Nu va temeti !

CUPRINS:

1.    Deschidere 79  1.2
2.    Rugăciune
3.    Poezie: Cântec de drum
4.    COR: Sub crucea Lui
5.    Introducere
6.    Tema I
7.    Tema II
8.    Tema III
9.    COR: 112 TA – Sunt aproape de Canaan
10.    Tema IV
11.    Tema V
12.    COR: Biruința noastră
13.    Poezie: Să nu vă temeți
14.    COR: Cu Domnul meu 13 TA
15.    Experiență I
16.    Experiență II
17.    COR: Te așteptăm 46 CS
18.    Experiență III
19.    Poezie: Erou
20.    COR: Eroii credinței
21.    Închidere 79  str. 8
22.    Rugăciune
23.    COR: La porunca lui Isus
24.    Postludiu – ieșire

CÂNTEC  DE  DRUM…

Purtăm în noi
un cânt frumos… ca o minune…
Un cânt străvechi
născut din lacrimă și dor
Îl fredonăm
atunci când soarele apune
Îl trâmbițăm
când zorii prind spre lume zbor
E cântul Golgotei,
sub cerul de iubire.
Prin lungi dureri
străbunii noștri l-au purtat
Și-au suferit
privind spre răsplătire
Și printre neguri
drum de slavă au aflat.

Purtăm în noi,
un cânt sublim… ca o lumină
Trofeu el luptelor
în lumea de păcat,
Îl fredonăm
și-ndată cerul se-nsenină,
Îl trâmbițăm,
speranțe-aleargă-n lung și-n lat.
E cântul crucii
lui Isus, spre mântuire.
În drumul nostru
ca eroi îl vom cânta
Pân’ s-or deschide
porți de strălucire
Și cântu-acesta-n veșnicii
Va triumfa!…

(Geneza 3,9-10): "Domnul Dumnezeu a chemat pe om și i-a zis: “Unde ești?”. El a răspuns: “Å¢i-am auzit glasul în grădină, mi-a fost frică și m-am ascuns.”

… Mi-a fost FRICĂ‚…

Ohon Bhilips, un tânăr student la Universitatea Princetown, a întocmit proiectul de execuție al unei bombe atomice pe care o descrie într-un memoriu de 34 pagini. Bomba cântărește 72 kg și are o putere distructivă egală cu o treime din cea a bombei detonată asupra Hiroșimei.

Un expert în materie, a publicat o carte intitulată "Furt nuclear", în care se arată că, în principiu, cunoștințele necesare fabricării unei bombe atomice sunt la îndemâna oricui…

BOMBA ATOMICĂ‚ la îndemâna ORICUI !!! Iată un motiv de teamă pentru orice om conștient… FRICA de o moarte din nechibzuință!

Teama, frica, spaima, groaza, fobia… sunt cuvinte care au nu numai un loc în dicționar, ci au o semnificație adâncă și în viața noastră.
Frica face parte din natura noastră, este o componentă a existenței umane. La tot pasul se găsesc subiecte de teamă; în casă, pe stradă, în călătorii, în aer, pe pământ, sub pământ în apă, în spațiul cosmic, în literatură, în știință, pe lamele microscopului, în imaginația și visele noastre…

De fapt, ne temem de viitor, purtând în noi mereu banala grijă a zilei de mâine, a existenței noastre…Ne înfricoșează epidemiile, bolile cardiovasculare, accidentele sau avem fobie de cancer, (boala secolului.) Ne înspăimântă gândul că, dacă nu se trece la acțiuni hotărâte de limitare și eradicare a poluării în următorii 20 de ani, mediul nostru înconjurător, se va schimba atât de mult, încât, într-un viitor nu prea îndepărtat viața va dispare, frumoasa noastră planetă devenind un imens pustiu fără sens.

Ne înfiorăm la gândul că atomul, pe care elita omenirii, l-a zgândărit cu migală și curiozitate, ar putea într-o bună zi să prefacă în cioburi bietul nostru pământ. Ne îngrozim de cataclismele care se declanșează și seceră în câteva clipe mii, zeci de mii, sau chiar milioane de vieți: cutremure, inundații, uragane, vulcani.

Oamenii se simt victime ale împrejurărilor primind cu respirația întretăiată știrile care parvin de pe diferite meridiane, așteptând fără putere desfășurarea evenimentelor. Omul modern se cutremură în fața perspectivei demografice fără procent și fără soluție. Dacă populația globului continuă să se înmulțească în ritmul actual, în anul 29oo s-ar ajunge la 60 de mii de miliarde de locuitori, iar în anul 3900 la 2 miliarde de miliarde, adică 300 de persoane pe metru pătrat, dacă ar fi posibil.

