Voia Ta, Doamne – autor Coconcea T. Octavian

CUPRINS:
1.    Cântare deschidere nr. 295 O, Tată din ceruri
2.    Rugăciune
3.    Introducere –
4.    Poezie: Psalmul faptelor –
5.    Tema I: O, nenorocitul de mine –
6.    Tema I (continuare) –
7.    COR 45 CS Doamne, Tu să mă conduci
8.    Tema II: Treptele voinței –
9.    Treapta I –
10.    Treapta II –
11.    Treapta III –
12.    Treapta IV –
10.    Poezie: Voința –
11.    COR 36 TA Voia Ta, Doamne
12.    Experiență –
13.    Tema III: Dialog final –
14.    Poezie: Dorințele
15.    COR – 126 Cu Tine Domnul meu iubit
16.    Citate E. G. White –
17.    Încheiere –
18.    Poezie: Hotărârea –  
19.    Închidere 73 De mână du-mă Tată
20.    Rugăciune
21.    Postludiu – ieșire

Atunci când mă gândesc în urmă la acele tablouri ale copilăriei, când rând pe rând mă năpădesc clipele pline de pace, fără griji, din apropierea mamei, când retrăiesc seninul fără umbre al privirilor nevinovate, mă inundă duioșia. Vremuri frumoase! Și de oricâte ori mă gândesc la ele, de fiecare dată mă străbate un simțământ ciudat de parcă aș fi pierdut ceva. Iar dacă zăbovesc mai mult căutând să dezleg taina acestor nostalgii, îmi răsare în minte o zi, un ceas… doar o clipă, când pătruns de prea plinul simțământ al „individualității” mele, de acea răbufnire de independență, am zis: „Nu vreau!”. Când s-a împlinit trezirea acestui om „stăpân pe el”, care mocnea în mine, și când s-a rupt cortina a ceea ce mi-a plăcut să numesc „om mare”, trăiesc dimensiuni noi, viața mea și-a început numărătoarea: simt, gândesc, înțeleg altfel, dar pe umerii mei am început să simt o apăsare: e responsabilitatea. Și, când adesea, în căutarea cerului senin fără poveri, pe care le-am lăsat în urmă, mă întorc spre anii copilăriei, găsesc între „astăzi” și „atunci”, un zid de netrecut pe care stau înscrise cu litere mari cuvintele: „VOINÅ¢A MEA”.

Măcar că puterile dezlegate mă poartă înainte spre „vreri” noi, mă copleșește uneori simțământul ireversibilității către acele vremuri frumoase, cu cerul însorit, senin. Simt, ca și cum odată cu primul meu „vreau” am pierdut ceva! Iar acum mă întreb în mersul meu: Oare drumul acestei noi voințe va putea răscumpăra frumusețile cele dintâi? Îmi va putea reda odată lumina și siguranța unei vieți ca de copil lângă părintele său, când îi este destul că tata vrea, iar el este fericit că ascultă?Pe căi necunoscute, pășind înainte cu sufletul îndoit, aștept o lumină…
Trimite-o Tu, Doamne!               

PSALMUL   FAPTELOR

Îmi ridic ochii spre munți,
Spre stânca aceea luminată
de pâraiele desăvârșirii.
Doamne, cine își va scăpa
inima din ele?
Cine va locui în cortul Tău
dintre stele?
Cel ce își poartă sufletul
Pe umăr. ca pe un ulcior însetat
de lumină;
Cel ce îl umple cu rouă blândeții.
Și îl apropie
de buzele celui căzut;
Cel ce urcă cu gândul de mână
Ca un cerb obosit spre izvoare.
Cel ce îl adapă
de sub stânca iubirii
Și îl odihnește

la umbra răbdării;
Cel ce își scoate piciorul
Din prăpastia răutății;
Cel ce își croiește o cărare
printre spinii mândriei
Cel ce se găsește în poiana umilinței
Un loc pentru genunchiul rugăciunii;
Numai acela, ce-și varsă
hotărârea în faptă,
Numai acela va locui
în cortul Tău de lumină.

