Poemul salvarii – autor Coconcea T. Octavian

CUPRINS:

1.    Cântare deschidere nr. 257
2.    Rugăciune
3.    Punct instrumental
4.    Introducere
5.    Cor: Psalmul 51
6.    Tema I: Mare ești Tu Doamne
7.    Cor: Psalmul 81
8.    Tema II: Te chem Doamne
9.    Cor: Psalmul 130 p. I.-H
10.    Tema III: Binecuvântat să fie Domnul
11.    Cor: Psalmul 130 p. III
12.    Tema IV: Voi vesti lauda Ta
13.    Cor: Psalmul 130p.IV-V
14.    Tema V: Binecuvântată este povara
15.    Cor: Psalmul 142
16.    Versuri: Portret pentru cer
17.    Cor: Psalmul 121
18.    Punct instrumental
19.    încheiere: Lăudați pe Domnul
20.    Psalmul 23
21.    Cântare închidere 294
22.    Rugăciune

De-a lungul miilor de pași, de când omul străbate ca un călător neobosit deșertul păcatului, simte în clipa aceasta că trebuie să se oprească. Doar o clipă risipește ritmul trepidant al vieții amintind că nimic, nici cronica vremii, nici scăpările minții, nici grosimea imensă a timpului, nu pot șterge de pe cadranul istoriei ceasul în care s-a plătit prețul vieții mele.

"Mi-a duc aminte, și-mi vărs tot focul inimii când m-am ascuns de fața Ta, Doamne. Parcă mi se topeau ochii de suferință când știam că trebuie să mor." Nu, nu mai exista nici o alinare pentru acela care se prăvălise în adâncuri, departe de torentul sfânt, dătător de viata.

Dar iată, că prin grilajul timpului care s-a deschis, privirea îmi rămâne fixată la o mică porțiune de lume pe care cerul mi-a arătat-o dincolo de locul în care mă aflu. Nu, nici abisul disperării, nici infernul neputinței, Dumnezeu nu abandonase sufletul înlănțuit al unui om pierdut. Sub carapacea păcatului încă palpita un impuls tainic, o luptă împotriva căreia "carnea și sângele" nu se puteau lupta. La fel ca pânzele de apă subterană, o forță misterioasă, voința omului, își căuta sub povara păcatului drumul spre marea izbăvire. Căci Dumnezeu nu voia ca ceea ce era etern în om să se scufunde odată cu omul muritor. De aceea 1-a iubit atât de mult că a dat pe Fiul Său să coboare din ceruri, ca noi să putem urca la El.

Și-a înfășat haina în scutece ca noi să putem fi îmbrăcați în haina dreptății Lui. A străbătut drumurile prăfuite ale văii plângerii, ca noi să putem merge pe străzile de aur ale cetății de lumină. A murit de moartea noastră pentru ca să putem avea viața Lui. Cum să nu fiu recunoscător, cum să nu-L vreau pe El, cum să nu strig de bucurie?! "Doamne, deschide-mi buzele și gura mea va vesti mântuirea Ta!"

"Dumnezeule, am auzii cu urechile noastre și părinții noștri ne-au povestit lucrările care le-ai făcut pe vremea lor, în zilele de odinioară. Ai despicat marea și le-ai deschis un drum prin ea. Ai despicat stânci în pustie și le-ai dat să bea apă. Ai poruncit norilor de sus și ai deschis cămările cerurilor, a plouat peste ei mană și au mâncat cu toții pâinea îngerilor.

Cu mâna Ta ai izgonit neamurile dinaintea lor ca să-i sădești pe ei în țara făgăduinței părinților lor. Căci nu prin sabie au pus mâna pe țară, nu prin brațul lor i-ai izbăvit, ci dreaptă Ta, lumina feței Tale, pentru că îi iubeai… Dar pașii lor se pierdeau prin nisipul vremii…"

Atunci ai zis: "Iată-Mă că vin, în sulul cărții este scris despre Mine". "Dar cine a crezut în cine ni se vestise? Cine a cunoscut brațul Domnului? La umbra zidurilor cetății, "El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă; ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat". Pentru că tulpina în care se aduna toată gloria Universului, iubirea care avea să inunde toate timpurile "n-avea nici frumusețe, nici strălucire" care să ne atragă privirile, să ne placă.

Nici înălțimea maiestății Sale, care se ridică peste timp ca să-și domine vremurile, nici puterea stăpânirii Lui care-și cheamă ostile cerești în bătăliile câștigate înainte de a le începe. Pentru că Golgota trebuia să-și rupă toate înălțimile ca să ne poată ridica prin umilință, dar noi nu L-am băgat în seamă.