Nu este acesta un motiv de groază? Omul ar vrea să știe, dacă este singur în Univers; dar dacă în vreuna din lumi ar exista ființe inteligente, se întreabă cu îngrijorare, cine ar fi stăpânii: noi, sau ei? Omul se teme de O.Z.N.-uri, de contactul cu eventualele ființe extraterestre… de ceea ce îi este aproape sau departe… de toate la un loc, nu numai de unele… îi e frică de ceea ce este în interiorul lui.
Frica îl urmărește pe om cât trăiește, ca o umbră. În definitiv, omul se teme de suferință și de moarte.

Frica morții îi străjuiește viața, din leagăn până la trecerea în neființă.Priviți un om îngrozit, uitați-vă la fața lui îngălbenită și schimonosită, priviți chipul descompus, dezumanizat, umbrit de frica morții. Nu poate fi oprit. Drama morții, se repetă de 7.200 de ori la fiecare 60 minute și de peste 150 de mii de ori zilnic…

Dar teama, face în adevăr parte din noi? Trebuie să fim însoțiți de frică mereu? De unde vine frica? Este cumva o boală psihică a omenirii, o boală ereditară a noastră a tuturor? Poate fi ea oare, îndepărtată prin mijloace educaționale? Sunt oameni care susțin așa. Alții cred că este o stare afectiv-emoțională care declanșează instinctul de apărare. Acesta nu este un răspuns, o rezolvare, ci doar o slabă, o neputincioasă încercare de justificare a resemnării omului.

Toți oamenii sunt fricoși. Curajul, îndrăzneala, se manifestă doar atunci când nu e pericol, când raportul de forțe este favorabil sau… în caz de disperare. Vrem să scăpăm de teamă, să fim liberi de tirania ei milenară… Toți oamenii vor aceasta!… Și-au dat soluții, dar o dată cu trecerea timpului o dată cu intrarea în ultimele etape ale civilizației, teama a fost alimentată și amplificată la puterea științei, secolului nostru…

NU! Omul nu are o cheie pentru lămurirea problemei. Doar Cartea cea Veche, Cartea cea ignorată, totuși Cartea cea actuală, Biblia mea și a dumneavoastră ne poate spune totul: "Domnul Dumnezeu a chemat pe om și i-a zis: „Unde ești?” El a răspuns: "Å¢i-am auzit glasul în grădină, mi-a fost frică și m-am ascuns."

… Mi-a fost FRICĂ‚…Atunci, ACOLO, s-a născut prima dată, această noțiune. Atunci, vocabularul omului a crescut în mod dramatic cu un cuvânt: FRICA. Acolo gama sentimentelor lui a fost umbrită prima dată de simțul nesiguranței, al îndoielii și groazei în fața unui viitor necunoscut. Cuvântul cel veșnic deține singura explicație certă despre originea fricii.

Atâta timp cât omul a stat lângă Dumnezeu s-a simțit în siguranță. Mintea lui nu era bântuită de gânduri neplăcute. Nimic în jurul lui nu-i inspira teamă.Atunci însă, când Adam a consimțit la despărțirea de Creatorul lui, chiar atunci mintea i-a fost cuprinsă de neliniștea pe care nu o simțise niciodată mai înainte. Era un sentiment nou și neplăcut. Gândul înstrăinării de Dumnezeu îl răscolea dureros, îl chinuia. Marea ruptură între cer și pământ, între Dumnezeu și om se produsese.

Ce va urma oare? Mai e posibilă vreo legătură cu Izvorul Vieții, Luminii și Puterii? Va rămâne oare în mod iremediabil singur? Iată câteva din întrebările care băteau cu mănușa de fier în fereastra conștiinței lui…Fără Dumnezeu, omul se simțea singur.

Un moment l-a dus la izolare de toată populația cerului, la legat de pământ.Frica a început să macine la rădăcina vieții, scurtând existența omului din ce în ce. Teama omului, nu este numai un sentiment negativ, o emoție provocată de pericol, nici doar un sentiment pentru instinctul de apărare, ci reprezintă cu mult mai mult; frica este expresia îndepărtării lui de Dumnezeu…

Dar teama este oare MARELE INEVITABIL? Este frica un cerc de foc din care omul nu va putea scăpa niciodată? După chinuitoare căutări, după disperate implorări, după obositoare frământări, nu e posibil să atingem o sferă în care frica să nu ne mai ajungă? Biblia noastră spune: DA! Dumnezeul nostru are o soluție pentru vindecarea omenirii de această boală sufletească.