Romani 7,24: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” …

În fata primăriei din Bruxelles, o mulțime de oameni amorfă, se înghesuie în grupuri într-o stranie dezordine, împinși unii de alții, tolăniți pe caldarâm sau mișcându-se alene printre grupurile de băieți și fete în căutarea unei variații, fețe cernite de plete și bărbi, pun la încercare răbdarea poliției locale. Dinspre străzile laterale, alte grupuri răzlețe îmbrăcate în costumații izbitoare, ieșite din orice modă, continuă să se scurgă în mulțimea amintită din piață. Ce fac ei aici? Protestează! Dacă îi întrebi, de ce? Nici ei nu știu. Important e doar să-și afirme „crezul”, să-și facă cunoscută voința, să manifeste în ochii lumii mult râvnita „culme a noncomformismului”.

VOINÅ¢A, darul divin al omului, acea trăsătură regească, care-l făcea stăpân al lumii sale, trăsătura fundamentală care-l asemăna cu Dumnezeu, a învățat după milenii de exerciții, să răsune într-un singur fel scurt și apăsat: „Nu vreau!” Două vorbe ce deschid istoria dramei ce a nimicit armonia lucrurilor, două vorbe perpetuate din tată în fiu, ca o blestemată zestre a răzvrătirii, făcând din om ființa care zice: "Nu!". Cu încumetare, la vârsta trezirii de sine, copilul le aruncă părintelui.

Mai apoi, confundându-le personalitatea, le spune oricui și oricărui cod care ar vrea să-l atragă spre unitate. Iar, dacă rănit de propriile sale împotriviri, se supune în cele din urmă legii, cele două vorbe continuă să mocnească înăbușit în ele ca odată și odată să răbufnească măcar în încleștarea ultimelor zvâcniri ale inimii: "Nu vreau!".

De fiecare dată "nu vreau", vine să închidă o epocă, pentru ca să deschidă alta mai contradictorie și mai tenebroasă. Dacă anii de mai târziu aduc potolirea prin lecții dureroase, vârstele de sub 30 de ani, leagă de cele două cuvinte o aureolă de "eroism" și greșit înțeleasă "demnitate", aceasta cu atât mai evident, cu cât sfatul sau interdicția sunt mai categorice. Eu, tânărul care mă apropii de Casa Domnului, unde găsesc o lege războindu-se cu firea mea de tânăr, mă văd clipă de clipă confruntat cu "vreau" și "nu vreau", în orice intenție sau acțiune am nevoie de una din două. Nu pot gândi sau ridica mâna decât impulsionat de ele.

La orice pas trebuie să le rostesc și mă tem pe zi ce trece, tot mai mult de puterea ce zace în ele. Am greșit ades când am zis: „bine”, am uitat și n-am împlinit, iar hotărârile mele mi s-au dovedit ștreangul spre moarte sau funii de nisip. Pervertirea voinței, această boală numărul 1 a omenirii, simt cum zilnic își strânge cercul ei de foc. Și când alții îmi înfățișează voința ca un ciocan fără stăpân lovind și rupând sălbatic orice întâlnește în cale, mă clatin sub povara ce trebuie s-o duc… „O, nenorocitul de mine!” Strig după o înțelegere, strig după vindecare. Vreau să fiu scăpat de acest trup de moarte!… Amin.

RUGA

Am vrut să stau pe stânca cea înaltă,
dar am căzut…
Piciorul sângerând, mă doare.
Dar, către ea, privirea-mi iarăși cată.
Căci am văzut frumusețea ei
sclipind în soare…
Din nou să urc aș încerca,
cum aș putea?
Curând puterea mi s-ar frânge;
De-aceea, Doamne, caut mâna Ta,
mă ducă ea
Pe stânca ce n-o pot ajunge…

Sunt trepte de urcat spre înălțime,
spre sus,
Spre-acele slăvi atât de mult senine,
Spre zările de-albastru pline…
O, scump Isus condu-mă Tu de-acum
spre țara cea de sus.
Nădejdea mea e-n Tine…

