CUPRINS:
1. Deschidere – 98/100 Un nume scump
2. Rugăciune – (bărbați)
3. Introducere
4. Tema I
5. COR: Când amintiri
6. Tema II A
7. Tema II B
8. Poezie: Prin ochii mamei
9. Tema III
10. COR 99/100 Dumnezeu printr-o mamă…
11. COR + COM 99/100 (de învățat)
12. Povestire: Mame, conduceți cu sceptrul iubirii!
13. Gânduri despre mama
14. COR: Părinți și copii
15. O inimă de mamă
16. Model – Gabi B.
17. Poezie:Mulțumesc… mamă
18. DUET: Mama mea m-a iubit
19. Închidere 99/100 Dumnezeu printr-o mamă…
20. Rugăciune – (bărbați)
21. Împărțire flori (fond muzical)
22. Postludiu – ieșire
INTRODUCERE
Dumnezeu a creat toate lucrurile în mod desăvârșit. Priviți semnul nepătat al cerului, munții cei falnici, covorul de verdeață, pomii plăcuți și florile ce răspândesc parfum și încântare; ascultați concertul păsărelelor, priviți zborul legănat al fluturilor. Totul este scăldat în lumină, culoare, armonie, farmec.
Ce ar mai fi putut fi adăugat acestor frumuseți desăvârșite? Și totuși, Dumnezeu a încununat creațiunea Sa cu o nestemată, a cărei strălucire reflectă caracteristica Sa principală: dragostea.„Inima cea nobilă a unei mame – spune Calvin – este cel mai frumos lucru din tot ce a creat Dumnezeu.”
În inima ei încap bucuriile și durerile noastre, visurile și deznădejdile noastre, planurile și eșecurile noastre. În ochii ei calzi găsim mângâiere, încurajare sau sfânta avertizare de primejdiile ce ne urmăresc. Mâna ei, oricât de aspră ar fi, ar deveni prin munca anilor trudiți pentru noi, este cea mai sfântă atingere, cel mai scump balsam ce poate vindeca orice rană de pe trup sau din suflet.
Zâmbetul ei senin își croiește drum prin hățișurile sufletului, își sapă galerii și în inima de piatră; singura ocrotire care ne rămâne în vremile de restriște.Mamele dețin cheile propășirii și succesului umanității. Nu în zadar spunea fericitul Augustin: „Dați-mi altfel de mame și vă voi da altfel de oameni!"
Mame, care au în ochi zâmbetul bunătății, care au pe buze surâsul dragostei și înțelegerii, mame în al căror suflet se odihnește cerul – iată mamele, de care omenirea are nevoie! Da, mame creștine, mame cu simțul responsabilității pentru micile odrasle, pentru care ele au primit cel mai mare mandat din toate timpurile: „Ia acest copil și crește-l pentru Mine!”
Mama nu are de pictat pe pânză o figură frumoasă, ca pictorul, nici de tăiat în marmură un chip ales, ca sculptorul. Ea nu are, ca scriitorul, de întrupat în cuvinte puternice, un cuget nobil și nici să exprime un sentiment frumos prin melodie, ca muzicianul. Ceea ce are ea de făcut, este de a dezvolta într-un suflet omenesc asemănarea dumnezeirii.
Dumnezeu să binecuvânteze pe toate mamele care și-au înțeles nobila misiune de a conduce în siguranță pașii copiilor lor pe singura cale care duce în Împărăția Sa!
Amin.
TEMA I
Când Dumnezeu a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur”, istoria femeii era abia la început. Oare a întrezărit Creatorul, că femeia era aceea care va modifica armonia întregului Univers. Oare, aceea care s-a numit Eva trebuia să mănânce din pomul oprit? Era aceasta în planul lui Dumnezeu?
Nu. Hotărât nu. Creerea a fost o lucrare cu totul specială. Ea urma să fie o cunună a bunătății și a gingășiei.Spre a-i sublinia rolul distinct, Dumnezeu a făcut din aceasta o lucrare cu totul aparte. A lăsat să se scurgă zilele creațiunii și apoi din om, spre a-l întregi și a-l cununa, a făcut FEMEIA. De aceea Solomon poate spune în Proverbe 12,4: „O femeie virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei.”
Am putea oare să ne imaginăm Universul sau numai pământul, lumea actuală, fără a simți influența sau prezența unei femei?
NU. Aceasta este imposibil pentru că Dumnezeu, simțind necesitatea prezenței ei lângă om, a creat-o egală cu omul, spre a fi prezentă în toată istoria Universului.
FEMEIA este chemată să pună la lucru toată destoinicia, pentru a răspândi în jur o mireasmă plăcută de viață, pentru că ea este aceea care are în mâinile ei, nu numai destinul propriu. Ca soție influențează viitorul soțului ei, iar ca (și) MAMĂ‚ făurește caracterele copiilor ei.
Pretutindeni se simte influența ei. „Ea se îmbracă cu tărie și slavă și faptele ei o laudă la porțile cetății.”
TEMA II A
Fără să fi știut sistemele filozofice ale gândirii universale și fără să fi studiat alte tratate de etică sau educație, FEMEIA oricărei vremi a dat omenirii cele mai înălțătoare exemple de gândire, de cunoaștere a caracterului, de făurire a viitorului. Aceasta, pentru că Dumnezeu a încredințat FEMEII marea răspundere a caracterului și a înzestrat-o cu acea inexplicabilă putere a lepădării de sine și a iubirii.
Oare acum, în epoca marilor descoperiri științifice când, în multe domenii se folosesc calculatoare, memorii electronice, computere, poate exista ceva, un aparat de orice formă sau dimensiune care posedă cea mai înaltă știință, oare, există ceva care să aibă o înrâurire mai pronunțată decât a mamei asupra minții fragede și curate a unui copil?
