PE MUNTE SINGUR CU DOMNUL
CUPRINS:
1. Cântare deschidere nr. 327 Ce bine e când tot mereu
2. Rugăciune
3. Prezentare: Oprește-te acum! –
4. Versuri: Călugării munți –
5. COR + COM 1/52 Speranța mea e doar Hristos
6. Tema I: Singur pe munte cu Domnul –
7. Versuri: Un pas mai sus –
8. PUNCT INSTRUMENTAL –
9. Tema II: Suie-te pe munte și rămâi acolo –
10. Versuri: Curiozitate –
11. COR + COM 38/52 Îți predau întreaga viață
12. Experiență: Hristos trebuie găsit și însușit –
13. Cuvinte de aur –
14. Cântare închidere nr. 328 Ce fericire am pe Isus
15. Rugăciune
16. Anunțuri: cei tineri sunt invitați la balcon (după ieșire) pentru Săptămâna de rugăciune a tinerilor!!!
17. Postludiu – ieșire
PREZENTARE OPREȘTE-TE ACUM !
Ora tineretului de astăzi are o temă de suflet: Singur pe munte, cu Domnul. Adică, la o parte. Separat de lume, departe de lume, ca și cum aceasta ar constitui o piedică. Atunci când Mântuitorul dorește să ne învețe niște lecții de neuitat, cu siguranță că mulțimea, aglomerația poate să aibă o semnificație destul de negativă, așa că El, care n-are timp de irosit cu nimeni, ne dorește singuri la o parte.
Este cumva aceasta vreo metodă specială în procedeele divine cu omul? Poate să fie o solicitare întâmplătoare? Noi știm că Isus punea cele mai bune temeiuri pe lucrarea personală cu oamenii, și că de multe ori o folosea, iar atunci când o folosea, omul rămânea cu totul convins de adevăr. Dacă acesta era procedeul Său de odinioară, cel care a dat cele mai bune rezultate, cu siguranță că nici astăzi nu a renunțat la el.
Să urmărim deci, cu mult interes în ora aceasta, una din numeroasele metode ale Domnului Hristos, în fața căreia, în secolul nostru care este atât de grăbit – maladia epocii – omul cu greu se mai poate opri câteva minute. Cu alte cuvinte, ne-ar spune mesajul acestei ore, opriți-vă din goana vieții; oprește-te tu ce alergi necontenit, ca să-ți iei câteva minute pe care să le petreci cu Domnul tău, separat, în tăcere. Să ai cu el o convorbire tainică: să-i vorbești, dar și să-L asculți, să-i auzi șoptirea. Să-l privești pe munte, să-ți însușești chipul Său, să-i sorbi învățătura și să ai o părtășie deosebită cu El. Aceasta îți va schimba orizontul vieții tale. Ce experiență unică, poți începe cu Domnul tău, chiar în această oră. El o dorește încă de mult, dar o dorești și tu? Poți fi acel om pe care El îl așteaptă cu ardoare, chiar acum? Să fii ajutat și binecuvântat de El. Amin!
NUMAI…
Numai o lună de nu cânt,
îmi pare că s-a stins un soare,
Și că de veacuri pe pământ,
N-am mai ajuns la sărbătoare!…
Numai o zi de nu citesc
Cuvântul sfânt al Cărții Tale,
Se pierde gândul meu, și-mi cresc
Noi temeri și-ndoieli pe cale…
Numai un ceas de nu mă rog,
Îmi arde inima-nsetată,
Și-mi pare sufletul zălog
La o’ntristare necurmată…
Numai o clipă de nu-ți pot
Simți prezența lângă Tine,
Nici cerul, nici pământul tot,
Nu pot ființa să-mi aline!…
TEMA I
SINGURI PE MUNTE CU DOMNUL
Se apropia seara, atunci când Isus a chemat la Sine, pe trei dintre ucenicii Săi: Petru, Iacob și Ioan. I-a condus peste câmpii și în sus pe o potecă aspră, pe o coastă singuratică de munte. Mântuitorul și ucenicii au petrecut ziua călătorind și învățând, de aceea urcușul muntelui le sporea oboseala. Hristos, despovărase mintea și suferința multor suferinzi; El făcuse să pătrundă fiorul vieții în ființa lor slăbită, dar și El era împovărat de natura omenească și, împreună cu ucenicii era obosit din cauza urcușului.
