil, plecat si totuși demn, atunci când se face o chemare și apare o obligație, o datorie din partea unui superior.
Ascultarea, această noțiune abstractă, există numai materializată în fapte deci, nematerializată nici nu există. A fi ascultător înseamnă a face, a îndeplini ceva, a fi dispus a face ceea ce s-a spus că trebuie făcut. Altfel spus, ascultarea este iubirea în acțiune, sau acțiunea iubirii, bunătatea dovedită, credincioșia constatată, verificată, amabilitatea înfăptuită, bucuria împărtășită…

Ce este jertfa?
Ceva care te costă, ceva rupt din inima și sufletul tău, un lucru pentru care ai făcut un sacrificiu, o renunțare, poate chiar ai încercat un risc. Cu o totală bunăvoință, ai consimțit la aducerea ei convins fiind că este pentru Dumnezeu și I se cuvine. Nu te gândești nicidecum că ai pierdut ceva, dimpotrivă vei câștiga. Și ești dispus să repeți gestul, gândindu-te la scopul ei.

Dumnezeu le-a pus în Cuvântul Său deseori una lângă alta, ca să le sublinieze importanța și să le așeze pe locul înțelegerii omului, așa cum le vede El. Aceasta, pentru că omul este întotdeauna ispitit să le schimbe valorile și să Ie înlocuiască, să le substituie una alteia.

Atunci când Israel a înlocuit ascultarea cu mulțimea jertfelor, Dumnezeu 1-a mustrat. "Ce-Mi trebuie Mie mulțimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile voastre de tot… Nu mai aduceți darurile voastre de mâncare… căci nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea… Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeți mâinile, îmi întorc ochii de la voi." Isaia 1,11-19 El vrea să spună că ascultarea își are locul ei, înălțimea și valoarea ei, care nu poate fi dată la o parte. "De veți voi și veți asculta, veți mânca cele mai bune roade ale țării; dar de nu veți voi și nu veți asculta, de sabie veți fi înghițiți, căci gura Domnului a vorbit". Isaia 11,19-20 Amintind stabilirea începuturilor, Domnul spune: "Căci n-am vorbit nimic cu părinții voștri și nu le-am dat nici o poruncă cu privire la arderi de tot și jertfe în ziua când i-am scos din țara Egiptului. Ci iată porunca pe care le-am dat-o: "Ascultați glasul Meu și Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veți fi poporul Meu; umblați pe toate căile pe care vi le-am poruncit ca să fiți fericiți." Ieremia 7,22-23. Astfel fiind, ascultarea este apreciată de Inspirația divină, ca fiind în primul rând importantă."

"Ascultarea de orice cuvânt al lui Dumnezeu, este o condiție a succesului. Biruințele nu sunt câștigate prin ceremonii sau etalare, ci prin simpla ascultare față de Conducătorul Suprem, Domnul Dumnezeul cerului. Aceia care se încrede în acest Conducător, nu va cunoaște niciodată înfrângerea. De fapt, înfrângerea vine depinzând de metodele omenești, de invențiile omenești și plasând în secundar ceea ce este divin. Ascultarea, a fost lecția pe care Conducătorul oștirilor Domnului a căutat să o imprime armatelor lui Israel – ascultarea în lucrurile în care ei nu puteau să vadă nici un succes. Atunci când există ascultare față de vocea Conducătorului nostru, Domnul Hristos va conduce lupta în direcția care va surprinde cele mai mari puteri ale pământului." T 6 140.

Jertfa înseamnă și ea o pane din inima ta, din sufletul tău, nu poate să umbrească și nici să ia locul ascultării, care constituie cu mult mai mult. Fie ca simțământul ascultării să fie acela care să ne determine la o totală supunere și la aducerea unei jertfe curate și fără cusur.     
Amin!

