Valdenzii

    CUPRINS:

1.    Deschidere
2.    Rugăciune
3.    COR
4.    Introducere
5.    Tema I
6.    COR: O patria valdenzilor
7.    Tema II
8.    Poezie: Birunința valdenză
9.    COR
10.    Experiență I
11.    Experiență II (eventual 2 persoane)
12.    COR+COM
13.    Poezie: Prigonirea prin secole
14.    Tema III
15.    Poezie: Profetul tenor în taină
16.    Încheiere
17.    Poezie: Valdenzi
18.    COR: Auzitam de țara de sus
19.    Închidere 26 FC
20.    Rugăciune
21.    COR: Eroii credinței
22.    Postludiu – ieșire

Întunericul care se lăsase peste pământ în timpul îndelungatei stăpânirii papale, nu a reușit să stingă complet flacăra adevărului. În toate timpurile au existat martori pentru Dumnezeu – oameni care credeau cu căldură în Hristos ca unic Mijlocitor între Dumnezeu și om, care socoteau Biblia singura regulă a vieții și care sfințeau adevăratul sabat ca zi de repaus.

Istoria poporului lui Dumnezeu din timpul veacurilor întunecoase ale superstiției papale este scrisă în ceruri, dar oamenii i-au acordat puțin loc în analele lor.

Cei mai bine cunoscuți printre cei ce rezistară contra uzurpărilor puterii papale sunt valdenzii. Bisericile din Piemont și-au menținut independența timp de secole, dar în cele din urmă Roma pretinde supunerea lor. După o luptă fără efect contra tiraniei papale, șefii acestor comunități recunoscură, contra voinței lor, supremația acestei puteri în fața căreia părea că se pleacă lumea întreagă. Atunci, a avut loc o sciziune. Partizani vechii credințe se retraseră, unii au părăsit Alpii lor natali înspre a înălța steagul adevărului în țări străine; alții s-au retras în văile depărtate și între stâncile cele mai tari ale nunților, unde și-au păstrat libertatea de a adora pe Dumnezeu.

Crezul lor religios era întemeiat pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Credința lor nu era de curând primită. Ei luptau pentru credința bisericii apostolice, "pentru credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna." "Biserica ce a fugit în pustie” era adevărata Biserică a lui Hristos și nu orgolioasa tagmă preoțească înscăunată ca stăpânitoare în capitala lumii.

Valdenzii au fost între cele dintâi popoare din Europa, care au intrat în posesia unei traduceri a Sfintei Scripturi. Cu sute de ani înainte de Reformațiune, ei posedau manuscrisul Bibliei în limba lor maternă. În decursul secolelor de întunecime și apostazie s-au găsit valdenzi care au refuzat să recunoască supremația papală, care eu respins cultul icoanelor ca o idolatrie și care au serbat adevărata zi de odihnă păstrând curată credința lor în mijlocul celor mai violente furtuni.

Posteritatea nu va ști niciodată ce datorează lumea acestor oameni care "au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare, au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul, chinuiți; au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați în cojoace și în piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți, munciți. (Evrei 11,36-37) – dar au rămas neclintiți și au păstrat din secol în secol credința în curăția sa ca moștenire sfântă pentru generațiile viitoare. Să le ascultăm istoria.

"Ei de care lunea nu era vrednică au rătăcit prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului" (Evrei 11,38)

Sub adăpostul nunților lor – refugiu secular al oprimaților și prigoniților – găsiră valdenzii ascunzișul lor. Aici timp de o mie de ani acești martori al adevărului au păstrat credința cea adevărată. Trei văi de un interes deosebit se desprind din crestele Alpilor continuându-se în bogatele câmpii ale Piemontului, din vale: Lucerno, Parouse și San Martino. Prin fiecare, un râu repede sau un torent de munte se azvârle cu o iuțeală deosebită și în final se amestecă cu maiestuosul pod.

Două dintre văi, Lucerno și Perouse se lărgesc pe măsură ce coboară de pe stâncile de sus și se pierd în plăcută priveliște italiană. San Martino, cea de-a treia, este o râpă sălbatică străbătută de un torent furios. De fiecare parte a apei, imenșii Alpi se aruncă tot mai sus, iar creste și stânci inaccesibili se ridică amenințătoare deasupra văii de sub ele.

