Fereastra cerului – autor Coconcea t. Octavian

CUPRINS:

1.    Cântare deschidere nr. 93
2.    Rugăciune
3.    COR
4.    Introducere: Semnificația ferestrei
5.    Versuri: Secretul ferestrelor deschise
6.    COR
7.    Tema I: De ce o fereastră sus ?
8.    Punct instrumental
9.    Tema II: Altarul – o fereastră
10.  Versuri: Fereastra cerului
11.  Tema III Fereastra curajului
12.  COR
13.  Tema IV: Fereastra luptei
14.  Versuri: Statornic să fii
15.  Punct instrumental
16.  Experiență: Policarp, prezbiterul din Smima
17.   Încheiere: O fereastră acum !
18.   Cântare închidere 78
19.   Rugăciune
20.   COR

În a doua carte a împăraților cap. 7,2, găsim o exprimare inedită, o afirmație neobișnuită, puțin ciudată, curioasă, care întâlnită în lectura Bibliei nu se poate să nu retină atenția. Citește 2 Impărați 7,2
Din timpuri străvechi, atunci când oamenii au început să-și construiască locuințe, fereastra a avut un rol bine definit – acela de a lăsa să pătrundă lumina și aerul din exterior. Au existat însă și oameni care n-au considerat lumina ca o necesitate vitală și au materializat refuzul lor construindu-și locuințe fără ferestre. Așa de pildă, în vechiul Babilon, casele aveau o singură ușă și erau în totul lipsite de ferestre spre stradă.
Astăzi, în contrast cu Babilonul cel vechi, casele modeme au ferestre mari și luminoase. Există orașe în lume unde casele au ferestre largi spre stradă, așa că oricine dorește poate privi înăuntrul locuinței. Cel care trage perdelele acoperind ferestrele, este rău văzut de oameni.
Ce s-ar putea învăța de la această deschizătură existentă în structura fiecărei locuințe din lumea noastră ? în Cuvântul Domnului găsim diferite semnificații ale ferestrei în viata omului. De exemplu, în Geneza 6,16: "Să faci corăbiei o fereastră sus, lată de un cot". Iosua 2,15: "I-a coborât cu o funie pe fereastră, căci casa era lângă zidul cetății". Daniel 6,10: "Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui unde ferestrele erau deschise, se ruga și lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea și mai înainte".
Cuvintele: "Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer"... aparțin unui sceptic care vrea să afirme tocmai contrariul.
El vrea să spună că cerul este închis, necunoscut, că nu poate fi privit sau înțeles. Asemenea lui Caiafa, fără să știe, el afirmă un mare adevăr.
Dumnezeu a deschis cerul Său privirilor noastre. Acest adevăr este subliniat de vizionarul de pe Patmos, care, în Apocalipsa 11,9 afirmă: "Și templul lui Dumnezeu care este în cer a fost deschis; și s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său". Deși cerul este deschis, mulți nu văd nimic. Ne-am întrebat de ce ? Pentru că țin închise ferestrele pe care Domnul le-a rânduit a rămâne deschise către cer. în acest program vom urmări câteva dintre ele și vom ruga pe Domnul să ne facă să înțelegem că prin ele se poate privi veșnicia. Amin !

Cunoști secretul ferestrelor deschise Și al genunchilor plecați în rugăciune? E o-ntâmplare veche, o știe o mulțime… Ea vine de departe, de la ai cerului giganți. Ce se luptau chiar și cu Domnul în rugă neînvinși și ne-ntrecuți…
Cu anii scurși n-a tot crescut puterea, Și parcă de ceruri, mereu te depărtai, în noaptea adânca picioarele-ți duceai Iubeai mai mult păcatul, privirea firii. Decât fereastra cea deschisă a rugii… Tu n-ai păstrat credința-ascunsă-n tine Și-ai preferat plăcerea să-ți sfâșie făptura. Dar n-ai închis fereastra rugii…
Și astăzi, ca odinioară, peste îmbătrânită fire Mereu răsună ecoul cuvintelor rostite De împăratul Dariu. la trista despărțire
Când Daniel fu aruncat la lei: "Să te ajute Domnul tău în toate. Cui ai slujit cu-atâta strășnicie, El să te scape, dacă poate!"
Poate să scape Domnul ? Aceasta-i întrebarea
Fără răspuns pentru o lume-ntreagă,
Afară doar de unul, de Daniel profetul,
Care știa cui s-a încredințat
Și cui i-a dăruit iubirea…
în orele de fiecare dimineață…