ACEEAȘI   POVARĂ‚

Purtăm în spate
Saci mari și plini cu noapte
rămași de la părinți
și de la noi…
ne oprim când și când
sub arșiță și ploi
și cârpim sacii
să nu se risipească negura
în gând și fapte.

Deasupra lor purtăm
saci cu miere și lapte
când ne e dor de Canaan,
să mai putem să vrem,
să mai treacă un an,
să mai secerăm un lan…

Și mai ducem în spate
cu un oftat
și pe noi înșine
cu tot ce-i ascuns și pătat…
Între Egipt și Canaan, întreb,
când ne vom îndrepta?
Cât mai este din noapte?
Poate lăsându-L să ne ducă povara,
ne vom îndrepta spatele sufletului
și vom privi în sus
adevărata noastră parte.

Torente de liniște, George Uba – Amalia Uba, pag. 77

LUPTA CEA BUNĂ‚

Ah vino, copile cercat
În valul durerilor multe;
Acela ce brațu-I puternic ți-a dat
E ancoră-n stânci nevăzute.

Å¢i-e sufletul aspru, nu pierde curajul,
Al Lui, este plin de lumină…
Lumina te-atrage mereu ca-n miraj,
Și iar te ridică din tină…

Veghează într-una, tu suflet zdrobit
În luptă, cât ține furtuna…
Pe stâncă e-Acela ce-atât te-a iubit,
De-aceea-ți trimite lumină.

În goana nebună tăria s-o ai;
Adesea tu treci prin văpaie…
Dar, de fericire, cu mâna nu dai,
Căci ea-i doar ca focul de paie!

Când goana te face cărarea s-o pierzi,
Și cerul din față dispare,
Copile, spre El te-ntoarce și crezi;
Isus îți este iarăși cărare.

Și lupta continuă cu ultime sforțări
Copil pârjolit de furtună
În sus fruntea, privește spre zări,
Lucește a vieții cunună!

Å¢i-o-ntinde Acela ce sus, de pe stâncă
O ancoră ți-a fost în furtună;
Cum ți-ai întins brațul nădejdea să prinzi,
La fel să-l întinzi spre cunună

Acum este timpul, copii încercat
În valul durerilor grele;
Cu sete te luptă să fii ne-ntinat,
Cununa să-ți fie cu stele!

"Saul a răspuns lui Samuel: ‘Am ascultat glasul Domnului și m-am dus în calea pe care mă trimitea Domnul!’"

Ne aflăm în fața unei declarații făcută de un împărat înaintea unui profet al lui Dumnezeu. Declarația o face însăși împăratul lui Israel, Saul, care purta investitura divină, iar profetul care o asculta, era cel mai mare profet al Domnului din acea vreme: Samuel. Este o declarație din convingere și responsabilă. Adică, în alte cuvinte, Domnul va trebui să o primească deoarece am executat întocmai porunca Lui.

Dar spre uimirea lui Saul profetul îi spune categoric, învinuindu-l: "Pentru ce n-ai ascultat glasul Domnului și ai făcut ce este rău înaintea Lui?" Suntem înclinați, ca din respect pentru împărat, să-i acordăm întâietate și crezare, având în vedere adânca lui convingere care ne face să credem că a fost și corect, dar dreptate are profetul, căci el rostea cuvintele Domnului.

Evident, împăratul făcuse o mare greșeală, pe care și-a recunoscut-o imediat. "Am păcătuit, a zis el, căci am călcat porunca Domnului, și n-am ascultat cuvintele tale."

În ce a constat greșeala făcută?
"Saul a considerat că dacă a biruit pe dușmani și a adus o pradă bogată din care alegea multe animale pentru jertfă, cu siguranță că Domnul va trece cu vederea amănuntele neînsemnate, după părerea lui, ale dispoziției date privind procedeele poruncite în sfințenia jertfei, serviciului divin, a luptelor Domnului și a curăției oștirii, cu scopul ca vrăjmașii poporului să fie nimiciți." Saul avea impresia că ascultase întru-totul de porunca Domnului. Ascultarea bazată pe impresii, păreri personale, prejudecată sau obișnuințe false, nu va fi niciodată primită de Domnul. Noi trebuie să ne asigurăm dacă ascultarea noastră este bazată pe realitate sau pe impresii.