TEXTE

Matei 14,22-27
Marcu 6,45-50
Ioan 6,16-20

"Când s-a înserat, ucenicii Lui s-au coborât la marginea mării, s-au suit într-o corabie și treceau marea ca să se ducă la Capernaum. Corabia era în mijlocul mării, iar Isus era singur pe țărm… Sufla un vânt puternic și marea era întărâtată. După ce au vâslit cam 25 sau 30 de stadii, pe când se îmbina ziua cu noaptea, au văzut pe Isus umblând pe mare și apropiindu-se de corabie. Când l-au văzut ucenicii mergând pe mare s-au înspăimântat și au zis: "Este o nălucă". Și de frică au țipat. Isus a vorbit îndată cu ei și le-a zis: "Îndrăzniți, Eu sunt! NU vă temeți!"

L-ați auzit? Este glasul Domnului nostru! Domnul Hristos S-a apropiat de noi. Ne-am înfricoșat de întuneric, de întinderea și puterea lui, de ignoranța spirituală și de otrava pe care a injectat-o în conștiințele oamenilor! Ne-a înspăimântat zgomotul valurilor înspumate, amenințarea din glasul lor continuu! Ne-am simțit timorați în fața zidului lor crud, neiertător! Ne-am văzut copleșiți de parada forței vântului care biciuie fără milă, fără răgaz, uneori chiar dincolo de ușa încuiată a cămăruței noastre.

Sau poate, ne-am îngrozit de agresiunea păcătuirilor reci, necruțătoare, chiar în șubreda și greu încercata bornă a conștiinței noastre!…
Creștini, priviți deasupra valurilor, străpungeți întunericul, ascultați-i vocea: „Nu vă temeți! Eu sunt! Sunt cu voi, până la sfârșitul veacurilor…”
Isus Hristos este cu noi. Să ne mai temem?… El este prezent pentru a lumina inimile noastre și a alunga întunericul îndoielilor și ignoranței, pentru a opri vântul influențelor nefaste și pentru a ne ridica deasupra puterii valurilor la El. Ciudat este că-L evităm și pe El. Ne temem chiar de Dumnezeu, care a venit să vindece teama noastră. De peste 6000 de ani ne caută și de peste 6000 de ani ne-ascundem. Vrem să fim singuri, fără prieteni, fără Dumnezeu…

Atunci, cauza înstrăinării și însingurării noastre este mai adâncă, este în noi! "Și nu vreți să veniți la mine, să aveți viață" Cauza care a întrerupt viața este aceeași care a adus singurătatea, înstrăinarea, și frica. Noi suntem în stare de beligerantă cu Dumnezeu. Am spart armonia Universului prin neascultare, prin încălcarea eticii cerului. Suntem infractori! Suntem vinovați, de aceea ne e teamă!

Vina atrage după sine condamnarea. Aceasta este urmarea… și noi, ca și dumneavoastră ne temem de urmări căci abaterile noastre au urmări veșnice, păcatele noastre sunt cărămizile unei temnițe care ne-a izolat de lumina soarelui ceresc de puterea adevărului de prezența Duhului Sfânt. De aceea suntem singurii străini și fricoși, pentru că ne aflăm dincolo de zid, în umbra lui… Cu toată vinovăția noastră Dumnezeu S-a îngrijit ca noi să putem ieși de sub călcâiul acestei soarte. El a străpuns gratiile zidului, a făcut o breșă prin care să putem deveni liberi.
Crucea Lui a demolat zidul și a devenit garanția eliberării noastre.

Să ne mai temem? Să ne mai temem de oameni, de împrejurări, de evenimente? Să ne mai fie frică de zidul rece al valurilor nestatornice? Să ne mai îngrozim de forțele întunericului care planează peste frământata lume a talazurilor sau de furia oarbă a vântului erorilor omenești?
Nu creștine, nu te teme! Isus Hristos le-a biruit pe toate. Tu ești cu El. Și tu poți fi biruitor!