Clima este aspră iar locuitorii sunt oameni îndrăzneți în partea de sus a văii iarna este aproape continuă, zăpada rămânând opt sau nouă luni pe an Recoltele sunt mici, fânețele sunt și ele slabe și puține strigătul vulturului este singurul care tulbură tăcerea odihnei valdenze iar în aerul curat și luminos, grațioasele capre negre se văd sărind din pisc în pisc spre pășunile muntoase.
Timp de veacuri, San Martino a fost citadela valdenzilor, ultimul refugiu al libertății religioase.

Dumnezeu pregătise pentru poporul Său un Sanctuar a cărui impunătoare grandoare corespunde cu uriașele adevăruri ce i-au fost încredințate. Dumnezeu a ridicat munții cu tărie și i-a împrejmuit cu putere. Nici un braț afară de brațul Celui Atotputernic nu-i poate clinti din locurile lor. În același fel, a statornicit legea Sa, temeliile guvernării Sale în cer și pe pământ.

Munții care împrejmuiau văile lor profunde, erau martori permanenți al puterii creatoare a lui Dumnezeu și o asigurare neînșelătoare a grijii Sale protectoare. Din înălțimile stâncilor inaccesibile, valdenzii, mulțumesc lui Dumnezeu pentru că le-a pregătit un refugiu față de furia și cruzimea oamenilor, și se bucurau că puteau adora liber pe Creatorul lor. Erau oameni înalți de statură, puternici, niște munteni obișnuiți cu munca dar în același timp plăcuți, noblețea lor firească îndulcind aparente asprime a vieții lor de lipsuri. Fața lor frumoasă și liniștită exprimă numai sinceritate și simplitate. Asupra întregii populații valdenze a dăinuit totdeauna farmecul unei curății ireproșabile.

"Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze și când va îmbătrâni nu se va abate de la ea."

Valdenzii știau acest lucru și de aceea educația copiilor lor era făcută cu grijă, părinții iubeau cu prea multă înțelepciune pe copii lor, spre a-i lăsa să se obișnuiască cu satisfacerea plăcerilor lor. Din mica lor copilărie, erau obișnuiți să îndure lipsuri, să poarte răspunderi, să vorbească cu băgare de seamă și să cunoască înțelepciunea tăcerii în timp ce cultura intelectuală nu era neglijată, Sfintele Scripturi constituiau obiectul principal al studiului lor. Și învățau pe dinafară pagini întregi din Vechiul și Noul Testament și se ocupau cu transcrierea Cuvântului lui Dumnezeu. Unele manuscrise conțineau întreaga Scriptură, altele numai scurte extrase. În felul acesta comorile adevărului, care de atâta vreme au fost ținute ascunse, erau scoase la lumină. Dumnezeu a destinat Biblia să fie pentru toate timpurile manualul întregii omeniri, studiat în timpul copilăriei, al tinereții, și maturității.

În timp ce valdenzii recunoșteau temerea de Dumnezeu ca fiind începutul înțelepciunii, ei nu treceau cu vederea nici importanța contactului lor cu lumea, a – cunoașterii oamenilor și vieții active, pentru lărgirea spiritului și pentru dezvoltarea facultăților lor intelectuale. Din școlile lor din munți, unii tineri au fost trimiși în celebrele instituții de educație din orașele Franței și Italiei. Aici erau expuși ispitelor, dar educația primită în copilărie îi pregătise să iasă victorioși din aceste încercări.

În școlile în care mergeau nu puteau avea confidenți. Hainele lor erau confecționate în așa chip încât puteau ascunde în ele, comoara lor cea mai scumpă, prețioasele manuscrise ale Sfintelor Scripturi. În aceste instituții ale științei mulți au fost convertiți la adevărata credință.

Copii valdenzilor erau chemați a fi educați ca misionari și fiecare dintre tinerii care intenționau să intre în serviciul de predicare trebuia să facă prima sa experiență ca evanghelist Acest serviciu care cerea abnegație și sacrificiu era o introducere potrivită în viața pastorală; care în aceea epocă, punea inima omului la grea încercare.