Alpiniștii care vor să escaladeze piscurile temerare, zile întregi urmăresc harta, o studiază. Apoi, o iau din nou. Trebuie să știe totul pe de rost, fiecare amănunt, pentru că o singură dată, cea mai mică greșeală poate fi fatală. Noi când vorbim despre piscul numit "voința", ca să înțelegem drumul ce o străbate, ca să-i putem întrezări locurile slabe în care izbânda ar putea fi pierdută, trebuie să adâncim meditația noastră spre a surprinde profunzimile pe care le cuprinde un subiect ca "voința". Copilul zice "vreau", "m-am hotărât", și crede că asta e tot, că hotărârea e o simplă hotărâre și că rostind-o, s-a împlinit. De aceea e doar… "copil". Asemenea lor, atâția "copii mari", depășiți de orice vârstă, repetă trista experiență a rătăcirii de 40 de ani în pustie asemeni lui Israel, când mișcați fiind de sentimente și dorințe bune, se hotărăsc sincer s-o rupă cu păcatul, cu răul, să trăiască pentru bine. Dar, orele ce urmează, înlătură fără greutate juruința lor, lăsându-i în limitele mentalității de copil.

Doar atât să fie o hotărâre? Doar atât să cuprindă voința? E un lucru cert experiența de viată a celor ce au reușit în lupta voinței, mărturisind că "hotărârea", în realitate nu e doar un gând sau cuvânt cum crede copilul. Voința este tot atât de complexă și logică cum este schema unei mașini electronice, pe care puțin știu s-o citească, sau proiectul unei clădiri pe care ca să-l pricepi trebuie să fii arhitect.

Dar, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu! Deși înțelesul cuvântului "voință" este adânc și complex, totuși înțelegerea lui nu reclamă studii avansate și cine știe ce pregătire scolastică; și ca să probăm aceasta vom căuta să pătrundem în tainele acestui labirint, ca să-l privim și să-l înțelegem, căutând cele 4 trepte ale voinței și analizându-le pe scurt.

PRIMA   TREAPTĂ‚:   DORINÅ¢A,   SCOPUL

Pentru prima treaptă, mai întâi o întrebare. Famenul etiopian din Fapte cap. 8, cum credeți că a ajuns să ceară îndeplinirea botezului din mâna evanghelistului Filip? Venind la templu, a cunoscut mai întâi viața primei biserici; a văzut pe apostoli și puterea Duhului Sfânt săvârșind minuni, a avut apoi viziunea crucii, a învierii, a mântuirii, oferită în dar oricui. Și treptat, acest scop înalt al mântuirii s-a reflectat în inima lui într-o dorință care creștea pe măsură ce scopul oglindit devenea tot mai clar. Așa a putut în cele din urmă să aibă loc botezul. Prima piesă care asemenea temeliei stă la baza clădirii, este dorința născută, generată de un scop.

Acum înțelegem de ce unii nu au voință: pentru că le lipsește prima treaptă, scopul și implicit, dorința după el. O dorință când se îndreaptă spre un scop înalt, poate avea acea putere care să propulseze sufletul omului pe calea unor hotărâri, până Ia realizarea lor deplină.

A   DOUA   TREAPTĂ‚:   LUPTA   MOTIVELOR

Iată că a doua treaptă a voinței, o are tot famenul nostru. Atunci, când a auzit despre credință, nu s-a gândit în mintea lui: „Eu dacă îmbrățișez credința, nu cumva îmi primejduiesc dregătoria? Ce-ar zice rudele mele, curtenii, sfetnicii? Cu o împărăteasă nu e de glumit, într-o clipă îți poți pierde capul!”. Gânduri încă și mai negre cu siguranță că au deschis în mintea famenului o luptă aprigă. Tot atunci Satana se străduia să-i abată dorința spre alte scopuri, câte trebuie să fi existat într-un oraș mare ca Ierusalimul! Aceasta este piesa a doua și se cheamă "lupta motivelor"

De ce credeți că Dima, tovarășul de lucrare al apostolului Pavel și-a părăsit chemarea? Epistola a doua a lui Timotei 4,10, declară că tocmai aici este lupta dintre motive; la concurența dintre multe scopuri ce apăreau, el a pierdut bătălia. Dragostea pentru lume i-a stins dorința sfântă. Nu e de mirare că tot obstacole, dar de alt ordin ca în cazul lui Dima, teama și rușinea l-au descumpănit pe tinerel, clătinându-i dorința, de altfel sinceră, atunci când a renunțat la scop și a fugit acasă. Fapte 13,13. Din "lupta motivelor", se naște cea de a treia treaptă:

A   TREIA   TREAPTĂ‚:   HOTĂ‚RÂREA

Poate că am zice că e cea mai înaltă. Dintre forțele ce se luptă înăuntru, cele ce câștigă, marchează biruința printr-o hotărâre. Amintiți-vă de acea îngrozitoare încleștare din noaptea Ghetsemanilor, când istovit de furia teribilei "lupte a motivelor", Fiul lui Dumnezeu s-a prăbușit la pământ. Acolo, în "întunericul de afară", când diavolul a angajat toate legiunile sale demonice împotriva Fiului lui Dumnezeu, în clipele acelea, totul părea a fi zădărnicit. Cu fruntea însângerată de sudorile agoniei, Isus trebui să-și angajeze toată forța spirituală – să remarcăm – nu ca să ia hotărârea de a se aduce ca jertfă, căci hotărârea era de mult luată în sfatul ceresc; încă din veșnicii, ci ca să ia o hotărâre de a nu face voia Sa. Isus știa că cea mai mică manifestare a forțelor Sale supraomenești, anula iremediabil și făcea fără efect hotărârea din ceruri.

Acolo, în Ghetsemani, lupta se dădea de fapt, pentru o hotărâre restrictivă. Nu de a face, ci tocmai de a nu face, de a respinge orice acțiune și de a rămâne doar la șoapta divină: "Nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu". Iar atunci când a căzut cu fața la pământ de epuizare, tocmai pentru că nu a făcut nimic pentru a Se salva, Isus a biruit fiind hotărât.

A   PATRA   TREAPTĂ‚:   ÎNFĂ‚PTUIREA

Dar să nu uităm că după Ghetsemani, a urmat Golgota. Tot astfel, după hotărâre urmează a patra treaptă, tot atât de importantă, și anume, ducerea până la capăt, înfăptuirea. Prin hotărâre, lupta fusese câștigată, dar nu isprăvită. Când, atârnând în chinuri pe cruce, cel rău îl ispitea cu șoptiri și batjocuri să cedeze dezicându-se de hotărârea "renunțării de sine", Isus încă putea să zică: „Destul, până aici!” Și smulgându-se din cuie, dovedindu-și astfel divinitatea, să se rupă din rudenia cu omul închizând pentru totdeauna omenirii dreptul la viață veșnică: mântuirea. Cât de bine știa Diavolul că mai există a patra treaptă între hotărâre și împlinirea reală, că mai există nenumărate piedici pe care le depășește pas cu pas, cea din urmă treaptă: înfăptuirea, care uneori poate fi chinuitoare ca un calvar, sau lungă cât o viață de apostol, ca cea a lui Pavel, care o viață întreagă, urmărind desăvârșirea pentru care se hotărâse, n-a contenit să alerge luptându-se cu pumnul și nu lovind în vânt. Abia acum, voința se descoperă realizată, împlinită, înfăptuită, în succesiunea celor patru trepte:
1)    Scopul;
2)    Lupta motivelor;
3)    Hotărârea;
4)    Împlinirea.
Tabloul este acum complet. Abia acum voința poate fi asemeni unui smochin roditor care n-a făcut zadarnic umbră pământului. Abia acum, încheind șirul celor patru trepte, se dovedește că voința este un dar divin. Ferice de aceia care au și prețuiesc această nestemată.

VOINÅ¢A

Aș vrea, ca nici un suflet să n-ajungă.
Să nu cunoască forța din conștiință.
Care dărâmă piedici, și le-alungă.
Și care o numim cu toți voință.

Aș vrea, să nu lipsească niciodată
Speranța ce tonifică credința;
Să nu uităm că Dumnezeu ne-așteaptă
Ca să ne dea și fapta și voința.

Aș vrea, spre cer ca freamătul să urce
Al unui cântec despre-acea voință;
Care să lupte, drumul să-l apuce
Spre ceru-nseninat de biruință.

Dă-mi Doamne-un ton al voii Tale sfinte
Să-mi acordez voința mea cu Tine
Și tot ce mi-am dorit cât mai fierbinte.
De îl obțin, tot ție-ți aparține.