Nu. (Hotărât nu.) Numai mama posedă acel nemaipomenit barometru al discernământului, al înțelegerii situațiilor, al aprecierilor.
Când mama își vede pentru prima dată fiul, „o schiță” șubredă de om, care scâncește fără să știe de ce, se vede deodată descurajată și neputincioasă. Oare îl va auzi cândva spunându-i MAMĂ‚?…
Și deodată, nu se știe prin ce miracol, se reculege și concentrată asupra celui căruia îi va dărui de acum încolo întreaga ei afecțiune, începe să înțeleagă fiecare sunet, fiecare mișcare, fiecare strigăt. Fiorul dragostei va fi limbajul care va lega două inimi: a copilului de a MAMEI.
Nici un scut nu va apăra mai bine ca pieptul MAMEI, nici un ochi nu va vedea primejdia de departe ca ochiul MAMEI. Dumnezeu i-a lăsat o armă de apărare de nepătruns: DRAGOSTEA. Ea acoperă totul și în special pe cel pe care îl strânge la pieptul ei.
TEMA II B
Și iată-l cum, adunând luni și ani, cel mic descoperă mersul și cuvântul. Primejdiile cresc și odată cu ele și vigilența MAMEI. E timpul când prin spațiul nesfârșit și netulburat călătoresc rugăciunile MAMEI, liniștite și insistente. Acum, după oboseala zilei în bătaia năvalnică a unei inimi mici care visează și în ecoul așteptărilor, răspunsul cerului sosește neîntârziat.
Astăzi, la vârsta de dincolo de copilărie uneori nu reușim să înțelegem. Simțim că suntem într-o greșeală și totuși încercăm s-o înecăm în apele murdare ale nerecunoașterii. Dar… MAMA, aceea ființă delicată, care urmărește cu gelozie numai binele nostru, intervine. Este aceeași ca și în trecut, numai parcă metodele s-au schimbat. Nu mai suntem noi cei care plângeam, ci ea. Aleargă de la noi și încearcă cele mai mari sforțări, pentru a ne devia hotărârea greșită, rămâne pe genunchi până primește asigurarea că totul va fi bine, frumos, desăvârșit.
Viața aceasta alterată de păcat a convins-o că metodele și strategiile folosite pentru a învinge piedicile din calea ei și a copilului ei, se cer învățate numai de la Dumnezeu. Prin rugăciune sufletul și trupul cresc. În primul rând aceasta a învățat mama.
Dacă fiul ei a crescut în condiții de dăruire și uneori de deznădejde, de multe ori fără ca el să știe, este ca astăzi să aibă inima mai plină de satisfacții și de o plată binemeritată prin ascultarea odraslei ei.
Ea este cel mai apropiat exemplu pentru caracterul copilului ei. Știe să fie intransigentă, atunci când drumul copilului ocolește drumul drept al adevărului, știe momentul când trebuie să-i descopere din adevărurile vieții la timpul lor și știe când trebuie să-i zâmbească pentru a fi încurajat. Ca o toamnă bogată, mama își dăruiește fructele ei sufletești copilului ce vrea să-i semene.
Oricare ar fi momentul vieții fiului ei sau fiicei, trebuie să cadă la învoială cu inima și mintea lor, că mama își caută rostul ei, aducând fiilor cele mai frumoase învățături lăsate de Dumnezeu pentru creșterea lor spirituală și fizică. Școala mamei credincioase are imaginea sfaturilor divine trimise de Creator. Și copii trebuie să înțeleagă că prin ea sunt binecuvântați și ei.
Amin!
PRIN OCHII MAMEI
Sprijinită de un înger se așează lângă pat
Ca să-și spună iarăși ruga mai fierbinte și mai tristă
Despre cer, despre iubire, despre-o fată și-un băiat
Și își drege-ncet obrazul cu un capăt de batistă.
Ochii umezi cată-n suflet ne’nțelesul să destrame,
Dragostea în ea sporește zi de zi ca-ntr-o fântână,
Inimă de mamă bună, fără vină, fără taine,
Chiar și timpul se oprește să o prindă-ncet de mână.
Stă și azi lângă fereastră să-și petreacă parcă dorul
Când își pune ochelarii să citească din scrisori;
Tremurând se-nalță gândul să-și înceapă-n taină zborul
Până unde își găsește iar lumina ochilor.
Pentru ea viața-i iubire și veghere și speranță,
Lângă ea-i miros de pâine și te simți mereu acasă.
Când sunt toți în jurul mesei cântecul spre cer se-nalță
Și din nou copilăria face viața mai frumoasă.
Peste drumurile vieții ruga ei încă veghează,
Șoapta mamei cu iubire se-mpletește-n gândul tău
Când ești trist sau când ești vesel, când e zi sau înserează
Mama-n rugă, pentru tine, luptă iar cu Dumnezeu.
Gabriel Rusu, Șansa eternității, pag. 134
TEMA III
Astăzi, când lumea întreagă este angajată prin păcat într-o alergare inexplicabilă, pe un drum fără un ideal sigur și când evenimentele premergătoare revenirii Mântuitorului nostru se succed cu o viteză fulgerătoare, FEMEIA, MAMA, primește o floare, se oglindește în ea și rămâne aceeași ca la început – coroană a creațiunii – ajutor potrivit pentru acela despre care Dumnezeu a zis: „Să-l facem după chipul Nostru și după asemănarea Noastră.”