Lumina soarelui în apus, mai întârzia încă pe vârful muntelui, aurind cu slava lui gata să dispară, poteca pe care mergeau. Curând însă lumina pieri atât de pe deal, cât și în vale, soarele se ascunse în spatele orizontului spre apus, iar călătorii singuratici au fost învăluiți în întunericul nopții. Tristețea locurilor părea să fie în armonie cu viața lor amărâtă, în jurul căreia se îngrămădeau norii.
Ucenicii nu încercau să întrebe pe Domnul lor încotro merg și cu ce scop. Mergeau acolo unde-i conducea El. Dar se mirau de ce îi duce pe un urcuș așa de greu când sunt obosiți și când El însuși are nevoie de odihnă.La un moment dat Mântuitorul le-a spus că nu vor merge mai departe. Apoi, trecând mai la o parte, Omul întristării începu să reverse cererile Sale cu strigăte mari și lacrimi. El se ruga pentru putere, să reziste încercării, pentru binele omenirii. El însuși avea nevoie de o nouă legătură cu Atotputernicia, deoarece numai în felul acesta putea privi viitorul. El, își revărsa dorințele inimii pentru ucenicii Săi, pentru ca în ceasul puterii întunericului, credința lor să nu scadă.
Rouă se așternea cu îmbelșugare peste ființa Lui plecată, dar El nu lua seama. Umbrele nopții se adunau tot mai dese în jurul Lui, dar El nu privea la tristețea lor. La început, ucenicii își uneau rugăciunile cu sincera Lui consacrare; dar, după un timp au fost doborâți de oboseală și au adormit. Mântuitorul a văzut întristarea ucenicilor și a dorit să le ușureze durerea.
Dar nu toți chiar și din cei doisprezece, puteau să primească descoperirea pe care El dorea să le-o facă. Numai cei trei care trebuiau să fie martori la chinurile din Ghetsemani, au fost aleși să fie cu El pe munte. Povara rugăciunii Sale era ca Tatăl să le dea și lor o descoperire a slavei pe care o avusese înainte de a fi lumea, iar ochii să le fie întăriți pentru a putea să o privească. El a cerut ca ei să poată fi martorii unei manifestări a dumnezeirii Sale care să-i mângâie în timpul supremei Sale agonii, prin cunoașterea faptului că El este Fiul lui Dumnezeu și că moartea Lui rușinoasă este o parte a Planului de Mântuire.
Și, în timp ce El era plecat în umilință, cerurile s-au deschis deodată și o strălucire sfântă îmbrăcă pe Mântuitorul. El, stătea în slavă asemenea lui Dumnezeu. Fața Lui strălucea ca soarele și îmbrăcămintea Lui era albă ca lumina. Ucenicii trezindu-se, au văzut revărsarea de slavă care lumina muntele. Cu teamă și uimire, ei priveau chipul strălucitor al Domnului lor. Au văzut că Isus nu este singur. Lângă El erau Moise și Ilie.
În această unică și deosebită ocazie, Isus a dorit să le dea celor trei, o cunoaștere deplină a suferințelor Sale și a slavei care trebuie să urmeze. Dar din cauză că ei au fost biruiți de somn, o mare parte din învățătură a fost pierdută." H.L.L. cap. 46
Acolo, sus pe munte, s-a consumat unul din cele mai mari privilegii posibile, împreună cu Domnul: "Să-și schimbe viziunea privind misiunea lui Isus, să-I vadă adevărata slavă, să audă glasul Tatălui, să-i recunoască pe Moise și Ilie în slavă."