"Dacă Saul ar fi îndeplinit condițiile pe temeiul cărora se făgăduise ajutorul divin, Domnul ar fi salvat în chip minunat pe Israel prin micul număr care rămăsese credincios împăratului. Dar Saul era așa de mulțumit de sine însuși și de fapta sa, încât întâmpină pe profet ca unul care ar fi meritat laudă și nu mustrare." P.P.221

"Dacă în timpul acesta de încercare, Saul ar fi manifestat ascultarea față de poruncile lui Dumnezeu, Domnul și-ar fi putut realiza voința Sa prin el. Gestul lui greșit arăta însă că nu era capabil de a fi locțiitorul lui Dumnezeu față de poporul Lui. El ar fi condus pe Israel în rătăcire. Puterea conducătoare nu ar fi fost voința lui Dumnezeu ci voința sa. Dacă Saul ar fi fost credincios, împărăția sa ar fi fost întărită pentru veșnicie; dar pentru că greșise, planurile lui Dumnezeu urmau să fie realizate printr-un altul. Conducerea lui Israel trebuia să fie încredințată altcuiva, care să domnească asupra poporului potrivit cu voința Cerului."

Noi nu ne putem permite a exercita ascultarea după propriile noastre vederi, așa cum a făcut împăratul Saul. Este necesar să cunoaștem toate dispozițiile divine date într-o anumită privință pe de o parte, iar pe de altă parte, să procedăm exact așa cum dorește Domnul. O ascultare pe jumătate, parțială, fragmentată sau amestecată cu elementul omenesc, nu va fi primită de Domnul. De asemeni, o ascultare adusă față de Domnul sub imperiul grabei, precipitării, al unor temeri sau scopuri urmărite, sau urgențe, fără îndeplinirea sfintelor condiții cerute de El, nu va fi bine primită. De aceea, să luăm aminte ca în privința aceasta să nu fim furați de influențe străine sau de păcat, căci lucrurile sunt clare.
Amin!

1.    Lucrul bun nu se face iute.
2.    Limba taie mai rău ca sabia.
3.    Lucrul cel mai scump e cinstea, dar ce folos că unii o vând prea ieftin.
4.    La ureche ce se zice, în pădure se aude.
5.    Lemnul care se îndoiește, e mai bun ca cel care se rupe.
6.    Pilda cea rea o dă oamenii mari.
7.    Piatra ce o arunci pe capul altora, va cădea pe capul tău.
8.    Pentru un cal bun e destul o lovitură; pentru omul înțelegător, o vorbă.
9.    Pe craca uscată nu cântă privighetoarea.
10.  Pasărea se prinde cu grăunțe, omul cu vorbe frumoase.
11.  Puțini urcă, mulți coboară.
12.  Adevărul e pretutindeni, dar nu-l cunoaște decât acela care-l caută.
13.  Nu e greu să găsești adevărul; e greu să ai dorința de a-l găsi.
14.  E greu să convingi pe cineva de un adevăr plăcut.
15.  Adevărul poate convinge ușor, chiar dacă pare puțin verosimil.
16.  Nu poate fi mare ce nu e adevărat.
17.  Există un scop în toate lucrurile. Pentru a ajunge acolo trebuie să te desparți de egoism.
18.  Lucrul cel mai însemnat din viață este să trăiești și să spui adevărul.
19.  Prin negura egoismului nu străbate lumina adevărului și nici căldura frumosului.