Afară doar de cei care au găsit secretul
ferestrelor deschise;
Și-n orice seară, dimineață,
amiază sau în noapte,
Genunchiul lor se pleacă-n adorare,
în taină și-n smerire,
Ca Domnul să le dăruiască
Și har, și dragoste și mântuire…

Anul 1656 de la creațiune. Cuvântul inspirat ne arată că "I-a părul rău Domnului că a făcut pe om pe pământ", deoarece "a văzut că răutatea omului era mare… și toate întocmirile gândurilor din inima lui erau toate spre rău". Iubirea infinită găsește că singura soluție este de a opri decăderea printr-un act contrar firii Sale, prin potop. Erau însă oameni care păstrau în viața lor credință în Dumnezeul creator. In mijlocul corupției morale crescânde, "Noe era un om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui", pentru că "umbla cu Dumnezeu".
Cunoaștem cu toții descrierea amănunțită a potopului. Să ascultăm o poruncă scurtă: "Să faci corăbiei o fereastră sus, cu lățimea de un cot". De ce oare o fereastră ? De ce sus și nu în părțile laterale?
Dumnezeu prevăzuse orele încercării prin care avea să treacă acest bastiment cu trei etaje, bine construit, și de aceea privirile pasagerilor corăbiei să fie îndreptate în sus prin această fereastră, spre Acela care o conduce pentru a nu fi izbită de stânci.
Când veni potopul, corabia fu aruncată de valuri încoace si în colo ca o coajă de nucă. în profunzimea mării tulburate, moartea deschide lacomă gura iar pe laturi amenința primejdia să se spargă de stânci. Dar fereastra corăbiei îndrepta privirile spre cer. Numai de acolo putea să vină ajutorul.
Atunci când copiii lui Dumnezeu se află în mijlocul primejdiilor acestei lumi în care domină păcatul, ci nu trebuie să-și piardă nici o clipă speranța, îngerii Domnului se află alături de ei în noapte și zi, în furtună și naufragiu, oferindu-le în permanentă ajutorul de care aveau nevoie. Este nevoie doar ca ei să-și înalte privirile spre ceruri de unde le vine tot ajutorul.

Corabia familiilor noastre călătorește adesea prin valurile înspumate ale greutăților și încercărilor vieții care lovesc în ca. Este nevoie deci să existe o fereastră între noi și cer, pentru ca atunci când ea este gata să eșueze, această fereastră, rugăciunea în altarul familial să aducă salvare corăbierilor cerului, aceia cu care nici o navă nu s-a scufundat vreodată.
Suntem convinși că această fereastră de legătura dintre pământ și cer nu și-a făcut pe deplin efectul și prezenta în căminurile noastre. Diavolul caută să ne fure timpul altarului familial, și de multe ori, de cele mai multe ori reușește. Suntem atât de ocupați, avem atâtea nevoi și gânduri, încât nu avem sau nu ne putem lua timp pentru a căuta binecuvântările altarului familial. Ele sunt mari. Pentru cei ce nu le cunosc putem spune că sunt neașteptat de mari.
Un tânăr povestea odată:
– Am crescut într-o familie adventistă. Despre altarul familial am auzit că există. Acasă era foarte rar, mai mult întâmplător. Dacă se întâmpla să avem oaspeți credincioși, tata sau mama ne chema și pe noi copiii să participăm. Luam pane dar nu-mi plăcea și niciodată nu știu să mă fi simțit bine acasă. Am plecat de acasă la un liceu într-un oraș depărtat de al nostru. Mulți ani am rătăcit prin lume și viata nu-mi dădea nici o bucurie. După un timp m-am mutat în gazdă la o familie de bătrâni adventiști. Nu aș fi dorit acest lucru dar n-am avut ce face, pentru că nu am găsit altă soluție. Nu voiam să știu nimic despre religie sau oameni religioși. Dar în acea familie altarul familial era nelipsit. Din politețe, și nevoind să-i refuz, luam parte și eu cu ei. Era scurt, și, curios, chiar începuse să-mi placă. Cântam o cântare, meditam la câteva versete din Biblie, apoi ne rugam. Nu voi uita niciodată acea familie.
Acolo am cunoscut pe Dumnezeu. Acolo am găsit o familie, "familia mea", a cărei corabie avea o fereastră spre cer."
Ce mare nevoie avem să ridicăm altarul familial și să oferim lui Dumnezeu ne el jertfele noastre de dimineață și seară. Problemele sunt numeroase, ispitele cumplite încât numai prin harul Său, invitat și primit, putem trăi. Să construim, dacă poate s-a dărâmat, acest edificiu; să deschidem această minunată fereastră, prin care zilnic să privim cerul, să-l invităm la noi. El poate să aducă corabia familiilor noastre la țărmul frumos al liniștii și păcii veșnice, în portul veșniciei unde ne așteaptă Domnul Hristos.