Dacă v-ați duce în comunitatea din Mapric, Noua Guinee, la orele 9 dimineața, înainte de începerea Școlii de Sabat, pe băncuța din primul rând, o să găsiți șezând în așteptare, o mică indiană. Lumea o cunoaște. E Kwesekin Kundi în vârstă de vreo zece ani, îmbrăcată în hăinuțe albe dar curățele. De cum intri în adunare, inima ți se leagă de ochii ei vioi și inteligenți, de obrazul care nu obosește zâmbind.

Atunci când începe lecțiunea Kundi spune toate textele pe de rost, iar mânuța ei se ridică cea dintâi. O dovedesc și ilustrațiile biblice pe care nu contenește să le capete ca premiu la fiecare al 13-lea Sabat. Pe rafturile dinaintea ferestrei, ea are o adevărată colecție. Poate întrebați, de ce povestim despre ea? Deoarece Kundi sosește întotdeauna cea dintâi la Scoală de Sabat. Este acesta un lucru mic? Apoi, nu e un fapt de mică importanță. Kundi vine singură la adunare căci părinții ei nu sunt credincioși. Iar ca să ajungă din cătunul ei, trebuie să parcurgă pe jos 3 km. Cum autobuze nu există în țara aceea sălbatică și cum Kundi nu are nici măcar un bănuț, ea trebuie să vină pe jos. Trei kilometri nu ar fi prea mult pentru un copil de 10 ani, dacă micuța Kundi n-ar trebui să străbată acest drum în mâini și pe genunchi. Pentru că trebuie să vă spun că ea, Kundi, e paralizată, fiind atinsă de poliomielită. Dar asta nu o necăjește deloc pe Kundi. Ea e cu totul fericită. Se scoală de dimineață de cu zori, căci îi trebuie două ore să ajungă la adunare. De la casa părinților ei, Kundi se târăște pe un drum gloduros și accidentat în care mai trebuie să treacă și două pâraie de munte, în mâini și pe genunchi.

O, ce minunat exemplu de voință! Ce demonstrație de ceea ce poate însemna un scop înalt pentru un om! Câte lupte poate învinge dorința fierbinte după un scop! Ce hotărâri mai pot să se nască în inima celui ce se luptă, și ce eroică stăruință în înfăptuirea hotărârii pentru micuța făptură în pofida marilor obstacole, ce săptămână după săptămână sunt luate de la început.

Kundi, minunat exemplu de voință! Tu, cel ce asculți aceste fapte de eroism și care ești sănătos, care poți face mai mult decât micuța Kundi, cum vei răspunde pentru tot ce ai fi putut face și nu ai făcut? Nu știi că vei da socoteală pentru ce ai vrut sau nu ai vrut și pentru tot ce n-ai făcut, deși ai cunoscut calea adevărului? Azi, cât este încă har, predă-ți voința lui Dumnezeu, pentru ca El s-o sfințească și să realizeze prin tine și voința și înfăptuirea!

Dar dialogul despre voință nu se termină aici. Din păcate practica rămâne în urma teoriei, a înțelegerii. Iar de voință se leagă o mare victorie sau o mare prăbușire, după puterea de înțelegere a fiecăruia. E recunoscut că voința este ultima capacitate, este un potențial de putere asemenea unei mașini încărcate, gata să înghită kilometri la prima răsucire de contact.

Anticipând rătăcirea mă întreb: oare o mașină perfect înzestrată cu fiecare piesă la locul ei, putea-va merge singură? Dacă demonstrația teoretică a fost atât de clară și logică, mai rămâne însă un capitol greu, nespus de mare, capitolul cel mai arzător, care așteaptă în dreptul unui popor întreg, în dreptul Laodiceei, să se traducă în realitate, să ia ființă în fapt.

Exclamația profetului: „Vai de voi pământ și mare”, străpunge secolele avertizând o lume de marea luptă ce o împresoară. E teribilă, căci pe lângă faptul că „este pe viată și pe moarte”, mai este și nevăzută. Din locurile cerești ale pământului, vrăjmașul dirijează acțiuni dintre cele mai de temut, ținând spre mintea și inima omului veninul ideilor ce seamănă pierzare.