  "Toți aceia care iubesc pe Mântuitorul își vor dovedi iubirea prin ascultare". H.L.L. 654
  "Numai aceia slujesc lui Dumnezeu care dau pe fațăcea mai desăvârșită ascultare. Toți aceia care vor fi fii șifiice ale lui Dumnezeu , trebuie să se dovedească a fi conlucrători cu El, cu Domnul Hristos și cu îngerii cerului." PD 223.

   "Legea omenească neamestecată cu tradiții omenești, a fost prezentată de Domnul Hristos ca fiind marele standard al ascultării". PD 241

   "Domnul Hristos a venit în această lume cu o iubire acumulată de veșnicii, înlăturând pretențiile care împovăraseră Legea lui Dumnezeu, El a arătat că aceasta este Legea Iubirii, o expresie a bunătății divine. El a arătat totodată că în ascultare de principiile ei se află fericirea omenirii, stabilitatea ei, temelia și cadrul societății omenești." Educ. 76

    "Toți aceia care auzind Cuvântul, îl păstrează într-o inimă bună și curată, aduc roadă în ascultare". PD 41

    "Prin luptă, viața spirituală se întărește, încercările suportate cu bine, vor dezvolta trăinicia caracterului și prețioase calități spirituale. Rodul desăvârșit al ascultării și credinței se maturizează adesea cel mai bine în mijlocul norilor, furtunii și întunecimii." PD 41

"Căci după cum prin neascultarea unui singur om cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur om, cei mulți vor f i făcuți neprihăniți." Romani 5,19

În conformitate cu legea compensației tuturor lucrurilor și a situațiilor de pe acest pământ supus păcatului, după cei patru mii de ani care au înspăimântat planeta albastră cu rezultatele multiple ale neascultării unui singur om, prin care cei mulți au fost făcuți păcătoși, trebuia să urmeze opusul situației de până atunci – ascultarea unui singur om.

Astfel că, momentul profetic fiind împlinit, Isus apare, ca să repare logic breșa, spărtura adâncită de-a lungul secolelor de primul om al neascultării. Numai că ascultarea lui Isus a fost desăvârșită, fără fisuri, fără lipsuri, resentimente, prejudecăți, păreri proprii; fără să fie ocazionale sau influențată de cineva sau de ceva, subiectivă – întru totul și sub toate aspectele desăvârșită.

Deosebita și valoroasă calitate a ascultării Domnului Hristos, a fost faptul că a avut acordul și confirmarea Tatălui Său, iar pe de altă parte a fost totală, adică fără nici un fel de rețineri. Cu siguranță că acest acord n-a fost obținut într-o anumită ocazie dintre ultimele întâlniri, dintre Tatăl și Fiul, ci a fost rezultatul comuniunii și părtășiei împreună, începând chiar cu momentul în care Tatăl a declarat: "Acesta este Fiul Meu prea iubit!" Ca să zicem așa, începând cu lucrarea Sa mesianică, dar într-o altă formă. Cine ar putea spune că aceasta n-a avut loc încă chiar din copilăria Sa, menținută și în tinerețea Sa până la oficializare?

Dar, "ascultarea cere un sacrificiu și implică o cruce", (TV 290). Măsura corespunzătoare ascultării adusă pe altar, a fost crucea ce a urmat. Și prin aceasta nu numai că ne-a dat o pildă de urmat, dar a devenit și garantul mântuirii noastre. Mulțumim lui Dumnezeu că nu avem în fața noastră un exemplu deficitar în ce privește ascultarea, ci unul desăvârșit.

Unii nutresc ideea că dacă sunt în totul ascultători de Cuvântul lui Dumnezeu, vor avea foarte mult de pierdut în unele situații din această viață. Dacă vom începe să cumpănim în mod firesc lucrurile, atunci vom constata că am pierdut valori mari. Dar dacă le vom considera "gunoaie", vom câștiga pe Isus Hristos, cel neegalabil în cer și pe pământ.