Privește înapoi pe drumul pe care te-a călăuzit El până acum! Ai vreun motiv de teamă? Å¢i-a lipsit hrana, sau îmbrăcămintea? Ai suferit de frig sau de sete? El îți spune: "Caută mai întâi Împărăția lui Dumnezeu; mai întâi CUNUNA DE BIRUITOR! Biruința înfrânge teama. Luptă și biruiește! Biruiește cuvântul, mâna, piciorul, gândul… Biruiește imaginația, fantastica lume lăuntrică. Biruiește și vei fi erou! Cununa este pentru biruitori! Încununează-L în tine pe Marele Biruitor… "Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine…" Atunci, nu te mai teme!

Aceasta este rezolvarea pe care ți-a rezervat-o Dumnezeu și tu ai dreptul să te bucuri căci ești cu El, ai putere să biruiești cu El!
Nu te mai teme de suferință, nu te mai teme de MOARTE… Dar lucrurile nu se opresc aici! Isus a pregătit o biruință completă, desăvârșită, o biruință cerească, spre a spulbera orice motiv de teamă…

„La cea din urmă trâmbiță… morții vor învia nesupuși putrezirii și noi vom fi schimbați… Trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, și trupul aceste muritor se va îmbrăca în nemurire. Atunci se va împlini cuvântul care este scris: "Moartea a fost înghițită de biruință… unde îți este biruința moarte? Unde îți este boldul moarte?" Boldul morții este păcatul…

Biruință! Biruință asupra păcatului! Biruință asupra morții! Biruință asupra autorului lor! Biruință asupra FRICII! Acesta este totul! Isus Hristos a dat o rezolvare veșnică… Nu vă temeți! Eu am biruit lumea… Eu țin cheile morții și ale mormântului. Mult timp nu mai este… Se apropie BIRUINÅ¢A… Este la ușă! Momentul suprem al istoriei este pregătit pentru inaugurarea veșniciei… Isus vă așteaptă să vă spună:
„Veniți biruitorii Tatălui Meu și moșteniți Împărăția pe care v-am pregătit-o de le întemeierea lumii!”

SĂ‚   NU   VĂ‚   TEMEÅ¢I

Să nu vă temeți de noapte
oricât de deasă i-ar fi țesătura
căci Eu sunt candelă în palmele voastre.
Să nu vă temeți
de fierberea cerului și a pământului
căci Eu țin în mână stâlpii Universului.
Să nu vă temeți
de lunecarea trupului spre țărână
căci Eu am retezat cu trupul Meu
marea funie a morții.
TEMA – plantă ucigătoare
nu poate răsări acolo
unde crește grâul credinței.
TEAMA – voce a îndoielii
nu poate acoperi glasul până la cer
al făgăduințelor.
TEMA – ram al iubirii de sine
piere la flacăra divinului cuptor
al iubirii,
căci Eu am purtat înaintea voastră în Mine
ghimpele despărțirii de cer,
Să nu vă fie frică de grădina ispitei
căci asemenea vouă și Mie mi-a străbătut
sufletul.
Să nu vă fie frică de sâmburele
negru al morții
căci l-am înghițit în întregime
în locul vostru.
Să nu vă temeți de noapte
ci treceți, dincolo de ea spre lumină.
Să nu vă temeți
de fierberea cerului și a pământului
ci stați neclintiți și n-o să vă atingă.
Să nu vă temeți de lunecarea trupului
spre țărână
ci lăsați urechea ațintită
spre trâmbița învierii.
Temeți-vă doar de Cel care ține în mâna
cumpăna infinită.