În arsenalul rătăcirilor, există printre altele o săgeată măiastră, legată de voință, ce pare că le întrece pe toate celelalte. Forța ei subtilă lucrează cu atâta iscusință încât desparte fără greș pe luptător de singura lui apărare: pe om de Hristos. Viclenia acestei arme stă în falsa asigurare pe care o dă gândul că: „voința, printr-o atentă strategie, printr-o educație insistentă și aleasă, printr-un program al omului, deci prin dibăcia omenească, poate să conducă pe om la bine”, la adevăr, deci la mântuire. Adică mașina de pildă să meargă singură. Automântuirea? Atunci Golgota este inutilă! Cât de lesne ucigașul poate să capete crezare! Cât de lesne e dispus omul să confunde ambiția cu voința! E drept, o mașină cu motorul pornit poate să se urnească din loc, dar această înaintare a ei duce oriunde: în prăpastie, în stâlp, în oameni, dar numai pe drumul drept și sigur, nu! La fel este și cu voința. Cele mai luminate fețe ale omenirii au ajuns la concluzia că această forță care se numește voința, poate fi și „nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea… Cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17,9). Doar poeții, visătorii au purces să-i cânte voinței omenești; dar în fața păcatului, în fața morții, cântarea aceasta sună fals. Alături de experiențele amare ale voinței căzute în mâinile omului, ce ar fi dacă nu ar răzbate ecoul strigătului de pe Golgota, dacă pentru omul disperat de slăbiciunea lui, n-ar apărea în față cu brațele întinse Domnul Hristos chemând: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați”... Matei 11,28-29

Cel ce a întocmit ființa mea, se poate să nu-mi cunoască inima? Cel Căruia I-a plăcut să-mi dăruiască puterea de a voi, de a alege, oare să nu vrea să ia în mâna Sa cârma tremurândei mele voințe? Oare pentru cel ce suspină după neprihănire, să nu existe cărări chiar și pe ape, pe care sufletul său purtat de „Căpetenia desăvârșirii”, să ajungă la limanuri bune?

Există! Mulțumim Domnului că există! Pentru marea experiență a voinței care biruiește, care se realizează, experiență care poate să ajungă a mea .și a dumneavoastră, Dumnezeu cere un singur lucru: „Fiule, dă-mi inima ta! Predă-Mi voința, pentru ca apoi înnobilată, împuternicită, pulsând de o viață bună, nestricăcioasă, să ți-o pot reda, și prin ea o veșnicie, voia Mea să se îndeplinească în viața ta!”        
        
TREPTELE   VOINÅ¢EI

Stau și gândesc, ce minunat e omul.
Zâmbește, simte, născocește, cântă.
Face progrese, scrie și dă tonul
Atâtor sentimente ce cuvântă.
Că este om.

Și sufletul se bucură de soare,
Iar mintea i se umple de lumină,
Și când cu brațul Lui arată-n zare.
Din tot cuprinsu-ncepe ca să vină
Roadele lui…

Și când conștiința, un fidel reporter,
Se-apropie și pune o-ntrebare:
"Prin ce putere și cu ce caracter
Și cum ai putut să fii atât de tare?"…
Răspunde calm…

Stă un moment și-apoi ridică fruntea,
Zâmbește și răspunde la întrebare:
"În van eu pun la încercare mintea
Dacă în mine n-ar avea valoare
"Voința mea!…"

Dar ca să urci pe piscurile ‘nalte
Ale voinței spre înfăptuire.
Un alpinist al vieții își împarte
În patru locuri mari de poposire
Urcușul lui…

Acolo jos, la poalele voinței.
La primul său popas spre înălțime.
Stau visurile mari ale dorinței,
Căci mai întâi dorințele sublime
Propun un scop…

Dar în dorința lui, efortul scade,
Apar probleme multe, implicații;
Un argument rămâne, altul cade,
Și lupta-aceasta dintre motivații
Cere-alt popas…

Dacă sunt riscuri mari și inutile?
Dacă apar periculoase pante?
Și ore-ntregi și numeroase zile,
își poticnesc dorințele înalte
De un motiv…

Dar iată-l iarăși pe cărări urcânde,
Chemându-i înălțimile de viață,
Motivele, dorințele crescânde
De orișice prilej mai bun
S-agață înaintând…

Al treilea pas își pregătește.
Ori un urcuș, ori tristă coborâre;
În fața lui terenul se ‘năsprește.
Și numele acestui loc de-oprire
E hotărârea…