FEMEIA nu se va schimba niciodată, pentru că însuși Dumnezeu a sădit în ea acea dragoste, acea dăruire de sine care o ridică pe cele mai înalte culmi. FEMEIA va rămâne întotdeauna să vegheze asupra viitorului, să lase prin însăși personalitatea ei, prezentul de tot ceea ce înseamnă veșnicie.
Iar noi, trăim în prezent și tragem de perdeaua viitorului încărcați cu sacii plini ai trecutului. Clipă de clipă așteptăm să auzim ecoul chemării divine la viață, așteptăm să vedem „ceruri noi și un pământ nou”, dar înainte de aceasta mai facem un popas, mai rămânem o clipă să privim înapoia pleoapelor noastre spre trecut.
Vrem să vedem pe MAMA. Ea a rămas în vraja amintirilor și fiecare gest al ei, fiecare cântec, fiecare rugăciune înălțată pentru pașii nesiguri pe care-i facem sub ochii ei, cerând ocrotirea ne apar ca monumente de iubire și credință. Viitorul, va fi, mai luminos, prezentul mai sigur, când vom lumina cu făclia trecutului imaginea pe care MAMA ne-a lăsat-o pentru a cunoaște mai bine, că cinstind-o, din naturalețea de fiu și fiică, avem frumusețea făgăduințelor promise: „cinstește pe tatăl și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Dumnezeul tău.”
Privim la MAMA! Retrăim imagini duioase, petrecute odată sub ocrotirea zâmbetului ei și dintr-o dată, viața capătă alte dimensiuni și vrem să facem ceva, să aducem o floare, să aducem o rugă pentru mama noastră… Gestul nostru, nu v-a acoperi niciodată meritele ei, dar ea, va crede că am răsplătit-o îndeajuns și de bucurie va plânge și tot ceea ce-și dorește mai mult, este să ne vadă cât mai curând, acolo sus, la Marea de Cristal, odată cu toții mântuiți! Amin.
POVESTIRE
MAME, CONDUCEÅ¢I CU SCEPTRUL IUBIRII!
Cu ani în urmă ziarul englez, „Cristian Wsaskly” raporta următoarele: Mama unei grupe voioase de copii așezase masa cu multă grijă pentru primirea unor oaspeți de elită, când, deodată, copila ei a răsturnat peste fața de masă sclipitor de albă, castronul cu sos gras. „Ce puteam să fac?” părea prea mult pentru nervii mei obosiți. Eram gata să alung de la masă pe acest stângaci copil al meu, când un îndemn bun mă reținu. Am văzut expresia de pe fața micuței – adânc mâhnită, înspăimântată, o privire vrednică de milă, cum nu mai văzusem vreodată.
Instantaneu mi-a venit în minte un tablou petrecut mai demult, care persista în fața ochilor mei. Figura copilei mele dă pe față sentimente pe care eu însumi le-am trăit cu 20 de ani în urmă. În mintea mea, m-am revăzut, o fetiță mică, neastâmpărată, de vreo 8 ani, în fericita casă părintească. Era într-o după-amiază vijelioasă. Tocmai apăruseră lămpile cu petrol și tatăl meu cumpărase un exemplar mare.
În fața ferestrei de la bucătărie se îngrămădise multă zăpadă, așa încât lampa trebuia să ardă, deși încă nu era noapte. Mama zăcea bolnavă la etaj. Ca să nu fie deranjată de gălăgia noastră, noi, copii, stăteam la bucătărie.
Îmi dădeam mare importanță la pregătirea mesei de seară, sau cel puțin așa îmi închipuiam. În râvna mea de a face treabă, am luat lampa de gaz pentru a aduce ceva din pivniță. Voiam s-o pun pe pervaz dar, vai! Lampa nu avea destul loc și căzu jos pe ciment. Nu voi uita niciodată șocul prin care am trecut. Am rămas paralizată. Îmi era teamă să ies din beci, dar și să rămân acolo. Și spre mai mare spaimă, am auzit vocea tatălui meu din bucătărie. Mereu și mereu ne-a avertizat să fim atenți cu lampa și acum, iat-o jos, în mii de cioburi.
Vocea lui mi-a dat îndemnul de a veni sus, ca să întâmpin cearta sau bătaia, sau amândouă. Îmi dădeam seama că merit aceasta și nici nu așteptam altceva. Așa, am urcat scara întunecoasă. La intrarea în bucătărie, am dat de tatăl meu, care avea o față atât de întunecată încât m-am temut. Nu era nevoie să spun ce s-a petrecut.
El auzise când s-a spart lampa și de altfel putea să citească și el de pe fața mea aceasta. Frații și surorile mele așteptau ca vrăjiți să vadă ce avea să urmeze. Și ei stăteau înspăimântați pentru că această lampă fusese obiectul multor avertizări. Eu însămi eram așa de speriată încât nu am putut spune nici măcar un cuvânt, când m-am uitat din nou la fața tatălui meu, am văzut dintr-o dată toată mânia dispărută din ochii lui.
Cred că el a descoperit în ochii mei, ceea ce eu am descoperit astăzi în privirile copilei mele. În clipa următoare m-a luat în brațele lui puternice și m-a strâns tare la piept. Apoi mi-a vorbit cu atâta dragoste, atât de prietenos: „Nu-ți face griji, draga mea copilă, știu că s-a întâmplat un necaz. Data viitoare să iei lampa cea mică, când te duci în pivniță.”
Ce revelație de sentimente am trăit în acea clipă! Eram, atât de copleșită de sentimente de dragoste și de recunoștință, că am început să plâng, ca și când ar fi vrut să mi se frângă inima. Nici o pedeapsă nu m-ar fi lovit măcar pe jumătate și nimic nu ar putea alunga această întâmplare din amintirea mea.