Tinerii nu aveau perspective de îmbogățire și de glorie, ci o viață de muncă și primejdii cu posibilitatea martiriului. Activitatea acestor misionari începu pe plaiurile și în văile de la poalele munților lor, dar se întinse departe, peste aceste hotare. Cu picioarele goale, în straie grosolane și prăfuite, asemenea Maestrului lor divin, străbăteau orașe mari și pătrundeau în țări depărtate, aruncând pretutindeni sămânța prețioasă. Pe drumurile lor răsăreau biserici, iar sângele martirilor stătea ca dovadă a adevărului. Ziua Domnului va descoperi o bogată recoltă strânsă prin osteneala acestor oameni credincioși, a acestor tineri temerari.

Într-o dimineață de august a anului 1487, după ce trupele trimise de papa au distrus pârjolind puținele holde cu rodul lor sărăcăcios chiar înaintea secerișului, pe o cărăruie de munte cunoscută numai de câțiva oameni, mergeau cu pas grăbit doi bărbați. Erau îmbrăcați în stilul timpului, peste care fiecare avea o pelerină de culoare neagră, iar pe cap nelipsita pălărie.

Sub pelerina celui mai tânăr, se observa pe ambele șolduri câte o ridicătură care trăda cei doi desagi, în care se găseau diferite obiecte lucrate în schimbul unei vieți pline de lipsuri și tăgăduire de sine.

Celălalt bărbat, care nu avea mai mult de 50 de ani avea un toiag de alun în mână pe care se sprijinea atunci când urcușurile erau grele. Acesta din urmă mergea gânditor, iar ochii săi cercetau nunții și văile de primprejur ca un bătrân vultur iscodit de vânători. Deodată se opri și zise celui mai tânăr:

– Să ne oprim Eusebiu, lângă această stâncă. Simt nevoia să mă odihnesc și totodată să-ți mai spun câte ceva.
– Da, tată! răspunse cel tânăr.
– Așa dar, a sosit timpul să ne despărțim băiatul tatii, zise bătrânul
– Dar nu pentru totdeauna, tată, răspunse fiul.
– Să presupunem, continuă tatăl, că agenții papali, te vor descoperi și-ți vor făgădui viața și libertatea, cu condiția renunțării la credința ta. Ce vei face?

Eusebiu se uită gânditor la vârful înzăpezit al unei creste aflată în fața lor. Din zare, soarele căuta să spargă orizontul senin iar după ce reuși se proiectă pe zăpada vârfurilor, făcând priveliște de o frumusețe de nedescris.

–    Tată, răspunse el cu întârziere – tu mă cunoști mai bine decât mine. Eu n-aș vrea să repet greșeala apostolului Petru. Da, cred că nu o voi face.

Pentru un moment tatăl se însenină la față.
Își dădea seama că străduințele sale timp; de 18 ani pentru fiul său de a-l crește și educa așa cum cere Dumnezeu, erau încununate de succes Această convingere care-l făcea să se bucure în sufletul său, este totuși umbrită de gândul că trebuia să se despartă de unicul său copil, pentru mai mult timp.

–    Să pornim mai departe, Eusebiu! zise tatăl. Ne vom opri la "Stânca Neagră" de unde ne vom, despărți, continuă el.

Așadar, venise timpul ca unicul fiu al lui Clemențius să plece într-o misiune dificilă dar foarte importanță și din care nu se știe dacă va mai reveni sau nu. Sosise ceasul când tânărul valdenz trebuia să dovedească că era pregătit pentru nobilul serviciu de servire a poporului. Aceste gânduri îl frământau pe tatăl băiatului, în clipa când soseau la "Stânca neagră" numită și stânca despărțirilor, punct unde se putea observa orice mișcare jos în vale.

Ajunși, tatăl ducând mâna la ochi scrută zarea și apoi se așeză pe una din pietre care-i servesc drept scaun.

Soarele se ridicase sus, iar pe toată întinderea, turnurile bisericilor din vale străluceau puternic în puterea soarelui de amiază, priveliște impresiona adânc pe tânărul nostru.

–    Uite, Eusebiu, rupse tatăl tăcerea, vezi jos în fața stâncii dinaintea noastră un drum care ocolește la stânga? Acesta-i drumul pe care-l vei străbate până la primul castel, de unde vei continua pe cel care face la dreapta.