Și hotărât pornește cu dorința
Spre scopul ce și 1-a propus în viață.
Nici un motiv nu-i va curma credința;
Și culmea ce i-a mai rămas în viată
E-nfăptuirea…

A patra treaptă, ultimul popas,
O floare își aduce fructul ei,
O faptă împlinită ne-a rămas.
Când o dorință e pusă cu temei
S-a înălțat!…
Acesta este drumul spre voință.
De la dorință până sus la faptă,
Dar mai continuă și cu credință
Și în spre care culmi gândul ne-ndreaptă
Când năzuiești…

Poate mai grabnică voința vine
Când vrei să faci un rău spre nimicire,
Însă atunci va fi nu spre ‘nălțime
Ci în prăpăstii, într-o prăbușire,
Se pierde tot!…

Dar orice om cu o credință vie.
Ce își dorește-n viață biruință,
Prin fapta iui, el poale ca să știe
Că din a lui putere și voință
N-are câștig!…

Priviți-L pe Isus în Ghetsemani,
La ceasul când sosise hotărârea.
La rugăciunea sfântă peste ani,
Își poartă unda ei și nemurirea
Din veac în veac…

"Nu voia Mea voiesc ca să se facă.
Ci voia Ta, de Tată iubitor",
N-acest pahar păcatul să-și desfacă
Puterea lui prin har mântuitor,
Prin har de Tată…

Acum, pe drumul luminat de cruce,
Eu, Doamne, îmi predau a mea voință,
Voința Ta rămâne a conduce
Și fapta, hotărârea și dorința.
Și inima…

Ca rouă dimineții azi să vină
Toți tinerii și toți copiii Tăi,
Voința lor, voinței Tale-nchină
Căci Tu dai fericire și lumină
În veci de veci!

DORINÅ¢ELE

O lacrimă rămâne să se șteargă.
Un zâmbet se ridică și aleargă.
Atunci când rând pe rând lovesc în poartă,
La poarta vieții strânse laolaltă…
Dorințele…

Speranța parcă este mai voioasă
Și gândul meu să știe că-s acasă.
Când cu intenții bune chem din zare
Pe strune și pe versuri de cântare;
Dorințele…

Aleargă ochii la culori și soare.
Punând în crâng la flori câte-o’ntrebare;
Și-această dulce mângâiere spune
Că este timp frumos să se adune.
Dorințele…

Când două mâini își strâng la piept feciorul
Și când din lacrimi curge cald fiorul.
Se știe atunci chemările cum sună.
Se știe atunci ce dragoste adună,
Dorințele…

Mă-ntreabă mama: "Inima cum bate,
Și ce îmi spune când ades’ se zbate?"
Iar eu îi spun: "o, mamă, mamă bună.
N-auzi ce tare-n inimă răsună,
Dorințele…"

Mă-ntreabă viata: "Viata ta ce spune?
Mie ce-mi dai și ție ce- ți rămâne?
Rămâi s-aștepți acum o viață-ntreagă
Cum trec zburând, ce ție ți-a fost dragă.
Dorințele…?"

Numai Isus m-așteaptă cu răbdare.
Mă cheamă să-mi arate colo-n zare
Puterea vieții dintr-un lemn pe stâncă
Ce izvorăște și binecuvânta…
Dorințele.

Știu Doamne-acum ce inimă în place
Și știu cum se obține-un cer de pace.
Știu ce îmi ceri să-ți dau de bună voie.
Și știu cum cântul, versul îți adună
Dorințele…

"Vei fi în neîntreruptă primejdie până vei înțelege adevărata putere a voinței, că dacă lupți lupta cea bună a credinței, cu toată puterea voinței tale, vei birui. Datoria ta este să predai voința ta, voinței lui Hristos. Îndată ce vei face aceasta Dumnezeu va lucra în tine și voința ta va fi pusă sub stăpânirea Duhului lui Hristos. Chiar și gândurile tale vor fi supuse Lui".