"Mi-a fost așa de ușor", a răspuns Michelangelo atunci când a fost întrebat de unul dintre prietenii săi, după ce a terminat frumoasa statuie a lui Moise, de parcă așteptai să-ți vorbească.

‘Maestre, ți-a fost greu ca din blocul acesta de marmoră să scoți chipul acelui bărbat?"

"Nicidecum, mi-a fost foarte ușor. Am înlăturat tot ce nu aparținea figurii lui Moise. Asța-i tot!"

Ca ascultarea noastră să fie de calitate, noi nu trebuie să facem altceva decât să înlăturăm cu grijă, tot ce nu aparține cerului și nu concordă cu Numele și demnitatea lui Isus. "Practic, ascultarea lui Hristos, rezultă în vieți de ascultare din partea tuturor acelora care vor trăi în unire cu El prin credință. Condiția este clară: unirea cu El prin credință va aduce elementul cel nou și dorit în suflet: o viață de ascultare deplină, totală, absolută." H.L.L. 296

"Ascultarea Lui va fi însușită într-un singur fel: privind la Isus. Este vorba bineînțeles de acea privire doritoare de schimbare, de sfințenie, de părtășie divină, cu singurul interes de a ajunge ca El și cu El, și nu de o privire de amator, de curiozitate, ocazională sau chiar periodică. "Viața de ascultare a Mântuitorului a susținut pretențiile Legii. El a arătat că Legea poate să fie ținută de oameni și a dovedit ce caracter excelent dezvoltă ascultarea."" H.L.L. 296

Să căutăm deci practica acestei ascultări.

Amin!

Chiar dacă se cunoaște istoria acestor cuvinte, cine le-a rostit și în ce împrejurări, se merită să mai fie odată subliniată, de data aceasta în contextul ei de astăzi: ascultarea.
William Miller, omul care a studiat ani de zile desfășurarea evenimentelor finale, simte la un moment dat îndemnul lăuntric: "Du-te și spune lumii aceste lucruri!" Dar, cu cât îndemnul era mai stăruitor, mai mult se opunea Miller. Avea și motive justificate; se temea să nu fie greșit și să nu ducă și pe alții în rătăcire. "I-am spus Domnului că sunt timid și că nu am calitățile necesare", va spune el, fapt care 1-a mai liniștit, cel puțin pentru timp.
De fapt, aceasta nu era decât o impresie, deoarece cu trecerea timpului, prietenii săi, scrisorile primite, multele discuții particulare, societatea din care făcea parte, nu putea decât să accentueze îndemnul lăuntric de a predica, în loc să-l spulbere. Astfel că, în luna august 1831, după un număr de 13 ani de scuze, amânare și eschivare, povara cea sfântă a trimiterii divine ce-i apăsa mereu sufletul, a devenit insuportabilă.
"Du-te și spune lumii! Te-am destinat să fii străjer. Spune lumii adevărul!" Ecoul îndepărtat din sufletul său, era acum o poruncă ce-i sfredelea mintea, inima și viața.
Și oprindu-se pentru câteva momente, medita mai profund, iar ca rezultat, se plecă pe genunchi și spuse Domnului în rugăciune: "Nu pot să predic. Doamne, dar în cazul în care Tu îmi vei trimite o invitație, iar eu voi fi convins că vine de la Tine, mă voi duce să predic!"
Gândul că nu va primi această invitație îl liniști. "Acum îmi voi regăsi pacea, își zise el, căci cine s-ar gândi la așa ceva, să ceară unui fermier în vârstă, să predice despre a doua venire a lui Hristos?"
Dar nu se ridică bine de la rugăciune, când au început să se audă puternice bătăi în poartă. Nu, nicidecum nu i se păruse, bătăile erau prea tari, așa că s-a ridicat și s-a dus să deschidă. Nepotul Irving, venise cu mare grabă și ajunse la unchiul său încă înainte de ivirea zorilor.
Ce s-a întâmplat nepoate? Trebuie să fie ceva destul de grav dacă ai plecat în toiul nopții ca să străbați cei 30 de kilometri de la Dresden până aici. Tata m-a trimis să-ți transmit o invitație specială ca mâine să vii și să predici despre minunatele tale studii, căci predicatorul nostru nu poate veni. Uluit de asemenea invitație, alergă din nou la locul rugăciunii sale, unde spuse din nou Domnului său. "Trimite pe oricare altul, pe oricine dorești să trimiți, dar nu pe mine!" Insă, amintindu-și despre ceea ce se angajase, reveni: "De data aceasta mă voi duce!" Cu gândul bineînțeles că va fi singura invitație.
Și acolo, la Dresden, într-o mică bucătărie, cu câteva bănci rudimentare de lemn, și cu zece persoane, a început marea mișcare adventă, care, datorită altor zeci și sute de invitații primite de Miller, la care a răspuns în continuare, s-a amplificat ajungând cea mai mare mișcare de redeșteptare din vremurile moderne. Aceasta, numai datorită spiritului de ascultare de care Miller a dat dovadă în ultimă instanță. Ascultând, și urmând practic ascultarea îndemnului divin, William Miller s-a pus la dispoziția lui Dumnezeu, exact în momentul în care era nevoie de el.