Astăzi, când Mântuitorul ne dorește tot atât de mult singuri pe munte cu El, nu ne dorește doar să vadă sau să știe dacă suntem de acord. Nu ne dorește să ne salute sau să ne minuneze. El are să ne arate lucruri deosebite, să ne tăinuiască lucruri mari; să ne acorde o părtășie deosebită. Astăzi, nu este vorba despre o viziune oarecare, ci de încheierea istoriei și de rolul și rostul fiecăruia, personal, în acest context. Acolo, El ne așteaptă. Pe mine și pe tine. Dacă am înțeles, este momentul acțiunii: Sculați-vă și haidem să mergem împreună cu El, acolo pe munte unde suntem așteptați. Amin!
ACOPERĂ‚-MI INIMA
Acoperă-mi inima-n har, necurmat,
Isuse, acoper-o-n Tine,
Să nu mi-o străpungă vreun duh necurat,
Cu-ndemnuri și gânduri străine…
Acoperă-mi gura cu har nesfârșit,
Ca pururi vorbirea să-mi fie îndemn
ne-nfricat în spre cerul slăvit,
Și slavă să-ți cânte doar ție.
Acoperă-mi ochii-n har luminos,
Spre Tine mereu să privească,
Și chipul de lut, să mi-1 facă frumos.
Primind strălucire cerească!
Acoperă-mi zilnic urechile-n har,
Să n-aud ce-nvață pământul,
Și-o jertfă curată s-aduc pe altar,
Deplin ascultându-i Cuvântul!
ATUNCI
Atunci când am fost în lume
Cu mâini de sânge pline,
Atâția oameni au trecut
Șirag pe lângă mine.
Ce mulți, cu jale m-au privit,
Căzut, acolo-n cale,
Dar vai, nici unul n-a venit
Din tină să mă scoale…
Nici unul nu s-a-nduioșat
Să-mi șteargă plânsu-n gene,
Tu singur Te-ai apropiat,
Isus, samaritene!
A mele răni adânci le-ai uns,
Durerea să se-aline,
Iar eu, la pieptul Tău ascuns,
Plângeam: "Rămâi cu mine!"
TEMA II
SUIE-TE PE MUNTE ȘI RÂMÂI ACOLO
Acum câteva mii de ani, un fugar se avânta din ce în ce mai mult în pustia Madianului, uitându-se atent și-n urma sa, ca să vadă dacă nu este urmărit de cineva. Asprimea pustiei nu-l iartă prin arșița dogoritoarea soarelui, cu nisipul fierbinte sub picioare și lipsa apei de băut. Fugea mereu, înainta necontenit. Gândea în sine: "S-a năruit orice perspectivă de eliberare din robie a poporului meu. Pe când eram la curtea lui Faraon, un comandant neîntrecut, puteam cu ușurință să organizez oștirea lui Israel. Aveam mari șanse de eliberare… Acum însă, totul s-a năruit…"
Așa gândea fugarul, care nu cunoștea încă pe deplin planul divin cu privire la sine. Și, tot astfel ar putea cugeta și mulți dintre noi, atunci când Domnul hotărăște și în dreptul nostru o experiență asemănătoare.Omul s-ar fi dispensat de acea perioadă de muncă și rămânere în obscuritate a lui Moise, socotind-o ca o mare pierdere de timp. Dar, înțelepciunea Infinită a chemat pe acela care urma să devină Cârmuitorul poporului Său, să petreacă patruzeci de ani, îndeplinind lucrarea umilă a unui păstor. Deprinderile astfel dezvoltate, și anume, de a purta de grijă, de a se lepăda de sine și de a se îngriji cu blândețe de turma sa, aveau să-l pregătească a deveni păstorul plin de milă și îndelung răbdător al lui Israel. Nici un avantaj pe care educația sau cultura omenească îl putea da, nu putea înlocui această experiență.