După trei zile de ninsoare, s-a lăsat gerul… un ger de-ți seca inima, zăpada scârțâia dușmănoasă sub bocanci… Soarele palid mai aruncă o privire înainte de a se ascunde după pădurea Frasinului…
Pe marginea șoselei troienite, un sergent mâna anevoie trei arestați spre postul de jandarmi din Săbăteni.
Încă o cotitură și au sosit….
– Ce mi-ai mai adus? – se răstește șeful postului.
– Am aici un dezertor, domnule plutonier – raportă sergentul, arătând cu mâna un criminal, și un adventist…
– Adventist și zis? pe ăsta îl împușc… Fac proces verbal că a vrut să fugă și gata… Acum e război. N-o să mă tragă nimeni la răspundere pentru el.
Egor Dimitriu, prezbiterul adventiștilor din Polița, fusese chemat într-o dimineață la postul de jandarmi și nu i-au mai dat drumul.
I-au făcut percheziție și i-au sechestrat toate cărțile Spiritului Profetic.
Erau de față toate notabilitățile din comună. I-au adus la cunoștință decretul de desființare a confesiunii adventiste și l-au arestat.
Dosarul pentru propagandă religioasă fusese întocmit mai de mult.
Acum au completat ultimele acte, apoi l-au pornit pe jos, din post în post spre Ploiești ca să fie judecat de Curtea Marțială. “Acum nu mai scapă” – ziceau ei.
Plecase de la începutul săptămânii.
Acasă cinci copii, din care trei mai mărișori la școală. Pe drum nimeni nu l-a întrebat de foame, de frig. În schimb bătăile și înjurăturile nu conteneau.
De fiecare dată se rugase lui Dumnezeu să-l ajute, să nu-L trădeze, să nu-i dezonoreze Numele…
Șeful postului din Săbăteni, însă, s-a purtat mai rău decât toți…
După ce-i închise pe arestați într-o cameră goală, fără foc, cu ciment, pe jos și cu gratii de fier, ceru sergentului să-i aducă lanțurile și… i-a legat. Le-a strâns bine pe mâini, le-a încuiat, apoi a băgat cheile în buzunarul vestonului.
Fratele Dimitriu era la mijloc legat de amândouă mâinile.
După ce ușa se încuie în spatele plutonierului, arestații simțiră că li s-a stins și ultima licărire de speranță. Picioarele le erau înghețate ca lemnele, mâinile începură să doară, apoi să amorțească. Lanțurile erau reci și strânse; în cameră era frig și întuneric…
Trebuia oare să rămână în picioare toată noaptea?
– „Nu va îngădui Dumnezeu să rămânem așa”, le spuse Dimitriu celorlalți doi.
Apoi se rugă Domnului… Se rugă fierbinte să nu mai fie lanțurile la mâinile lor…
Au simțit că strânsoarea se slăbește. Răsuciră mâinile în voie… Lanțurile se lărgiră într-atât încât putură să scoată mâinile în voie… Lanțurile!!!
Acum ce ne facem? – întrebă dezertorul. Mâine o să ne omoare în bătăi dacă nu avem lanțurile la mâini…
– Nu v-am spus că Dumnezeu n-o să îngăduie să rămânem așa? – răspunse Dimitriu. Stați liniștiți. Răspund eu de lanțuri, nu vedeți că sunt încuiate? Jandarmul le-a încuiat și altcineva mai mare ca el, ne-a liberat de ele. Lăsați-le acolo în ușă…
N-au dormit în noaptea aceea, în schimb au auzit despre Mântuitorul lui Igor Dumitriu. Nici frig n-a mai fost, nici întuneric. Acum Dimitriu știa că procesul lui e câștigat, nu se mai temea de nimeni….
A doua zi nu s-a mai întâmplat nimic rău.
Au fost porniți mai departe spre Mizil…
La începutul lui martie, când mugurii începură să se umfle în pădurea Frasinului, după a doua înfățișare, fratele Dimitriu se întorcea acasă având în buzunar adeverință de punere în libertate și ordin către șeful de post să i se restituie toate obiectele sechestrate.
Amin!

„Îngerii Domnului tăbărăsc în jurul celor ce se tem de El și-i scapă din primejdie” (Psalm 34,7)

TOVARĂ‚Ș   NEVĂ‚ZUT

Jeus J. Hokland, colportor adventist, trebuia să traverseze un lanț de munți pentru a duce Evanghelia în casele răspândite pe celălalt versant.
Poteca era îngustă și primejdioasă, având în dreapta peretele cu colți de stâncă, iar în stânga prăpastia.
La o curbă scurtă, peretele era atât de înclinat, încât acoperea trecerea. Jos – abisul… colportorul a fost nevoit să lepede rucsacul pentru a-și putea continua drumul.
În alt punct, cărarea îngustă deveni alunecoasă… Un singur pas greșit, o alunecare de câțiva centimetrii și putea să-l coste viața. Privi în jos… se înfioră… Prăpastia se termina într-un întuneric din care se întrezăreau bucăți de stânci rupte din cărarea de sus, de unde era el. Neliniștit, el înălță întâia rugăciune, cerând lui Dumnezeu să-i trimită ajutor ceresc. Apoi lepădă pantofii, se simți mai întărit și merse înainte, când a traversat o vale poteca era așa de îngustă, încât a fost nevoie să meargă cu mare atenție pe vârfurile picioarelor și să se țină de colții ieșiți din peretele de stâncă. A continuat apoi coborârea primejdioasă, fără teamă, până ce a ajuns în vale la case.
La prima căsuță, stăpânul l-a întrebat:
– Unde este tovarășul dumneavoastră de drum cu care ați traversat muntele?
– N-am avut nici un tovarăș! Sunt singur, răspunse colportorul contrariat.
– A fost cineva cu dumneavoastră, răspunse omul. V-am urmărit de când ați început coborârea. Erați doi. Nimeni nu poate să traverseze singur acest munte. Cine a plecat singur nu s-a mai întors niciodată.
Misionarul Hokland și-a amintit de rugăciunea înălțată și de făgăduințele lui Dumnezeu Fusese însoțit de un tovarăș ceresc.