Doamne, nu-ți cer nimic care să poată fi văzut sau auzit. Minunile Tale nu sunt pentru simțuri, îmi este de ajuns pentru a mă vindeca, să-mi luminezi sufletul, căci oamenii aceia din preajma mea, nu știau că dragostea adevărată nu se cheltuise; cu cât dai mai mult, cu atât mai mult îți rămâne.

De aceea au tras la sorț pentru cămașa Ta, neștiind că ei înșiși erau deposedați. Iar, dacă ceea ce primești poate fi furat, cine poate să-ți smulgă ceea ce dai? Nu înțeleseseră că pentru Tine hainele pământului erau cel mai însemnat amănunt. Ele îți foloseau doar atât cât să-i ocrotești pe ei ca să nu-i mistuie flăcările slavei Tale.

Iată de ce am socotit adevărate cuvintele: "Arta raționamentelor permite omului să se înșele", căci au tras la sorț pentru cămașa Ta, neștiind că ei înșiși, în toată povara neputinței lor, erau adăpostiți în inima Ta. Te-ai gândit să nu-i pedepsești, ți-ai adus aminte că sunt țărână; pentru ce să-i pierzi când ar putea fi câștigați. Iată pentru ce deschid brațele dușmanilor mei: pentru că există o înălțime de la care privită, lupta seamănă cu o îmbrățișare de dragoste. Numesc această înălțime Golgota, Iată pentru ce m-am rugat: "Doamne, împrumută-mi o fâșie din veșmântul Tău pentru a adăposti sub ea pe toți oamenii cu toată povara lor de păcate"

Doamne, am înțeles că urcând pe înălțimile Golgotei, dragostea nu se mai măsoară în acumulare ci în risipire. Doamne, am învățat acum că dragostea nu se gândește, ea există și nu vorbește decât în liniște; de aceea, în zgomotul din inima lor, acei oameni făceau o mare greșeală zicând: "Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, mântuiește-tc pe Tine"… Dar, Doamne, nu sosise încă vremea ca să răspunzi sensului întrebărilor noastre. Nu sosise clipa în care să se strige prin zgomotul vremii: "Mare ești Tu Doamne!"…

"Dar El, era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți."

Trebuia ca mâinile acelea care au binecuvântat pâinile, brațele acelea care au potolit furtuna, care au alinat durerile și au vindecat suferințele, trebuiau să pironească gloria dragostei. În deschiderea de bună voie a brațelor Sale pe cruce, era îmbrățișat întreg pământul, cu toată povara suferințelor lui; iar când toată această povară a scăpat din brațele Sale, deplin și definitiv, s-a făcut un mare cutremur de pământ, îndurarea s-a așezai pe temelii veșnice, legăturile morții s-au sfărâmat pe temeiul Noului Legământ. De acum, nici moartea, nici viața, nici înălțimea, nici adâncimea nu-1 mai puteau separa pe om de Dumnezeu.

Aici își aveau învrednicirea brațele Sale ridicate să poruncească, nu odată într-un loc, ci totdeauna și oriunde, fiecăruia: "Ridică-ți patul și umblă". Acolo, în puterea acestui gest sigilat de sângele Său, stătea ascuns adevărul celor mai frumoase cuvinte auzite vreodată de vreo ureche omenească: "Tată, iartă-i căci nu știu ce fac", în puterea brațului Său ridicat pe lemnul crucii, chemase și mai înainte de a veni vremea: "Lazăre, vino afară!"

Acolo, între brațele Tale Doamne, întinse pe cruce, ca și cum ai fi rostit o chemare insistentă, se desfășura întreaga mântuire, tot ce se făcuse și se cuprindea, tot ce mai era de făcut. Fiindcă s-au deschis atât de mult după măsura prăpastiei dintre pământ și cer, pentru că pământul iubirii Tale să-1 mai amesteci încă odată cu stelele dimineții care izbucneau în strigăte de bucurie. Doamne, iată-mă și pe mine în groapa săpată de păcat în drumul Tău. Aici, în bătaia de timp a gândurilor mele, așteptam moartea, însă la Tine îmi ridic privirile, cum se uită ochii robilor la mâna stăpânului lor. Din profunzimea adâncului, te chem Doamne! Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!

După ce Te-ai aplecat până în adâncurile pământului ca să ne scoți inimile la lumina feței Tale, deasupra mormântului gol, mai rămăsese un morman de gânduri îndurerate:

– "Femeie, pentru ce plângi?" întrebarea Ta, Doamne, răscolește durerile tuturor timpurilor. Am cunoscut durerea prea marii duioșii și am înțeles că noi nu știam nici ce să-ți cerem în timp ce Tu ne ofereai tot ce ne trebuia. Tu ești trebuințele noastre și dăruindu-ne cât mai mult din Tine, totul ne dăruiești. Prin minunea Golgotei, Tu ești eul nostru renăscut; în viața noastră, voința Ta voiește, în dorințele noastre, dorința Ta arde.