Moise învățase multe de care trebuia să se dezvețe. Influențele care-l înconjurase în Egipt, iubirea mamei sale adoptive, poziția sa înaltă ca nepot al împăratului, risipa în toate privințele, rafinamentul, subtilitățile și misticismul unei religii false, splendoarea închinării idolatre, măreția solemnă a arhitecturii și sculpturii, toate acestea lăsaseră urme adânci asupra minții sale în dezvoltare, și într-o măsură oarecare modelaseră obiceiurile și caracterul său. Timpul, schimbarea condițiilor și a locului și comuniunea cu Dumnezeu, puteau să îndepărteze aceste influențe. Din partea lui Moise însuși se cerea o luptă, să lepede ceea ce era greșit și să accepte adevărul.
Dar mai erau și alte lecții, pe care în mijlocul singurătății munților, Moise trebuia să le învețe, în școala lepădării de sine și a greutăților, el trebuia să învețe răbdarea, cum și stăpânirea pasiunilor, înainte ca să poată cârmui cu înțelepciune, el trebuia să învețe să asculte. Inima lui trebuia să fie în deplină armonie cu Dumnezeu, înainte ca el să fie în stare să învețe pe Israel cunoașterea voinței divine. Prin propria sa experiență el trebuia să fie pregătit să se poarte cu grijă părintească față de toți aceia care aveau nevoie de ajutorul său.
Și planul Domnului a reușit. Cu toată opoziția întâmpinată din partea lui Moise, și cu tot dezacordul său, omul chemat la o lucrare deosebită și la o colaborare cu cerul în ce privește conducerea poporului Domnului, și-a asumat răspunderea la care a fost destinat. Valoarea unei experiențe în care omul poate să rămână cu Domnul singur pe munte, este deosebită, căci privilegiul este de partea omului. Noi nu facem decât să ne semnăm actul progresului nostru spiritual, iar Domnul să ne transforme ființa.
Dumnezeu nu va transmite niciodată omului lumină cerească dacă el este mulțumit să rămână jos pe munte, în întunericul obișnuințelor rele. Dar, spre a putea dobândi ajutorul ceresc, omul trebuie să recunoască slăbiciunea și nimicnicia sa. El trebuie să-și concentreze propriile sale cugete la marea schimbare care trebuie îndeplinită în el. Trebuie să se trezească la rugăciune serioasă și stăruitoare, precum și la eforturi perseverente. Deprinderi și obiceiuri false trebuiesc lepădate și numai prin străduințe hotărâtoare de a îndepărta aceste defecte și a se conduce după principii drepte, se poate dobândi biruința.
Și, astfel lucrează Dumnezeu cu toți oamenii pe care îi cheamă, trecându-i prin experiențe diferite, ca să-i cizeleze și să-i apropie tot mai mult de El, fie pentru lucrări importante, fie pentru trăiri alese. Esențial este ca omul să dorească și el și chiar să răspundă întâlnirii pe care Cel Prea înalt i-o dă, acolo, sus pe munte. Iar omul de astăzi care a pătruns și însușit învățămintele experienței lui Moise, va arăta aceasta printr-o supunere aleasă. Și, plecându-și în umilință capul, va rosti cuvintele mult așteptate de Domnul: "Iată-mă Doamne, sunt la dispoziția Ta și doresc să Te ascult!" Amin!
EXPERIENÅ¢Ă‚
HRISTOS TREBUIE GĂ‚SIT ȘI ÎNSUȘIT ÎN MOD PERSONAL
În timpul unei săptămâni de rugăciune la un serviciu divin de dimineață, un tânăr a mărturisit cum a crescut el într-un cămin în care nu se auzea altceva decât critică. Evi¬dent, tatăl și mama sa nu fuseseră niciodată "pe munte, la o parte", unde să nu mai vadă și să nu mai audă pe nimeni… Lumea era subiectul conversației lor, și nu Isus. înclinațiile lumești hrănite de un spirit în care nu era deloc religie și creștinism, se dezvoltau de la o zi la alta desfășurând concepții și fapte reprobabile. Astfel că perspectiva spirituală a acestui tânăr se ofilea neîncetat în atmosfera dăunătoare a criticii.