Câtă iubire simt astăzi pentru tatăl meu, da, astăzi când fetița mea a răsturnat sosul și mi-a readus totul atât de viu în amintire! Mă întreb, dacă mă va iubi și ea, douăzeci de ani mai târziu, tot așa de mult, pentru că prin exemplul tatălui meu, am primit puterea să strâng la piept pe micuța mea fetiță și să-i spun, că știu, că nu a făcut-o intenționat.Îi va ajuta oare și fetiței mele, când va fi și ea mamă, așa cum mi-a ajutat și mie astăzi?
Mame, conduceți cu sceptrul iubirii. Este cel mai scurt drum spre inimă! Iubirea iartă totul; iubirea acoperă totul, iubirea crede totul, iubirea nădăjduiește totul! Iubirea în veci se va revărsa din belșug peste fii și fiicele voastre. Amin!
GÂNDURI DESPRE MAMA!
„Nu mă pot împărți în patru”, se răspunde la solicitările ce depășesc posibilitățile de cuprindere a problemelor, a necesităților. Dar, ați văzut persoana ce se împarte în patru, cinci, în zece – după cum este nevoie? Dincolo de timp, de vârstă, de cotidian, vom găsi pe cineva care să se împartă altora până la uitare de sine. Îi vom da numele MAMA!
Cine nu cunoaște că o mulțime de peste cinci mii de persoane au fost hrănite cu cinci pâini și doi pești? Dar, v-ați gândit vreodată că aceasta era, de fapt, hrana unui băiețel? Dar… v-ați gândit la mâinile care pregătiseră această hrană și o dăduse copilului să aibă, că poate Învățătorul va întârzia până spre seară vorbind mulțimii? Minunate mâini au fost acelea! Să le dăm nume – mâini de mamă. Nu și-a propus nimeni până în prezent să realizeze un aparat cu care să se măsoare intensitatea unor sentimente. Dar, într-o împrejurare cineva a întins coardele unui suflet, să vadă dacă rezistă unei solicitări foarte mari…
Cunoașteți cazul din Biblie?… Vă amintiți desigur de înțeleapta judecată a lui Solomon în legătură cu paternitatea. Pentru aflarea adevărului, el a fost violent față de sentimentele unei mame. Rezultatul: mama care încerca orice pentru a-și revendica fiul, de dragul salvării lui, îl oferea adversarei ei. „Mi se rupe inima” – spunea ea și totuși prefera să rămână lipsită de copil – Un paradox? Nici vorbă: o inimă de mamă.
O INIMĂ‚ DE MAMĂ‚
Pe lângă zidurile cetății, o mamă văduvă, strângea lemne ca să coacă ultima pâine pentru ea și fiul ei. „Apoi, vom muri” – zicea ea. V-ați gândit câtă durere simțea această femeie, când un străin îi cerea ultima bucată de pâine? Dacă nu putea să salveze sau să prelungească viața copilului ei, cel puțin să nu i-o scurteze. Cu ce drept scurta viața copilului oferindu-i unui străin ultima pâine, a fost cugetarea ei.
– „Fă așa” i s-a zis și așa a făcut. O minunată ascultare care lucrează spre bine. Și multă vreme a avut ce să mănânce ea, familia ei și Ilie. Să-i dăm un nume – acestei femei, acestei văduve, să-i zicem MAMA.
Și astfel acest strop divin, mama, se dă pe sine, se uită, se abandonează dacă vreți, se împarte în două, în nouă și în oricât este necesar. Acest „vas slab” se dovedește destul de tare când este vorba de sacrificiu. Solicitările aparent mărunte, împing de multe ori veghea ei dincolo de miezul nopții, până în al doilea răsărit. Cine stă să cântărească? Cine se gândește să măsoare? Cine este gata să prețuiască? Cine este pregătit să ajute? Și de la o vreme fizicul cedează, slăbește, sufletul și el. Și de la o vreme aceea care a pregătit totul, care a investit totul, simte nevoia ca cel puțin o fărâmă să i se întoarcă. Desigur, nu se va plânge dacă nu o va primi.
Dar, cât de neprețuit i-ar fi un cuvânt, un gest poate, o considerație, îmbrățișarea unui fiu, sărutul unui nepoțel, ca prin aceasta să poată face legătura cu cei ce vor veni până la sfârșitul timpului, când răsplătirea cea veșnică se va da și nu se va cere.
Amin!
– „Maestre, vreau o pânză pentru o femeie, pentru mama mea sau a dumneavoastră.” M-am adresat unui pictor și atelierul îi era plin de culoare, iar penelul și pânza așteptau – Pictorul mamei- era tulburat, nu știa ce să aleagă, ce să facă, mâinile nu-l mai ascultau. I se cere prea mult? Poate. L-am lăsat să caute printre lucrurile sale, sau în ele, acel ceva, prin care să exteriorizeze căldura intimă a unui sentiment sau mesajul jertfei peste timp sau cine știe ce altă duioșie.
– „Maestre, scrie un cântec despre o femeie, despre o mamă, mama mea sau a dumneavoastră” – i-am zis muzicianului și m-a privit îndelung. Rătăcit nu-și găsea drumul printre note, gândul nu reușea să prindă armonia ce-o dorea și chiar atunci când credea că stăpânește acordul căutat îi scăpa ceva ce era esențial parcă. Deodată se ridică. Un cântec despre mama – spune-ți! Nu pot scrie nici unul dar știu un cântec minunat, dacă doriți, vi-l cânt, un cântec învățat de la mama. Plecasem…și se auzea focul unui cântec și fiecare notă era o lacrimă și nu știu cine plângea mai mult, eu, vioara sau sunetele poposite aici în amintiri despre mama.