CUMPĂ‚NIRE

Călătorule om
Nu te lăsa prins în mrejele indiferenței
Atras de farmecul unor ceasuri fugare
Vor trece toate ca fulgerul de iute
Mereu depărtare

Nu zăbovi căutând fără rost
Căci mai este puțin
Până la marginea lumii
Unde așteaptă sfârșitul de cale
Ieși cât mai este vreme
Din viziunea amăgirilor tale

Nu fugi de tine însuți
Ci ai mereu conștiința trează
Ca să nu te risipești
Ca stropii de ploaie
În bătaia vântului de amiază

Și nu te liniștii
Gândindu-te că vei cuprinde necuprinsul
Cu mult mai mult
Dumnezeu și-a desfășurat peste toate
Întinsul

Nu te lăsa orbit de ochiul mulțimii
Ca să nu-ți putrezească ochii
În orbitele lor
Fă-ți ochii din razele Orionului
Și vei prinde minunile universului din zbor

Nu te lăsa asurzit de strigătul gloatei
Urechi să-ți faci
Din vuietul planetei
Din clopotele timpului
Ce-ți bat în memorie
Obosite de atâta istorie

Nu te avânta prea vesel la drum
Ca să nu te-afunzi în ispite
În nesfârșitele lor nisipuri mișcătoare
Și nici prea trist
Ca să n-aluneci
Împovărat de atâtea eroare

De vei ajunge la răscruce
Nu te grăbi s-apuci vreo cărare
Așteaptă mai întâi
Să se nalțe pe boltă regele soare
Căci altfel
Vei intra în labirinturi întunecoase și reci
Fără să cunoști vreodată
Ale lumii poteci

Apoi, când soarele s-o înălța
În mijlocul cerului
Poți să pornești la drum
– Drumul spre Cruce –
Singurul drum
Celelalte
Vor fi doar iluzii deșarte
Pentru puțin în scoarța pământului săpate
Fum.

Și după acestea, în sfârșit
Călătorule om
O fântână de adevăr de crezi că ai găsit
Ascunde-o în adâncurile înțelepciunii
Numai așa va izvorî până departe
Ca o mijire de lumină
Vestindu-și biruința peste întuneric
Peste moarte.
                                            Benone Burtescu, Poezii, pag. 89

"Dumnezeu are un cer plin de binecuvântări pentru aceia care vor colabora cu El. Toți cei ce-L ascultă, pot cu multă încredere să ceară împlinirea făgăduințelor Sale." PD 110.
Ascultarea de Legea Sa, dar nu numai o ascultare legală, ci o ascultare care pătrunde în viață și este ilustrată în caracter… Numai cei care vor deveni conlucrători cu Hristos, numai cei ce vor zice: "Doamne, tot ce am și tot ce sunt, este al Tău, "vor fi recunoscuți ca fii și fiice ale lui Dumnezeu… Aceasta este regula pentru toți cei care doresc să devină ucenici ai Săi. Nu se primește nimic altceva decât ascultarea. H.L.L. 508 Și la aceasta să ne ajute Dumnezeu pe toți. Amin!"