Spiritul lipsei prezenței Domnului Hristos și al criticismului, oprește orice creștere spirituală. Copilul are nevoie de Isus, dar Isus nu exista în acel cămin zis creștin. El nu era găsit în judecata altora. El nu era găsit în cuvintele lor de condamnare. Isus nu poate fi văzut atunci când omul privește la păcatele celor din biserică și le discută ca pe ceva important.
O astfel de atmosferă a devenit dezgustătoare pentru tânărul băiat care era foarte atent și receptiv, încât în cele din urmă și-a zis că religia nu era pentru el. Așa că, s-a avântat în lume încercând să-și satisfacă dorințele inimii. Dar, a constatat după un timp că lumea nu-i putea da nici un fel de satisfacție. Și foarte curând, toate plăcerile lui cu tot ce-a sperat, au dispărut asemenea baloanelor de săpun.
Astfel, neavând nici un suport material și spiritual, a căzut într-o gravă stare de descurajare. Viața a devenit pentru el un lung coșmar. De fiecare dată când vedea o procesiune funerară pe străzile orașului, spunea el, doream să fiu eu în acel sicriu. El își căpătase durerile sale într-un cămin unde numele lui Hristos era mărturisit dar nu și însușit. Dar apoi, ochii lui s-au luminat deodată exclamând cu bucurie: "în această săptămână am găsit pe Isus!"
A încercat să ne descrie marea lui fericire, care acum era personală. Buzele lui nu reușeau să o exprime. Vorbirea lui nu era suficientă să o descrie. Limba sa n-o putea cuprinde, dar experiența vieții lui, era tocmai ca a celor trei ucenici care fuseseră "pe munte, la o parte, cu Domnul". El găsise pe Isus.
Acest tânăr poate fi chiar un simbol ai multora de azi, care caută secretul satisfacției. Ei sunt deprimați, înfometați după Isus, dar nu știu. Sunt însetați după apa vieții, dar n-o cunosc. Numai Isus Hristos este acea apă vie. Numai El este răspunsul dorințelor sufletului. A dezbrăca doctrina noastră de Isus, înseamnă a lua din ea viața, puterea și dinamismul ei.
Ce multe și deosebite privilegii există la întâlnirile pe care noi toți le putem avea "la înălțime" cu Domnul nostru. Să avem grijă, să nu scăpăm astfel de ocazii binecuvântate, niciodată!
Amin!
ADÂNCĂ‚-I DUREREA
Șiroaie de sânge îți curg pe obraz,
Și-n ochii Tăi, lacrimi se-ascund…
Sub lemnul crucii, Tu luneci și cazi,
Iar spinii în carne-ți pătrund!…
Sub ploaia cumplită a pumnilor grei.
Te rogi pentru cei ce Te bat:
"Părinte, ai milă de dușmanii Mei,
Și iartă-i că nu știu ce fac!"
Tu, om al durerii, de toți părăsit,
Pe cruce te stingi, luminând…
A morții putere, prin moartea-ai zdrobit,
în lume speranță-aducând!
Adâncă-i durerea ce-n suflet o strângi!
Urcușul Golgotei, e greu;
Iar, cel pentru care Tu, suferi și plângi,
O, Doamne Isuse, sunt eu!…
La Tine Isuse mă-ntorc azi, căit,
Și știu că n-o să mă cerți,
Eu, omul cel josnic, ce-atunci Te-am lovit,
Plângând, azi, Te rog să mă ierți!…
EXPERIENÅ¢A
UN INFIRM DEOSEBIT
Infirmitatea sa nu era fizică, ci spirituală. Și, aceasta era boala pe care a dus-o timp de aproape patru zeci de ani. Acum, era pe moarte, departe de comunitatea în care fusese membru în anii aceștia. Dar nu era pregătit să moară pentru că trăise prea mult într-o atmosferă de critică. Judeca și condamna pe alții; îi învinuia pentru propriile sale înfrângeri.
Obiectul atacurilor sale erau vecinii, educatorii săi și în mod deosebit membrii bisericii și pastorii. Dar, ceea ce trebuia să facă el, era să se urce sus pe munte, la o parte de toți ceilalți, să-și ridice ochii deasupra eșecurilor și înfrângerilor, nesăbuințelor așa-zișilor creștini și să privească acolo spre Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii.