FEREASTRA   CERULUI

În Paradis păcatu-a spart
Fereastra de mărire,
Prin care cerul minunat
Se oglindea-n iubire.
Și mii de țăndări pe pământ
Căzute-n risipire.
Au stins al îngerilor cânt
Aprins de la zidire…

Cătând prin pulbere de drum,
O mână-nsângerată.
Ar vrea să-adune chiar acum
Fereastra sfărâmată.
Este Isus în chip de rob
Rănindu-și sfânta mână:
Adună inimi, ciob cu ciob.
Nimic să nu rămână.

Adâncă lacrimă de cer.
Stă gata să le spele;
Și-n orice colt, orice ungher.
Să fie scris cu stele
Apoi, din ele, mii și mii
Să facă astăzi iară
Fereastră sfântă-n veșnicii,
Cum fu odinioară…

Și astfel, cioburi, tu și eu
Prin jertfă adunate,
Vom fi din nou în Dumnezeu
Minuni răscumpărate;
N-acel vitraliu luminos
Fereastră spre mărire.
Prin care străbătând Hristos
Aduse mântuire.

Buciuman Ion

"Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui unde ferestrele erau deschise în spre Ierusalim, și de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga și lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea și mai înainte".
Daniel, un iudeu dintr-o familie de neam regesc, se găsea captiv la Babilon la curtea imperială a lui Dariu, împăratul mezilor și perșilor. Datorită calităților lui excepționale de politician și om de stat, promovează rapid în funcțiile ad¬ministrative ale imperiului, ajungând prim-ministru. Ca prim-ministru al celui mai mare imperiu pământesc, era în același timp profet al lui Dumnezeu, canal prin care se revărsa lumina inspirației.
Deși om, cu aceleași pasiuni firești ca și noi, pana inspirației îl descrie ca pe un om fără defect. Tratatele economice și politice încheiate de el, au fost găsite fără greșeală, la cea mai minuțioasă examinare din partea vrăjmașilor săi. Declarația lor, că nu vor găsi nici un cuvânt de plângere împotriva acestui Daniel, confirmă pe deplin acest lucru.
Dar care să fi fost cheia succesului în viața lui Daniel ? Cum reușea el să-și atragă respectul celor 120 de prinți cu care colabora la curtea imperială a lui Dariu ? Avea o fereastră deschisă spre cer. El a fost și rămâne un exemplu despre ce poate deveni un om atunci când inima sa este convertită și consacrată Domnului, când motivele sale sunt drepte înaintea Lui.
Daniel își păstra cu conștiinciozitate legătura sa cu Dumnezeu, venea înaintea Lui aducând cereri, mulțumiri și laude, de trei ori pe zi, cu ferestrele deschise spre Ierusalimul în care tindea să ajungă să locuiască din nou la sfârșitul celor 70 de ani de robie profetizată. Ferestrele odăii sale, ca și fereastra inimii lui, erau îndreptate către Ierusalim. Oare ce semnificație avea lucrul acesta? Acesta era semnul credincioșiei, al respectului față de templul său cel sfânt, era ceea ce este amintit în 2 împărați 8,44, cu ocazia rugăciunii înălțată de Solomon.
Iată însă că în viața lui Daniel se interpune un edict, o lege care intenționa să rupă legătura sa cu Dumnezeul lui. Ce va face el oare ? Cum va proceda ? Se va lăsa înfricoșat de amenințarea consecințelor legate de încălcarea decretului? Va adopta el o altă poziție, diferită de aceea pe care o avea până acum ? Să vedem dacă el în această situație ar fi zis: "Acum este timp de primejdie mare și nu este înțelepțește a mă expune îngenunchind ca de obicei de trei ori pe zi în rugăciune, mai cu seamă că eu sunt prim-ministru și poporul meu care este aici în robie are nevoie de influența mea la curtea imperială. Of! Și ferestrele acestea pe care trebuie să le țin deschise pentru a îndrepta privirea mea spre Ierusalim !
Oare nu le-aș putea închide ? Știu eu însă ce voi face. Voi încuia ușile, iar ferestrele… aceste ferestre care m-ar putea trăda în această vreme le voi închide, iar după ele voi trage perdelele, și totuși mă voi ruga. Dar mă voi ruga mai încet ca să nu mă audă nimeni, sau mă voi ruga în gând, fără să îngenunchez și fără să las impresia că mă rog. Aceasta aș putea s-o fac chiar atunci când sunt în fața împăratului, sau în ședințele consiliului de coroană, căci tot rugăciune este și nu m-aș putea învinovăți de necredincioșie față de Dumnezeu…"
N-au reușit însă situațiile de criză să-i schimbe atitudinea; precum n-ar trebui s-o facă nici asupra noastră astăzi, când am reușit să învățăm aceste lecții prețioase. Este vorba de curaj, de un bun curaj în Domnul!
Amin !