Puterea Ta e în noi, dorind să ne schimbe nopțile în zile și aruncând întunericul din noi, sufletul Tău să-și risipească lumina în zorii sufletelor noastre. De aceea trebuie să existe "o putere care să lucreze dinăuntru, o viață nouă de sus, mai înainte ca oamenii să fie schimbați din întuneric în lumină, de la păcat la sfințenie". C.H….

Această putere ești Tu Doamne, numai harul tău poate să învioreze puterile fără viață ale sufletului și să le atragă spre Dumnezeu. De aceea zic: "Binecuvântat să fie Domnul, care zilnic ne poartă povara!"

"Gura mea va vesti zi de zi lauda Ta căci nu-i cunosc i marginile… Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit  de gândurile rele și să se întoarcă la Domnul care nu obosește  iertând… Eu zice Domnul, îți șterg fărădelegile ca un nor și păcatele ca o ceață".

Priviți la cruce! "Bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută." Iată împlinirea acestor cuvinte: "Credincioșia răsare din pământ și dreptatea privește de la înălțimea cerurilor".

Da Doamne, o sămânță de urmași înviorează sufletul Tău! Ferice de cei ce își pun nădejdea în Tine, în a căror inimă locuiește încrederea!"

"Binecuvântează suflete pe Domnul și tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt. Binecuvântează suflete pe Domnul și nu uita nici una din binefacerile Lui." El îți iartă toate fărădelegile tale, când îți întorci privirile spre El te luminezi… Doamne, nu ți-a fost teamă că ai Să-ți întinzi strălucirea stelelor cu zâmbetul meu, care socotește raza de lumină ca o provizie a ochilor. Nu ți-a fost teamă că ai să-ți zădărnicești tainele lucrărilor Tale cu raționamente și logica mea care sună ciudat în cochilia eului?"

Nu, Doamne, pentru că "cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vorbește despre lucrarea mâinilor Lui" O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre El și aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit; dar răsunetul lor străbate tot pământul și glasul lor merge până la marginile lumii.

Doamne, am auzit despre lucrurile care cântă și răsună unele în altele și ce minunat le conduci în mersul acesta. Pentru că îndurarea nesfârșită străbate înflăcărată spatiile ca o punte aruncată peste prăpastia ce a despărțit pe om de Dumnezeu, ca un braț întins pribeagului obosit de atâta alergare, stă întinsă între cer și pământ ca o imensă cruce…

Crucea Golgotei îmi este punte și drumul acesta mă veghează. Aud glasul care m-a încredințat: "El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale și ei te vor duce pe mâini ca nu cumva să-ți lovești piciorul de vreo piatră".

Iată-mă, Doamne, parcă mă văd chemat de departe, din cetatea Ur ca să mă duci în pământul făgăduinței Tale. Din drumul care coboară din vechime ca să urce pe muntele Moria al zilelor noastre, încălțările credinței nu le-ai aruncat peste timp, ci pas cu pas le-ai purtat, clipă de clipă, în puterea unei noi făgăduințe. Ai făcut un legământ cu mine și l-ai păstrat. Din bătăile timpului m-ai scos cu cântece de biruință. Din bucuriile izbăvirii, ți-am ridicat altare și ai primit cu bunăvoință jertfele de mulțumire.

Mă simt în drumul părintelui meu Avraam, în drumul ce urcă prin credință, dar mai minunat. Cu atât mai minunai cu cât din bucuria Canaanului mi-ai dăruit o altă foame a lucrurilor, pentru că mi-ai promis un cer nou și un pământ nou. Pe povârnișul clipelor, din miile de experiențe mi-ai ridicat o imagine a lucrurilor care nu se văd; mi-ai ridicat, mi-ai desfășurat frumusețile desăvârșite ale patriei care poate să mă primească. Iată că o recunosc în mulțimea care-și pune de mult timp inimile laolaltă. Nu, dragostea nu avea nevoie de mult timp pentru a se naște. Tu, Doamne, a trebuii să pregătești în noi ecourile care să cânte unele în altele prin poemul iubirii, în drumul crucii, mereu același, dar altfel în fiecare inimă.

Doamne, iată că mai avem fiecare de mers un drum scurt, dar acesta trebuie să fie ca o lumină din cer prin ultima răbufnire a pământului. Da, nu departe, la răspântia brațelor crucii, drumul acesta devine cărăruie, fiindcă hotărârea se pecetluiește cu jertfă. Aici, Abraam a trebuit să aducă jertfă pe fiul său. Aici trebuie să-mi jertfesc și cea din urmă dorință care se mai prinde în legăturile acestui pământ. Aici, mai mult ca oriunde, moartea poate să devină un câștig iar viata o pierdere. De aici, legile pământului meu se convertesc cu legile cerului iar eu trebuie să primesc botezul de foc al acesteia. Aceasta, pentru că cea mai puternică constrângere a lumii, trebuie să devină pentru mine cea mai deplină libertate în Hristos. Aici, risipirea în munți, va fi o risipire printre înălțimi.