Eusebiu privi cu atenție orizontul în dreptul punctelor explicate de tatăl său.

–    Caută, continuă el, să cunoști mai întâi pe oameni, să-i înțelegi, și apoi să stai de vorbă cu ei nu răspunde la provocare și nu le ține în seamă răul care ți-l vor face. Tu trebuie să dovedești că ai un alt caracter și că urmărești alte scopuri. Și dacă totuși nu va fi scăpare din mâna lor…

Aici tatăl se opri, căci deodată simți un nod în gât și fiori străbăteau corpul său. Gâtul i se înecă într-o mâhnire adâncă apropiată cu plânsul, se stăpânea totuși pentru a nu fi văzut de Eusebiu, iar deodată cedă sentimentelor sale de tată și își îmbrățișa fiul, plângând în hohote. Din ochii care priveau cu durere jos în valea ce-i va răpi singurul copil curgeau șiroaie de lacrimi ce se opreau pe spatele aceluia care era singura lui desfătare. Părintele își reveni mai mult pentru a nu înmuia inima băiatului și astfel să nu-l sustragă de la misiunea pe care o avea.

O ultimă îmbrățișare și despărțirea avu loc.
Eusebiu coborî câțiva pași, apoi se opri și cu lacrimi în ochi se adresă tatălui:

–    Și dacă totuși nu va mai fi scăpare din mâna lor, și nu ne vom mai întâlni aici, ne vom găsi, nu tată?

Și în timp ce cobora pe poteca șerpuită, mai zise pentru ultima oară:

–    Pe curând tăticule, la Marea de Cristal…

Tatăl nu putut să mai răspundă nimic, se așeză pe un colț de stâncă, de unde putea urmări în vale, luă toiagul de alun, îl înfipse în pământ, iar pe capătul celălalt puse amândouă mâinile peste care așeză bărbia, plângea ca un copil. Dar nu un plâns cu convulsii, în hohote, ci un plâns liniștit care-l consuma mult. Ochii deschiși urmăreau fiul, care cobora cu pași siguri grăbindu-se să ajungă devreme la primul han unde trebuia să înnopteze.

După ce Eusebiu se pierdu în ceață care se ridica în vale, Clemențius porni către casă. Era zdrobit de durere, dar nu descurajat, mergea încet în timp ce soarele căuta să se ascundă după stâncile din fața sa.

Suntem în luna Mai a anului 1489. în piața din mijlocul orașului Florența. Sunetul tobelor și stâlpul la piciorul căruia se afla o sarcină de lemne dezvăluie că în curând va avea loc o execuție publică. În apropiere, între doi ostași ale căror sulițe erau aproape de trei metri, se afla o ființă omenească care nu putea fi identificată din pricina sacului de pânză neagră care-l acoperea de sus până jos. Deodată se făcu liniște. Delegatul papei anunță cu glas tare:

– "Pentru propovăduirea ereziei și pentru pierderea credinței ereticul Clemențius Eusebiu a obținut favoarea sanctității sale de a fi ars pe rug. Astăzi 16 mai 1489 la Florența se va îndeplini dorința sfântului părinte".
De sub pânza neagră, Eusebiu își amintea că în ziua aceia împlinea douăzeci de ani… Apoi, simți o mână care scoase sacul și văzu un preot care-l întrebă:
– "Fiule, ai ocazia pentru ultima dată să scapi, dacă făgăduiești că renunți la erezia ta"!
Eusebiu se uită țintă la acesta, apoi își plimbă ochii peste miile de curioși veniți la execuție. Tresari deodată când văzu în primele rânduri, aproape de ostașii de pază, o pelerină cunoscută, de sub care îl priveau cu înțeles doi ochi cunoscuți: era tatăl lui.
–    Faceți-mi dovada cu Sfintele Scripturi, în ce sunt vinovat – răspunse Eusebiu călugărului.
–    Ești vândut cu totul diavolului, răspunse reprezentantul papal, făcând în același timp semn călăului.
Tatăl mai avu putere să privească cum Eusebiu fu legat de stâlp și în clipa în care călăul aprinse lemnele de sub picioarele fiului său. tatăl întoarse fața de durere.
Dar în timp ce pașii îl duceau cât mai departe de locul supliciului, el mai auzi vocea fiului său dintre flăcările care-l acopereau: "NE VOM ÎNTÂLNI SUS, SUS LA MAREA DE CRISTAL…"

Așa a murit la datorie Eusebiu Clemențius, tânărul valdenz de douăzeci de ani, a cărui întâmplare adevărată a trecut din gură în gură în anii mult zbuciumatului Ev Mediu. Era singurul copil la părinți.