În dorința de a-i fi de ajutor, pastorul său se duse grabnic să-l viziteze.
– Bucură-te frate, am venit să-ți aducem pe Isus, îi zise
pastorul cu însoțitorul său.
Ochii bolnavului se umplură de lacrimi și cu vocea sugrumată de emoție, răspunse: "Frate, eu n-am reușit să-L mai găsesc".
Îți voi spune cum să-L găsești.
Și pastorul deschise Biblia și citi din epistola întâi a lui Ioan 1,18: "Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept să ne ierte și să ne curățească de orice nelegiuire." Apoi citi din nou din Isaia 45,22: "Uitați-vă la Mine și veți fi mântuiți."
După toate acestea, ne-am rugat. S-a rugat și el. S-a rugat ca Dumnezeu să-i ierte propriile sale păcate. N-a mai spus nimic despre greșelile fraților săi din comunitate, ale educatorilor sau ale vecinilor. Și le-a mărturisit pe toate.
Crezi că Domnul Hristos îți iartă toate păcatele? îlîntrebă pastorul.
Cred, veni stins răspunsul, din toată inima, iar ochii i
se inundară de lacrimi.
Și atunci, când ispititorul va veni din nou, continuă pastorul, să-i spui cu voce tare: "Eu privesc acum la Hristos, căci El m-a curățit și m-a iertat. Sunt mântuit prin puterea Lui."
După câteva zile, acest om și-a încheiat alergarea vieții lui, dar, spunea pastorul său, cred din toată inima că-l vom reîntâlni în glorioasa dimineață a învierii când Isus va chema la viață pe aceia care au găsit mântuirea în El, "pe munte, singur la o parte", privind și părtășind împreună cu El.".
Ce minunată încheiere! Oare n-ar fi posibil ca și noi care n-am ajuns la astfel de momente supreme, să avem încă de pe acum "minunate întâlniri" împreună cu Domnul, iar încheierile să nu le facem atunci, ci acum? Acesta este un adevărat privilegiu! Ferice de cine-l înțelege și practică! Amin!
DAR TU, M-AI PRIMIT?
Ca pâine a vieții,
Ca sânge-al iertării,
Ca jertfă curată
Am fost dăruit.
Iubirea eternă
M-a dat tuturora;
Cu brațele-ntinse,
Dar tu, M-ai primit?
Din țară în țară,
Din poartă în poartă,
Din inimi în inimi,
Am binevestit.
Și-acum când e vremea
Să-nchid ușa vieții,
Te-ntreb înc-odată:
Dar tu, M-ai primit?
Zadarnic vei bate
La poarta închisă,
Când aspru, în noapte
Vei fi izgonit…
"Primește-mă Doamne"
Striga-vei cu lacrimi,
Și Eu voi răspunde:
"Dar tu, M-ai primit?"
CUVINTE DE AUR
(se vor prezenta de către un tânăr si o tânără, alternativ)
Să te unești cu Hristos, este esențialul, nu numai a
face parte din biserică.
Atâtea suflete așteaptă rezultatul unirii tale cu Hristos.
N-ai vrea să fii tu omul acela?
Secerișul este momentul în care se va da pe față întreaga
ta lucrare și colaborare cu Domnul.
Cred și-L ascult, și-L iubesc tot mai mult…
Creșterea și rodirea nu poate avea loc în sufletul aceluia
care se ocupă numai de el însuși.
Dacă dorim să cunoaștem bine pe Mântuitorul, atunci
să studiem Sfintele Scripturi.
Lucrurile la care noi medităm, acelea vor da tonul și
puterea vieții noastre spirituale.
Contemplând marile teme ale cerului, credința și
iubirea noastră vor deveni mai puternice, iar rugăciunile noastre vor fi mai mult ascultate de Dumnezeu.
Cu cât cugetele noastre se vor ocupa mai mult cu
Domnul Hristos, cu atât vom vorbi și altora despre El, și-L vom reprezenta în lume prin viața noastră.