– „Maestre, haidem lângă lacul albastru. Voi sta cuminte ca o salcie pletoasă. Căci vreau să-mi șoptești un poem despre o femeie, despre o mamă, despre mama mea sau a dumneavoastră.” I-am zis poetului și a mers cu mine până a marginea lacului. Dar, tăcea. Amurgul sângera depărtarea și se reflecta în ochii lui adânci, mari ca fântânile cerului și tăcea…
Ce vorbe, ce șoapte se pregăteau dincolo de aceste priviri tăcute, rănite, ce gânduri răvășite de căutare de frumos…și așteptam și el tăcea…
Târziu când stelele coborau pe limpezimea bolții până aproape de apă, îmi șopti: O, mamă! Dulce mamă! – și tăcu din nou și pentru totdeauna tăcu – Ce mai încape dincolo de aceste vorbe? – gândise cineva. Am plecat tăcut; el a rămas acolo într-o tăcere deplină. Ce bine e să gândești în tăcere despre mama!
Ce să gândești despre mama?… Că mama este un erou și că nici o altă misiune nu se poate asemăna cu a ei, în importanță. Este un Dumnezeu sus și lumina și gloria de la tronul Său vine asupra mamei credincioase ce se străduiește a-și îndruma copii pe calea cea bună, care duce în veșnicii. Mama nu are de pictat pe pânză o figură frumoasă, ca pictorul, nici ca sculptorul, de întrupat în marmură. Ea nu are ca scriitorul de întrupat un cuget nobil în cuvinte puternice și nici ca muzicianul să exprime un sentiment frumos prin melodie. Ceea ce are ea de făcut este ca prin ajutorul lui Dumnezeu să dezvolte într-un suflet omenesc, asemănarea dumnezeirii.
Mame, fiți model înaintea copiilor voștri și asemănarea cu Hristos nu va întârzia să se arate în ei! Amin!
MULÅ¢UMESC… MAMĂ‚
Mulțumesc pentru zâmbet, mamă,
Întotdeauna spune mult, încălzește, cheamă,
Trimite valuri de liniște, de siguranță
Și ești pentru mine prima mea importanță;
Simt cum împreună cu glasul tău clădesc
Adăpostul meu sufletesc…
Pentru zâmbet, mamă, mulțumesc.
Mulțumesc pentru mâinile tale
Ce mă cuprind pentru sărutare…
Pe ele am crescut de-am ajuns mare,
Le-am cunoscut la primii pași de încercare
Și-acum mai simt cum fruntea netezesc
Și cum obrajii reci mi-i încălzesc…
Pentru mâinile tale, mamă, mulțumesc.
Mulțumesc pentru ochii tăi ca două lumini de stea:
Ce grijă și lacrimi se poate admira…
Mă însoțesc peste tot și în toate
Deschizând orizontului meu seninătate,
Mă așteaptă, mă cheamă, mă doresc
Și nu pot să-i uit căci îi iubesc…
Pentru ochii tăi, mamă, mulțumesc.
Mulțumesc pentru inima ta bună și mare
În adâncul căreia am găsit întotdeauna iertare
Mereu câte un dar ai scos din ea,
Prezentă totdeauna dragostea,
Nu obosești să dai, nu preget să primesc
Și prin această dragoste eu cresc…
Pentru inima ta bună, mulțumesc.
Caut un dar pentru tine mamă
De care să-ți amintești mereu, mereu…
Poate un desen cu chipul tău
Pe care îl voi pune-n ramă
Poate o poveste, sau o poezie,
Poate o faptă sau o bucurie,
Poate un cântec, sau o scrisoare,
Poate o binecuvântare,
Ca mulțumire, pentru iubirea ta cea mare.
Mulțumesc pentru mama mea, Doamne
Pentru chemarea ei de înger păzitor…
Ai desfăcut mâinile Tale pline de daruri
Și harul s-a făcut în inima ei dor
Și dorul ei în mine îl găsesc
De-a fi primit de Tatăl Meu ceresc,
Pentru mama mea, Doamne,
Mulțumesc.
George Uba, Străinul din Galilea, pag. 207
PLEDOARIE PENTRU MAMA
Mama este mai frumoasă ca-n icoană,
Este toată numai o sclipire,
Nici nu știu dacă mai e zidire
Să trăiască mai frumos a vieții dramă.
Nu se poate fiindcă mama e persoana
Ce trăiește pentru alții clipa,
Orișicât de grea i-ar fi risipa,
Ea nu vrea să fie nici măcar icoana.
Eu nu cred că voi puteți avea dreptate
Fiindcă nimeni nu mi-a stat aproape,
Nimeni n-ar fi gata să mă scape,
Cum e mama, pe lumină ori pe noapte.
Ba, vă spun că sigur, niciodată mama
n-ar lăsa iubirea să-i apună
dacă noaptea lumii fără lună
și-ar desface peste mine nori sau teama.
Eu sunt sigur că iubirea mamei mele
Limpezește mai devreme cerul,
Ruga ei, mai tare decât fierul,
Schimbă-n sărbători și ceasurile rele.
Cum să tac, dacă eu știu că numai mama
Este cea mai bună dintre toate?
Nu i-a oferit nimeni palate,
Dar ea trece înainte, nu ia seama.
Vreau să spun că până dincolo de zare
Și pân’ la margini de minuni cerești
Nu vei putea, oricine dacă ești,
Să mă convingi că mama-i ca oricare.
………………………………………
Oricât ar vrea să ne convingă cineva
Că undeva în astă lume
Mai poate fi ceva anume
La fel de prețuit și-asemenea
Cu mama fiecăruia pe nume,
Oricât s-ar strădui, tot n-ar putea,
Doar mama mea e unică pe lume.