În această sală se află tați și mame care se bucură de sănătatea mai multor copii ai lor. Ați fi dispuși, tați și mame, să priviți la soarta unuia dintre copii voștri? Aparent ar fi mai ușor, deoarece veți fi mângâiați de ceilalți. Eu însă nu cred…

Dar tu, tată care ai trei băieți și te mândrești cu ei, ai fi dispus să dai pe unul dintre ei la moarte sigură? Poate vei gândi că îți rămân ceilalți doi și te vei resemna. Dar nu! Te asigur că în inima ta, toți au aceeași valoare și pe cel mai bolnăvicios sau mai neastâmpărat îl iubești mai mult.
Dar tu, mamă care ai o singură fată, care este desfătarea ta, care este centrul preocupărilor tale, este viața ta, vei putea să trimiți la moarte pe singurul copil, fata pe care o iubești ca pe lumina ochilor?

Ceea ce a-ți simți voi părinți, care aveți un singur copil în cazul când acesta ar trebui să moară sub ochii voștri, aceea, și chiar cu mult mai mult a simțit inima Tatălui Ceresc, când a consimțit ca unicul său Fiu să moară pentru păcatele voastre!
Înțelegi acum, iubite ascultător cât de mult a făcut Cerul pentru tine și pentru mine, pentru noi toți? Dar mai presus de orice am ajuns noi să înțelegem ce ne cere Tatăl nostru Ceresc pentru moartea nevinovatului Său Fiu?

PRIGONIREA PRIN SECOLE

Și urmăriți au fost din loc în loc
Lipsiți de hrană și de-al vetrei foc
Pribegi, în zdrențe, munții-au colindat
Dar au păstrat al cerului mandat
Ei n-au cedat

Pustiul, locul lor de adăpost,
Cavernele, căminul lor au fost.
Dar nu s-au plâns și nici înspăimântat
În peșteri pacea sfântă au aflat
Și n-au cedat.

Au fost destui tirani răzbunători
Ce-au presărat ai noștri reci fiori
Și pe creștini la fiare i-au predat
Dar crezul lor nicicum nu l-au călcat.
Ei n-au cedat.

Le-au omorât copii-n văzul lor.
Balaurul răcnea îngrozitor.
Și sângele, pământul a udat
Credința lor ei însă n-au pătat.
Ei n-au cedat.

Și mâinile în lanțuri li s-au prins
Și pretutindeni ruguri s-au aprins
Dar nici în flăcări steagul n-au plecat
Din flăcări rugi fierbinți s-au ridicat,
Au rezistat.

Au ridicat atunci spânzurători
Dar ei purtau în suflet vii comori
I-au torturat, bătut și schingiuit
Dar tocmai pentru faptul e-au murit
Au biruit.

Și către tine Domnul azi se-ndreaptă
Și hotărârea ta, cu dor așteaptă
Credința ta curând, se va-ncerca
În fața morții tu vei rezista?
Sau vei ceda.

Când spunem „valdenzi” ne gândim la bărbați cu brațe vânjoase, la bărbați tari care nu și-au plecat fruntea în fața morții.
Când spune "valdenzi" vedem parcă un popor dârz cu aspect ostășesc în care nimeni nu se uită înapoi, ci toți spre culmi. În ochii lor se văd priviri de vultur, hotărâre de neînduplecat.