Lângă localitatea Qitwe din Ruanda – Urundi, există o pajiște înconjurată de boscheți, pe care localnicii o ocoleau, fiindcă fusese blestemată de șeful lor.
Într-una din zile, poposi acolo pastorul D.E. Delnove, care necunoscând istoria pajiștii, și-a instalat cortul chiar pe ea.
Aflând despre blestemul care apăsa asupra locului aceluia, pentru a nu da naștere la prejudecăți, pastorul a părăsit localitatea Qitwe a doua zi dimineața împreună cu oamenii care-l ajutau la transportul bagajelor. Ei căutau un loc potrivit pentru o nouă stațiune misionară.
Terenurile erau accidentate și primejdioase, iar călătorii mergeau încet, cu multă atenție.
Pe când treceau peste o prăpastie îngustă pastorul Delnove și suita sa au auzit un țipăt care-ți îngheța sângele în vene. Era strigătul de luptă al unei hoarde de războinici africani, cunoscuți prin ferocitatea și cruzimea lor.
Războinicii îmbrăcați în costume speciale de luptă, se năpusteau în jos pe deal, cu sulița în poziție amenințătoare de atac, gata să lovească oricând.
Nici misionarul, nici însoțitorii lui nu erau înarmați, așa că nu se puteau împotrivi, dar, nu puteau nici să fugă.
A scăpa din mâinile lor era o imposibilitate.
Ce mai era de făcut?
O scurtă rugăciune pentru ajutor, apoi pastorul se întoarse spre ei și spre uimirea tuturor, a început să urce panta în întâmpinare atacanților. Când distanța care-i separa a devenit destul de mică, și s-a oprit, a ridicat brațul drept și a strigat:
– „Ce vreți să faceți oameni buni? Ce înseamnă această invazie? Cum îndrăzniți să deranjați pe un sol al Dumnezeului celui viu în misiunea lui? Rămâneți pe locurile unde sunteți…”
Uluiți, războinicii au încetinit alergarea dezordonată, apoi s-au oprit.
– „Acum aruncați sulițele!” – porunci pastorul în continuare. Au aruncat armele și peste câteva clipe, războinicii stăteau încurcați în fața pastorului, parcă așteptând să le spună ce mai au de făcut.
Întorcându-se spre hamalii săi, misionarul a spus:
– „Acum puteți să vă întoarceți la casele voastre. Bagajele vor fi duse mai departe de acești oameni!”
Războinicii au ascultat docili dispozițiile misionarului…
Acele locuri primejdioase, cunoscute cel mai bine de ei, au fost trecute cu bine.
Peste câteva zile pe harta Ruandei s-a aprins o nouă lumină! Era misiunea întemeiată de curajosul misionar.

EROU

Mai mult decât să-nvingi popoare
Și neamuri multe să-ți supui,
Mai mult decât oștiri zdrobite
La un cuvânt pe care-l spui…
Erou… e să te-nvingi pe tine
Și firea ta să-ți cucerești,
Și viața ta să reflecteze
Lumina Legilor cerești.

Mai mult decât vorbiri trufașe
În semeții de vorbe mari
Prin care lumea să te treacă
În rândul ei de legendari…
Erou… e să șoptești în taină
Al mângâierii drag cuvânt
Prin care cel în suferință
Să afle cerul pe pământ.

Mai mult decât pe culmi înalte
Purtat de glorii pământești,
Coroana de măriri deșarte
Noian de laude – omenești.
Erou… e să slujești pe Domnul
În valea umilinții – adânci
Căci ascultarea e tăria
Celor ce urcă sus, pe stânci.

Mai mult decât să nu ai teamă
Sub cer, de nimeni, niciodat’
Și să sfidezi primejdii care
Cumplite-asupră-ți se abat…
Erou… e să te temi de Domnul
Și să te pleci-naintea Lui.
Să Îi închini întreaga viață,
Să fie-al tău, să fii al Lui.

Sursa: www.intercer.net