Daniel Chirileanu, Corigenți la… a doua venire, pag. 217
RĂ‚MÂI CE EȘTI
Încă de mult
Te-a făcut Creatorul un complement.
Nici atribut al unui șef,
Nici predicat,
Deci nu ești slugă,
Nici subiect,
Ca să devii multiplu ori defect,
Tu ești făcută
Din sânge nobil și din os perfect
La modul optativ, neîntrecută.
Se vede că dai sens oricărui verb,
Tu ești culoarea declinării
Și poți înmuguri la omul tău pe braț
Ori la copii pe uitătură,
Deci fii așa cum Dumnezeu ți-a scris:
Minune,
Clipă de lumină
Și căldură.
Rămâi fără egal, ca la-nceput,
La fel numai cu tine.
Și doar atât să faci:
Primește-ți lauda –
Fără să știi – iubirea
Și prețuirea ce ți se cuvin.
Daniel Chirileanu, Corigenți la… a doua venire, pag. 215
ROSTIRE
Spui mamă
Și printre miroase-a pâine caldă,
A nopți albite și a trudă.
Deodată, inima începe să vadă
Cum roua zorilor străluce mai udă.
Spui mamă
Și simți peste umăr un soi de căldură.
În mâinile aspre e-un soare,
Un izvor părăsit de cântar și măsură,
Care curge tăcut chiar când doare.
Mamă… spui,
Și ți-i dor neoprit de acasă.
Å¢i se umple cărarea subit,
Peste vise cuvinte de bine se lasă
Și te simți încă-o dată iubit.
Spui doar mamă
Și te simți iar și iar jucător de șotron,
Clipe uitate se întorc la lumină,
Iar pruncia ți se urcă pe tron
Ca și-atunci când e calea senină.
Spune mamă,
Ca și cum ai rosti un colind de iubire,
Ca și cum ai trăi o minune.
Spune acum și mereu, făr’ oprire;
Ea e darul divin pentru lume.
Daniel Chirileanu, Corigenți la… a doua venire, pag. 221
ȘTIU DOAR ATÂT
Nu știu cine te-a-nvățat
Să trăiești frumos pe lume;
Știu atât, că ai un nume
Mai domol și mai curat
Decât soarele apune
Și ești bună ne-ncetat.
Nu știu cine ți-a-nflorit
Zâmbetul din poarta gurii
Știu atât: că nu te-nfurii
Când vreodată obosit
Depășesc pragul măsurii
Ori te critic răzvrătit.
Nu știu mamă, nu știu tot,
Cât s-ar cuveni să știe
Blânda mea copilărie.
Știu atât: că n-am să pot
Nici acum, nici în vecie
Să te răsplătesc de tot.
Rog pe tata să îți dea
Un alint și-o prețuire
Pentru marea ta iubire
Pentru frumusețea ta.
Și te rog! drept răsplătire
Ia și mulțumirea mea!
Rog pe Dumnezeul meu
Să-ți lumine doru-n zare
Să rămâi netrecătoare
Și să nu-ți mai fie greu!
Mama mea, fermecătoare;
Te iubesc mereu, mereu!
Daniel Chirileanu, Corienți la… a doua venire, pag. 32
DE VORBĂ‚ CU MAMA
Mamă,
Tu nu ești zână și nici zeu,
Nu ești prieten, și stăpân,
Copil de școală și bătrân;
Ești alergând, răstimpul greu
Dar, de rămas, rămâi mereu
Ceva din om,
Ceva din Dumnezeu.
Să știi,
Ești ceasul bun ce-mi dă ocol
Când visele își spală ochii de nămol;
Tu-mi scuturi pleoapa în lumină,
Ca limpezimea zorilor, senină,
Iar când tristețile îmi cer obol
Tu-mi despletești al vremii rotocol
Și iarăși
Totul mi-este mai ușor.
Ce dacă
Nu ești idol, nici măcar erou?
Tu ești al dragostei curat ecou.
Tu niciodată nu vei fi regină,
Iubești prea mult, ca să devii străină
Și lacrimile tale, blând izvor
Petrec târziu în nopțile cu nor
O caldă strângere de mână.
Ești, mamă, buna mea stăpână
Cu chip de dumnezeu
Și chip de om.
Daniel Chirileanu, Corienți la… a doua venire, pag. 326
C Â N T E C
În graba lumii tot mai spre ruină,
În alergarea omenirii înapoi
Doar mama e luptând să nu devină
Banalitate și noroi.
Departe de-a fi sfânt sau eroină,
Străină de tratate și război
Se luptă singură, să redevină
Minunea liniștii din noi.
E mult prea complicat de dat un nume
Acelor ce trăiesc frumos, murind mereu
Ca niște constelații peste lume,
Tăcute, orișicât de greu.
E mult prea simplu să n-o iei în seamă
Și-i poți rosti adesea numele grăbit
De parcă nu-i nimic, e doar o mamă
Cu plânsul tot mai pustiit.
Doar ea cu inima de zână bună
Se-mparte tuturor, în mod egal
Ea nu va deveni nicicând mașină,
Cu dragoste de mercenar.
Din totdeauna mama este mamă;
Un mod frumos de-a-L învăța pe Dumnezeu.
Ea niciodată n-are să se teamă,
Ea va iubi la fel mereu.
Daniel Chirileanu, Corienți la… a doua venire, pag. 328
M A M E I
A trecut ziua ta,
Dragă mamă…
Nu ți-am spus „La mulți ani!”
Nu ți-am dat nici măcar un sărut
Dar tu m-ai iubit și-ai tăcut…
COPILĂ‚RIE
Când m-am născut,
Pentru o clipă, pământul a tremurat
Speriat.