Când spunem "valdenzi" spunem munți aspri și ei înșiși se confundă cu munții, cu stâncile, la fel de tari, la fel de hotărâți de a rezista.
Dar v-ați gândit vreodată că "valdenzi" înseamnă nu numai un popor format din tineri puternici viteji, din bătrâni căliți cu luptele anilor, cu frunțile aspre, "valdenzi" mai înseamnă fi gingășie, mai înseamnă și finețe, mângâiere,blândețe, pentru că la chemarea munților n-au răspuns numai bărbați temerari ci și copii fragezi cu sentimente nevinovate. La chemarea munților au lăsat orașele cu comoditatea și plăcerile lor. Au răspuns chemării, tinere fete care au presărat printre stâncile aspre priviri gingașe, încărcate cu devotament și bunătate feminină. La chemarea munților bunicile împovărate, sub greutatea anilor cu mâinile tremurânde, dar cu priviri calde și-au părăsit vetrele lor la care slujiseră ani și ani și de care își legaseră atâtea amintiri. Ele nu-și întorc privirile înapoi, ele nu plâng, în sufletele lor există o putere mai mare decât cea mai puternică amintire care le-ar lega de locurile natale atât de dragi și care pun stavilă lacrimilor în momentul când casele și ogoarele lor dispar în urmă.

Este chemarea munților. Este chemarea credinței Este chemarea divină. Și iată… alături de tineri, bărbați, alături de cei vârstnici încercați prin foc de lupte, bunice blânde, lăsând în urma lor văi roditoare, orașe înflorite, urcând pe stâncile fără de viață. Unde vă duceți voi copii scumpi? Care va fi viitorul vostru? Sunt picioarele voastre gingașe, pregătite să calce colțuri aspre de stânci?

Unde a-ți plecat tinerelor? A-ți lăsat în urmă relațiile cu prietenii voștri, a-ți lăsat orașele… pe ce căi pășiți acum? Care va fi viitorul vostru? Cunoașteți locurile pe care mergeți? Nu era mai bine în cetatea voastră? Vă construiați acolo palate și logodnicii voștri v-ar fi dat tot ce a-ți fi vrut. Dar tinerele nu răspund. Urcă mereu. Ele se supun unei chemări lăuntrice. Este chemarea munților, chemarea credinței.

Nu vi se rupe inima de viitorul copiilor voștri? Ce vor fi ei în viață? Școlile progresiste sunt jos în oraș. Unde îi duceți? Dar mamele tac… Urcă mai sus. Chemarea din inima lor este mai puternică. Este chemarea munților. Chemarea divină. Și voi bunici, cu părul nins, cu pașii nesiguri, unde a-ți plecat acum în amurgul vieții? De ce n-ați dat ultimele clipe ale vieții tihna lor? Nu vă este prea grea povara anilor? Nu meritați voi liniștea bătrâneții?

Dar ei nu răspund; fac încă un pas mai sus, poate ultimul. Se supun unei singure și supreme chemări:
–    Chemarea munților
–    Chemarea credinței
–    Chemarea divină

PROFETUL   TENOR   ÎN   TAINĂ‚

Aș vrea să fiu fratele vostru valdenzi,
Încolonat cu voi cei conduși în huiduieli către ruguri
și trupurile voastre spălate
să lumineze și noaptea asta
ca niște flamuri albe până departe…

Închircindu-ne de durere
le vom simții în inimă colții
și nu vom ști niciodată de ce…

Dar tocmai de aceea, sufletul,
neclintit și stelat va străluci
ca văzduhul deasupra cetinei Alpilor,
Ca o pagină de Biblie citită și întoarsă…

Aș vrea să fiu fratele vostru
Valdenzi, albigenzi, esperaniști,
să fiu salvat astfel din dezordinea obligatorie
a secolului;
să nu mai gonesc nebun, fără țintă,
ca un vagon de tren accelerat prin iad…

Să mă retrag și eu în sanctuarul Alpilor
cei atât de înalți încât cu intrat în geografia cerească,
să mă îmbăt pe culmile lor de cerul pur al zăpezii,
urcând, să aud tot mai aproape inima vulturului;
și printre stâncile sacre ale voastre, valdenzi,
să aflu stânca în care-a-ți ascuns
durerea voastră de oameni și spaima.

Astfel, va rămâne departe mare flămândă și tulbure
izbind val de val și valuri de țărm
în talazuri păgâne
Vom sta aici în munți cât o vor asmuți vânturile,
vom bea din pâraie sorite și clare.
Când mă voi întări, desigur,
mă veți trimite în misiune;
în veacul meu de pucioasă voi aduce
vânt proaspăt, rășină, briliante și flori de pe stânci…
și nu voi uita să ascund prin mantia valdenză
câteva pagini de-ale sfântului Ioan,
care-a cântat despre întuneric și lumină
Aș vrea… să fiu fratele vostru valdenzi!
                