MĂ‚ PLEC LA VOIA LUI

Mă plec la voia Celui care mustră
Căci El e Tatăl meu cel preaiubit;
Mă-ncred în grija Lui atot-măiastră
Și-nțelepciunea Lui fără sfârșit.
Mă plec până-n pământ, până-n țărână
Și rabd mustrarea Lui oricât de grea;
La voia Lui cea peste tot stăpână
Mă plec voios, din toată inima.
Mai sus, mai sus, mustrarea Lui mă poartă,
Mai sus de căile pornirilor din mine,
Spre o dorită si ferice soartă,
Spre culmile desăvârșirii divine.

Dumitru Florea

CUI SĂ‚ MÂ ÎNCHIN?

Atâtea lucruri vin și trec
Asupra căror să mă plec,
Atâtea lucruri trec și vin,
În fața cărei să mă-nchin?

De glasuri, totul e tumult,
Pe care oare să-1 ascult?
În juru-mi de s-ar liniști,
Ce vorbe aș putea rosti?

Care-ncotro cărări se duc,
Pe ce cărare să apuc?
Din ce-nțeleg și nu-nțeleg,
Ce rost ar trebui să-aleg?

Ocean de-atâtea întrebări,
Cât valurile scaldă zări,
În sus și-n jos, de-a lung, de-a lat
Să tot întrebi, să fii-ntrebat…

Dar unde este-acel răspuns,
Ce poate fi îndeajuns
Oricărei vieți, oricărui ins?
S-ascunde oare într-adins?

Ba nu! Când la hotar de vremi
Un strop de cer în suflet chemi,
Răspunsul rugii va veni,
Din sfânt izvor de veșnicii.

Va fi un nume, un prinos
A tot ce poate fi frumos,
Din Betleem spre noi venind,
Și de la cruce răsărind.

Atâtea lucruri vin si trec,
Dar nu am cărui să mă plec,
Atâtea lucruri trec și vin,
Dar nu am cărui să mă-nchin.

Căci am un nume ce îl port,
În pământescu-acesta cort.
Mă cheamă: nu pot să m-ascund.
Mă-ntreabă: cum să nu-I răspund?

Cântat în marile lumini,
De număr fără heruvimi,
Și-n taină șoapte-i mele spus;
Mă plec, mă-nchin, este Isus!

MI-AȘ DORI

Mi-aș dori și mie o vorbă,
O vorbă de bine,
Să nu simt că sunt singur pe lume.
Isuse, o vreau de la Tine
S-o ascult cum se cuvine
Limpezindu-mi privirea de spume.

mi-aș dori și mie un cântec,
un cântec ceresc,
să nu mă simt singur în univers,
Isuse, de pe buzele-Å¢i să-l împletesc,
Neoprindu-mi gândul din mers.

mi-aș dori și mie un tovarăș,
un tovarăș de drum.
Vreau să merg spre cetatea nici de gânduri pătrunsă.
Isuse, te rog fii bun
Primește-mi dorința așa cum ți-o spun,
Mă-nsoțește înspre țara ascunsă.

mi-aș dori și mie veșnicia
așa cum e ea în Scriptură.
Vreau să uit totdeauna trista singurătate.
Isuse, izvor de veșnicie pură
Adapă-mă din nemurire c-o „măsură”
Și fă-ne muritorilor, sfântă dreptate.

            Iacob Coman, Și să-L cunosc, pag. 52

Material preluat de la www.intercer.net