Apoi, totul a intrat în normal,
Mama m-a mângâiat încet pe cap
Și m-a pus la sân.
În copilărie,
Am fost special doar pentru ea,
Iar eu am privit-o ca pe un zeu.
La optsprezece ani
M-am urcat pe umerii ei aplecați
Și-am plonjat în tinerețe,
Plângând de dorul mamei.
Pentru o clipă, pământul a tremurat
Speriat,
Apoi totul a intrat în normal…
Norel Iacob, Oglindă de buzunar, pag. 70-71
PENTRU MAMA
Am rugat primăvara să-mi dăruiască
cea mai gingașă floare a ei
ca să ți-o ofer
și mi-a dat un ghiocel proaspăt.
Abia își scosese fruntea din iarbă
Și soarele îl făcea să pară… strălucitor
Era o minune de puritate și parfum.
Visam cum îl vei primi
cum îmi vei zâmbi
cum îl vei pune în vază.
Însă înainte de a ajunge să ți-l dau
Căpșorul lui delicat, alb s-a plecat.
Am crezut că prin el voi reuși să-ți vorbesc
despre curăția amintirii tale
ce-o păstrez de ani în inima mea.
Însă n-a rezistat era prea delicat
Mi-am dat seama că primăvara
Și florile nu sunt de ajuns ca să-ți vorbească
de
recunoștința ce o port în mine pentru tine.
Un ghiocel e o minune a naturii,
îi stă bine acolo, printre verdele pământului
așa are mai multă putere.
În bătaia vântului, răzbind rămășițele de zăpadă
e o mărturie pentru Părintele lui.
Reflectând, mi-am dat seama
că nimic nu ar fi mai valoros să-ți dau
ca inima mea
Tot o floare de primăvară
răsărită în strălucirea soarelui de april
udată și mângâiată de tine.
Această minune nu o poți vedea
însă o știi, e acolo în adâncul sufletului meu
Când bat vânturile aspre ea mă ține
Când vin bucurii ea râde împreună cu mine.
Nu am ceva mai prețios să-ți ofer
nici măcar primăvara
sau florile, căci nici una din ele
nu este… ca inima mea pentru tine.
Loredana Olteanu, Lacrimi sub stele, pag. 9
M A M A
O dimineață,
un hohot de râs,
un cântec,
un pic de dulceață.
Câteodată o vioară,
o pălărie mare de soare,
o lacrimă,
și un pic de seară.
Uneori un fel de morișcă,
un pumn de cireșe proaspete,
o floarea-soarelui galbenă,
un pic de frișcă.
Mai mereu o mirare,
o bomboană de ciocolată,
o rochie albastră,
un pic de soare.
Deodată – o tresărire,
o ploaie de vară,
o rugăciune,
o picătură (cam cât un ocean) de iubire.
George Uba – Amalia Uba, Torente de liniște, pag. 92
O SCUMPĂ‚ MAMĂ‚!
O scumpă mamă, ce-am putea,
În pragul dalbei primăveri,
Să-ți oferim, de ziua ta,
Când totul dai, nimic nu ceri?
Cu dragoste tu ne-ai vegheat
Din fragedă pruncie chiar
Și răni adânci ne-ai vindecat
Cu glasul tău blând, plin de har.
Acum, când în al vieții-amurg
Porți nimb de raze argintii
Și încă ștergi lacrimi ce curg
Pe-obraz, gândind la-ai tăi copii.
Cu ce-am putea să răsplătim
Jertfirea unei vieți întregi
Ca în coroana ta să fim
Mici stele strălucind pe veci?
În florile ce-ți oferim
E pusă toată dragostea
Ce-n inimă noi o simțim
Pentru trudită viața ta!
O, mamă! Mâna-ți sărutăm
Și obrazul ars de-al vremii stres,
Căci te-ai jertfit, ca să purtăm
Chip nou și caracter ales.
Să-ți răsplătească Dumnezeu
Tot ce-ai făcut, spre-a ne salva,
Să fim cu toții un trofeu
Pentru Împărăția Sa!
Amin.
PENTRU MAMA!
Pentru mama, Doamne-ți cer,
Dă-mi te rog un colț de cer,
Ca să-i fie bucurie,
Mama mi-l va da tot mie.
Dă-mi și-o rază de lumină
Din mărirea Ta divină,
Ca să văd comori de stele
Printre ochii mamei mele.
Și mai dă-mi te rog și mie,
Câțiva stropi de apă vie,
Mamei până-n veșnicie
Loc de lacrimă să fie.
Cum răsare în grădină
Floricică viorie
Cu sclipiri de bucurie
Vreau și eu, de-acum-nainte
Să-ți răsar mămico ție!
Și cum crește pe coline
Pomu-n zare maiestos,
Bun și mare și frumos,
Să te-ascult, să te iubesc,
Å¢ie, mamă, vreau să-ți cresc.
Și cum curge izvorașul
Ducând viața prin pustiu,
Ca răspuns la rugăciune,
Un izvor de fapte bune,
Å¢ie mamă, vreau să-ți fiu.
M A M A!
M-a-ntrebat cândva mămica
Să-i arăt cât o iubesc
Am întins a mele brațe
Și ca să-i dovedesc
Cum mânuțele sunt scurte,
Am privit în sus spre stele
Și din ochi, sorbind-o dulce:
„Te iubesc până la stele.”
O IUBESC PE MAMA!
Pentru cine rabdă mama,
Suferinți ce mult o dor?
Pentru noi ca să ne fie
Drumul mai ușor.
Pentru cine credeți oare
Că aleargă zi de zi?
Pentru noi aleargă mama,
Să ne strângă bucurii.
Pentru cine plânge oare
Mama-n taină pe-nserat?