Misionari din Piemont invadau lumea și puterile întunericului s-au văzut nevoite de a veghea cu mai multă luare aminte. Orice efort de a face să înainteze adevărul era suprimat.

Existența însăși a acestor oamenii care păstrau credința primilor creștini era o mărturie constantă contra apostaziei Romei, și provoca prin urmare ura și persecuția cea mai înverșunată. Refuzul lor de a preda Sfintele Scripturi, a fost o ofensă pe care Roma nu o putea tolera, de aceea hotărî să-i extermine de pe suprafața pământului.

Acum începură cele mai grozave cruciade contra poporului lui Dumnezeu refugiat în sălașurile lor din munți, prin edictul lansat de Inocențiu al VIII-lea în 1487.

Persecuțiile îndurate de acest popor temător de Dumnezeu, au durat mai multe secole, dar cu toate cruciadele întreprinse împotriva lor, cu tot măcelul cumplit la care au fost supuși, valdenzii au continuat să trimită pe misionari lor pentru a răspândi adevărul care le era atât de prețios.

Peregrini către țara de sus, ei au aruncat sămânța adevărului, pentru ca prin puterea lui Dumnezeu să aducă roade până la sfârșitul vremilor.

„În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite ci doar le-au văzut și le-au urat de bine și departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ.” (Evrei 11,13)
Iubiți ascultători, pentru a avea loc reînviorarea necesară acelei grandioase lucrări de vestire a adevărului, lucrarea premergătoare revenirii Domnului Hristos, este nevoie ca încropitul laodicean să fie înflăcărat prin puterea Duhului Sfânt de spirit valdenz.

Astăzi, ca și atunci, dacă nu chiar mai mult, este nevoie de tați și mame, de părinți consacrați, hotărâți, răbdători și iubitori, neînfricați și înțelepți care să-și educe copii în spirit misionar și cărora să le de prin exemplul vieții Domnului Hristos dragoste de oameni și dorința fierbinte de a lucra pentru cauza numelui lui Dumnezeu.

Tinerii noștri asemeni tinerilor valdenzi: drepți, ascultători, hotărâți, înțelepți și gata oricând de sacrificiu în slujba Domnului, să fie cuprinși de râvna misionară și în câmpul lor de lucru școli și instituții străine și ostile adevărurilor veșnice, să semene neîncetat o sămânță bună, sănătoasă, curată, care să aducă un rod binecuvântat.

Este nevoie și astăzi de perii albi cu înțelepciunea și statornicia lor, cu experiența și dragostea lor pentru a da nădejde și curaj, pentru a fi pildă și a direcționa pe cei ce vor continua lucrarea aceasta minunată de salvare a altora prin jertfire de sine.

Pentru aceasta să ne rugăm ca Duhul Domnului să lucreze în viața fiecăruia dintre noi zdrobirea eu-lui și înălțarea lui Hristos fiind cu toții supuși unei singure și supreme chemări:
–    Chemarea credinței
–    Chemarea divină

VALDENZI!

Valdenzi, lumini în noaptea timpului,
Stele ale dorului după faptele dintâi…
Valdenzi, cetățeni ai Å¢ării Speranței,
Nu este pe lume monument
Vrednic de numele vostru…
Voi a-ți arătat Europei urmele primei cărări,
Idealul Maestrului strălucind de sărăcie,
Și strălucind de zel, de iubire,
Arzând la fel de bine în viață,
Ca și pe ruguri…

Valdenzi, frații mei
Care a-ți urât păcatul luxului,
Popor de tineri curați și de mari înțelepți…
Valdenzi cu aripi de vultur retrași în pustiu,
Cu fapte de slavă pe care urmașii nu le mai știu…

Cu cărțile sfinte
Ascunse în haină și-n minte…
Valdenzi, înviați și luați-vă locul
Pe străzi, în temniți, pe ruguri și-n munți…

Să plouă din cer îndurare
Peste adormitele frunți,
Și nască-se iarăși curajul și slava,
Iubirea ce-nvinge în lume otrava!
Și-apară și azi, pe trotuare și benzi,
Picioare și roți și lumini de valdenzi!…

Sursa: www.intercer.net