"Tu nu poți să-ți stăpânești pornirile și valurile gândurilor cum dorești, dar poți să-ți stăpânești voința și poți să faci o schimbare temeinică în viața ta. Predând voința ta lui Hristos, viața ta va fi pusă în legătură cu puterea care este mai presus de toate stăpânirile. Vei avea tărie de la Dumnezeu care te va ține bine legat de tăria Lui, și va fi cu putință să ai o nouă lumină, anume, lumina credinței vii…"

"Vrei tu să te alipești fără zăbavă de Dumnezeu? Vrei tu să zici: Eu vreau să predau voința mea lui Isus chiar acum, în clipa aceasta și să fiu pe deplin de partea Domnului?" Atunci vei simți picioarele pe stânca cea tare. Aceasta va cere uneori și cea din urmă putere de voință pe care o ai. Dar Dumnezeu este Cel care lucrează pentru tine și vei ieși din această lucrare de înnoire, un vas de cinste. "(Solii 115)

"Stai dincoace de hotar și Domnul va fi ajutorul tău. El va face pentru tine ceea nu îți este cu putință să faci singur. Urmarea va fi că vei ajunge un "cedru de Liban". Viața ta va fi nobilă și va fi în tine o putere care te va face o unealtă desăvârșită în mâinile lui Dumnezeu. Să nu uiți că voința este izvorul tuturor faptelor tale. Înaintea ta este o viață plină de folos, dacă voința ta este sub directa călăuzire a Duhului lui Dumnezeu".

"Îți spun în temere de Dumnezeu, eu știu de poți, dacă voința ta va fi pusă de partea lui Dumnezeu, ți-ai putea face lucrarea în așa fel, încât să poată trece cu bine prin focul judecății. Vrei să încerci? Vrei să te schimbi cu totul? Hristos te iubește și mijlocește pentru tine. Vrei să te predai acum lui Dumnezeu și să ajuți pe aceia care sunt puși ca străjeri să apere binele lucrării Sale, în loc să le aduci mâhnire și descurajare? Dumnezeu să ne ajute tuturor să spunem: Da, vreau!"

Paginile Sfinte scânteiază de Marele Răspuns, atât de mare, încât a coborât din cerul înalt Isus, Fiul lui Dumnezeu ca să-l rostească cel dintâi, pentru ca miile de mii de voci să-l rostească în ecou, o veșnicie. Psalmul 40,7-8. „Iată-Mă că vin, VREAU să fac voia Ta, Dumnezeule și Legea ta este în adâncul inimii Mele!”

„Vreau să fac voia Ta!” Două voințe unite într-una! Iată cum asemănarea Domnului ia chip în noi, cum identitatea Fiului se întoarce înapoi în cea a Tatălui. Voia Lui, devine voia făpturilor Sale create. Din mii de inimi izbucnește din nou armonia acelei cântări întreruptă de noaptea păcatului.

Poate fi un răspuns mai fericit? „Da, vreau să fac voia Ta!” Să ne ajute Tatăl nostru Ceresc ca acesta să fie singurul nostru refren în inimile noastre, tot de atâtea ori, de câte ori „cuptoarele” voinței omenești ne țin calea, pentru ca de-acum focul lor neputincios să nu ne mai ardă".

HOTĂ‚RÂREA

Din două căi, noi știm care e bună
Și-ntrezărim ușor care-i menirea;
Alegerea de o chemăm să vină.
Rămânem să ne spunem hotărârea.
în dreapta noastră stă

Cuvântul Vieții,
Care vorbește ce-a făcut iubirea;
în stânga noastră stă cuvântul morții.
Și amândouă-așteaptă hotărârea.

În valea tristă-a plângerii,
mulțimi își amorțesc conștiințele, privirea,
Pe când pe-a Golgotei-nălțime
Isus așteaptă-acuma, hotărârea.

O voce spartă-n râsete mă cheamă
Și îmi promite astăzi fericirea.
Pe când o voce caldă mă recheamă
Ca să-mi pronunț spre viată, hotărârea.

Privesc la adevăr ca-ntr-o oglindă
Și văd cât e de tainică zidirea.
Iar colo jos, minciuna stă să-ncingă
Chiar mintea să nu știe: hotărârea.

Dar Domnul meu, mă știe și mă duce.
Și îi cunosc prea bine ocrotirea.
Voi asculta în tot ce îmi va zice,
Și-L voi urma. Aceasta-i hotărârea!

Sursa: www.intercer.net