"Cercetează-mă Doamne și cunoaște-mi inima, încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile; vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei!" Din furtuna de mânie, dacă mă voi întoarce cu gândurile bântuite de necredință, în seara deznădejdii, vino pe drumul Emaus-ului meu!… Dacă îmi voi scălda privirea lacom în mirajul câmpiilor Sodomei, trimite îngerii Tăi să mă scoată!…

Da Doamne, aici la răspântia brațelor crucii, mai mult ca oriunde, s-au întâlnit țoale drumurile pământului. Aici, la răspântia brațelor crucii s-au întâlnit toți negustorii firii mele. Ei mă ademenesc și mă cheamă… Dar, din mijlocul poporului meu aud un glas: "Iată drumul, mergeți pe el! Când veți voi să vă abateți la stânga sau la dreapta!"

PORTRET   PENTRU   CER

Cum ar trebui s-arate
Ochiul care peste-o clipă
Va ajunge să privească
Slava Domnului Isus,
Chip de slavă-mpărătească?
Prin ce lacrimi de iubire
Se va face limpezire?

Cum ar trebui să cânte
Biruința n văi de jale.
Limba care peste-o clipă
Va fi pusă ca să strige:
"Aleluia, osanale?"
Vorba cum să o rostească
Pentru lumea îngerească?
Din noian de gânduri multe
Ce ar trebui să-asculte
Cel ce peste-o clipă, poate.
Din spre pajiștea iubirii,
Din spre muntele dreptății
învățat va fi să-asculte
Vocile eternității?.’
Cum ar trebui să bată,
Cu ce foc, cu ce iubire.
Inima ce de îndată
Va începe nemurirea?
Inima, spre ceruri duce
Ritmul stabilit pe cruce?

Cum ar trebui să-arate
Haina albă-n curăție,
Pentru cel ce va începe
Sărbători de veșnicie?
Cum ar trebui să-arate
Fără pată, fără vină,
Cel ce vrea cu îngeri parte
în vecia de lumină?

Fiecare, fiecare
Trebuie să treacă focul,
Probelor de-asemănare
Cât Sinaiul, cât Golgota,
Pentru cer înfățișare!

Doamne, de minuni eterne
Doar un ceas ne mai desparte;
Și de chipul slavei Tale
Suntem, încă prea departe…

Să renaștem din ruine
Ruga s-o"nălțăm spre Tine…
Fă ca-n ziua cercetării
Glasul Tău să nu condamne;
După chipul slavei Tale
Chipul nostru schimbă-l. Doamne!

"Picioarele mi se opresc în porțile tale, Ierusalime!" Porți, ridicați-vă capetele, peste întinderea tuturor vremurilor care se odihneau în liniștea acestei așteptări! Ridicați-vă porți veșnice, ca să intre împăratul slavei purtându-și ofranda tuturor veacurilor!

Iată mulțimea răscumpărării Lui, care și-a netezit pasul în drumul crucii. Căci fiecare deal a fost coborât și fiecare vale a fost înălțată, pentru ca cea mai umilită inimă să-și strige bucuria de la înălțimea cerurilor; iar cerurile, cu toate motivele lor care au stăpânii peste vreo minte omenească sau îngerească, să se bucure lângă cel din urmă suflet.

La strigătul de lumină și căldură nu mai este nici un gând îndurerat, nici un cuvânt sfâșiat de necredință; nici un zâmbet devorat de nepăsare, nici o mimă bântuită de spaimele morții, pentru că aruncasem tot ce mai aveam, ca să câștig totul.Însă nu s-a pierdut nimic din cântecul plin de speranță care ne-a însoțit drumul. Iată că nu s-a pierdut nimic din minunea Golgotei care s-a ascuns în drumul tăcerii, pentru ca trecerea noastră să fie o izbăvire din legăturile morții.

Cu fiecare pas mai aproape de hotarele stelelor, inima a știut să spună mai bine și tot mai bine: "Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic El mă paște în pășuni verzi și mă duce la ape de odihnă." Chiar trecerea prin valea umbrelor morții a fost după măsura răstignirii eului meu. Printre lacrimi am înțeles că toiagul Tău mă sprijinește în timp ce nuiaua Ta mă izbăvește din înfrângeri. Înțeleg pe Domnul, toate neamurile, lăudați-L toate popoarele! Căci am văzut cu ochii mei mântuirea Ta!… Lăudați pe Domnul!  Amin!

Material preluat de la www.intercer.net