Pentru noi, ca să ne ducă
Sus, în cerul minunat.
Că sunt mic,
Nu-i nimic,
Știu și eu să fac ceva:
Ascult pe mama
Iubesc pe Domnul,
Și-ntruna cânt așa:
Că sunt mic,
Nu-i nimic,
O iubesc pe mama mea.
MAMĂ‚ DRAGĂ‚!
Mamă dragă, ce-aș putea
Să-ți ofer de ziua ta?
Sunt cuprind de fericire
În fața acestei sărbători
Și cu multă bucurie
Îți ofer aceste flori.
Dar odată cu acestea
Azi solemn făgăduiesc
C-am să fiu copil cuminte
Să-te-ascult, să te iubesc.
PRIVESC LA CHIPUL TĂ‚U…
Privesc la chipul tău plăcut,
Copilul meu, ce parcă ieri,
Din leagăn trimiteai tăcut
Surâsul primei primăveri!
Trecut-au anii ca un vis
Cu albe nopți, cu dulci vegheri;
Cu rugi fierbinți, cu har promis,
Scăldat în scumpe mângâieri.
Cu primii pași pe stâncă puși
Și mâini unite-n rugăciuni,
Mereu de Dumnezeu conduși,
Am înfruntat nori și furtuni.
Din dragoste țesut-am fir
Pentru al pânzei caracter
Cerând al Duhului Sfânt mir
Să te păstreze pentru cer.
Tu ai crescut și azi pășim
Alături gând cu gând unind.
Isus ne vrea ai săi să fim,
Mandatul vremii împlinind.
În inimă te port mereu
Pe-altar de rugă necurmat
Să te-ocrotească Dumnezeu,
Copilul meu, de El salvat!
M A M A
Dumnezeu să-ți dăruiască
scumpă mamă mângâiere
Mâna Lui să-ți șteargă ochii,
de-orice lacrimi și durere.
Să-ți văd chipul totdeauna luminat de bucurie,
Cea mai fericită mamă,
Doamne, mama mea să fie.
MAMEI!
Ochii tăi ne-au adus
Mai mult soare sub cer
Glasul tău a împărțit
Bucurii ce nu pier.
Brațul tău s-a jertfit
Să trăim pentru sus
Pentru tot ce-ai făcut
Nu-s cuvinte de-ajuns.
Mamă, în chipul iubit
Câte gânduri aduni,
Și le pui frumuseți
În șirag de minuni
Și din tot ce trăiești
Faci un larg de frumos.
Casa ta parcă nu e
De aici, de pe jos,
Iar acum când cu drag
Să ne-ajuți, zăbovești,
Îți trimite de sus
Tatăl, daruri cerești.
M A M A!
Tu porți adânc însemnul luptei sfinte,
Înscris-n-atâtea feluri de frumos,
În gânduri și în palme bătucite
În viața ta, în glasul tău duios.
Mereu din ochii proaspeți de iubire
Citim pe fața ta un Univers
Când cucerești o nouă dăruire,
Istoria își vrea un astfel mers.
La sânul tău s-a pregătit izbândă,
În preajma ta se sapă hotărâri
Iar, de departe gânduri ne inundă
Să fim ai vieții noastre noi martiri.
Tu porți adânc însemnul luptei sfinte
Înscris-n-atâtea feluri printre noi
Măicuța mea cu gânduri bătucite,
Vreau să-ți sărut obrajii amândoi.
Amin.
CANON
(pe melodia „Căutați întâi Împărăția cerului”)
Scumpă mamă azi primește
Mulțumirea mea
Pentru toată truda ta.
Dumnezeu să-ți răsplătească
Și mereu să-ți dea
Binecuvântarea Sa.
Aleluia.
DE ZIUA MAMEI!
De ziua mamei, copilașii
Aduc măicuței, mii de flori
Cu poezii azi drăgălașii
Împart al dragostei fiori.
Dar, scumpi copii, n-ar fi mai bine,
Să dăm în fiecare zi,
Onoarea care se cuvine
Măicuței, spre a o ferici?
Căci zilnic ea de dimineață,
Muncește-ntruna pentru noi,
Și prin exemplul ei ne-nvață
Să devenim ca ea eroi!
Să-i dăm deplină ascultare
În orișice ne-ar porunci
Și fericirea cea mai mare
Noi astfel îi vom dărui.
O, Doamne Sfânt, ne dă putere
Pe mama noi s-o ascultăm,
Să nu-i aducem vreo durere.
Ajută-ne să n-o-ntristăm.
Să-i fim într-una bucurie,
Cât timp ni-e dat pe acest pământ
Și-apoi, în marea veșnicie,
Să fim cu ea în cerul sfânt.
Amin.
ODĂ‚ MAMEI!
(pe melodia „Odă bucuriei”)
Corul de copii
Fie ruga și cântarea
Pentru slava celui Sfânt,
Fie ceas de sărbătoare
Pentru mame, pe pământ.
Domnului-I-aducem laudă
Pentru mama ce ne-a dat,
Și dorim cu ea în ceruri
Să-L slăvim neîncetat.
Ascultare și iubire
Noi ca flori îi oferim
Și cu-a noastre scumpe mame
Lui Isus ne dăruim.
El sfințească viața noastră
Și ne umple de Duh Sfânt
Ca flori în grădina vieții
Să fim și pe-un nou pământ.
Ruga ce-o-nălțăm acuma
Din inimile fierbinți
E ca Domnul s-ocrotească
Pe ai noștri scumpi părinți.
Pasul El să vi-l conducă
În restul vieții pământești
Până când toți vom ajunge
Sus, în slăvile cerești.
Material preluat de la www.intercer.net