Nimic nu este mai puternic pentru întărirea intelectului
decât studierea Scripturilor.
Dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar fi studiat așa cum ar
trebui să fie, atunci oamenii ar avea vederi atât de largi, caractere atât de nobile și statornice, cum rar se văd în zilele noastre.
Să aducem înaintea lui Dumnezeu nevoile noastre,
bucuriile, necazurile, grijile și temerile noastre. Poverile noastre nu-L vor împovăra și nici nu-L vor obosi.
CĂ‚LUGĂ‚RII MUNÅ¢I
Vizitați măcar o dată pe an
Mănăstirile munților.
Călugării munți
Vă așteaptă cu albul norilor
Așezat bătrânește pe frunți.
Cu spatele aplecat dinspre vânt,
Vă așteaptă munții tăcând
Toată credința părinților.
Cu genunchii înfipți
În pământ,
Cu lacrimile fierbinți
Ale rugăciunilor,
În izvoare curgând
Curate și reci printre stânci.
Veniți măcar o dată pe an
În mănăstirile împietriților sfinți.
Priviți acești patriarhi ai neprihănirii,
Ai vieții și-ai morții martori cuminți,
Cum se oferă în tăcere înveșnicirii.
Când ei vor cădea de pe genunchi,
Pământul întreg va geme de rărunchi,
Căci atunci se va sfârși vremea nelegiuirii.
Norel Iacob, Oglindă de buzunar, pag. 24
UN PAS MAI SUS
Când înălțimile te cheamă
De ce te pierzi în văi adânci
În pieptul tău de ce e teamă
Către seninul de pe stânci?
De ce ți-adăpi în mlaștini dorul
Ce nu pot setea potoli?
Mai sus, mai sus este izvorul
Cel dătător de ape vii
Dacă albastrul te îmbie
Cu strălucirea lui de veci
De ce-ți legi inima pustie
De-ale pământului poteci?
De lași privirea să se-ndrepte
Cercetătoare-n viața ta
Găsești și-n tine însuți trepte
Pe care să le poți urca
Un pas mai sus, lumina crește
Inundă culmile-n iubire
Un pas mai sus, aceasta este
Și dor, și țintă și menire
Benone Burtescu, Poezii, pag. 84
CÂND SUFLETU-MI SENIN
Când sufletu-mi senin spre ceruri suie-n zbor
Mereu mai sus spre magicele stele
Simt tălpile de glie că-s prinse și mă dor
Și-atunci m-ascund în lacrimile mele
De dincolo aud cântări ce-mi plac
Și-aș vrea s-ajung acolo-ntr-o clipită
Păcatu-n cale însă se răzvrătește, tac
Și-n cumpănă stă inima rănită
Să trec prin val de ce mi-e oare teamă?
Din valuri înspumate de ce nu-mi fac plutiri
Ci plâng pe mal? De dincolo mă cheamă
Liman de Canaan prin limpeziri
Un strigăt Doamne, strigăt de lumină
Îmi caut în supreme sfâșieri
Mai este viață chiar în a mea ruină
În ce-a rămas, mai sunt, mai sunt puteri
Pe țărmul veșniciei du-mă, Doamne
Oprește apa, sfarmă-mi stânci, fă-mi cale
Când totu-n jur se stinge… să înțeleg minune
Că izbăvirea mea e-n meritele Tale.
Benone Burtescu, Poezii, pag. 28
CURIOZITATE
Știi vreo cărare
străbătută mai des
ca obrazul ce arde
sub lacrimi?
Știi vreo cărare
mai urcată cu durere
ca drumul Golgotei
sub cruce?
Știi vreo cărare
mai lungă și anevoioasă
sub dor
ca drumul spre casă?
Știi vreo cărare
mai spinoasă și respingătoare
ca încercările Sale duioase
la inima ta?
Dacă știi, spune-mi.
Loredana Olteanu, Lacrimi sub stele, pag. 46
Material preluat de la www.intercer.net