"Un timp de încercare cum n-a mai fost niciodată", va veni în curând peste poporul lui Dumnezeu. Căutând să înțelegem, să ne imaginăm evenimentele viitoare, ele par totdeauna mai mari decât sunt în realitate. Dar acest lucru nu este adevărat cu privire la criza ce ne stă în față Inspirația Spiritului Profetic subliniază că "Imaginația cea mai vie nu l poate cuprinde mărimea ei"
A început cu șase mii de ani în urmă. A continuat de  atunci tot timpul, în fiecare secol a fost prezentă și putem  spune că niciodată nu s-a oprit, îmbrăcând o formă sau alta, vizibilă sau ascunsă, lupta începută în cer a continuat apoi cuprinzând întreg pământul și nu a cunoscut decât creșterea ei în intensitate. Participanții s-au schimbat, conducătorul a rămas același și nu este un oarecare om. "Căci n-avem de luptat împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești", în cursul mileniilor de luptă, vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului, cel care odinioară era conducătorul, a rămas același îngerilor din cer, s-a pregătit neîntrerupt. Putem fi siguri că nu a stat, nu a pierdut nici o clipă. A studiat pas cu pas terenul, a modificat în permanență forma, în așa fel încât atunci când se părea că este învins, lupta din răsputeri să ia o formă din ce în ce mai primejdioasă.
A început deschis, Abel a fost prima victimă. A continuat și s-a accentuat în locul în care se putea aștepta cel mai puțin. Știți unde? De neimaginat! Ne descoperă Duhul Sfânt prin apostolul Pavel: "Așa că, se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu"
Un mare vrăjmaș: mai inteligent decât orice om care a trăit vreodată pe pământ, crud și fără scrupule; ucigaș, mincinos și tatăl minciunii, dar învins! Deși biruit prin moartea Domnului Hristos, el nu se împacă cu acest gând. Deși este înfrânt să nu credem că a slăbit lupta. Privindu-I, vizionarul de pe Patmos exclamă: "Vai de voi pământ și mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme". Este ultima luptă, ultimul efort, este cu adevărat disperat dar este bine pregătit. Spiritul Profetic arată: "El se pregătește acum pentru ultima campanie împotriva bisericii. Toți aceia care caută să urmeze pe Isus vor ajunge în conflict cu acest vrăjmaș neînduplecat. Cu cât creștinul imită modelul divin, cu atât mai sigur va deveni o țintă a atacurilor lui Satana".
Dar scumpul nostru Mântuitor ne va trimite ajutorul chiar atunci când avem nevoie de el. Și glorioasă va fi eliberarea acelora care au așteptat cu răbdare venirea Sa și ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieții.
Citește Psalmi 46,1-3.
Amin!

STATORNIC   SĂ‚   FII

O noapte coboară adâncă și grea,
Și-n neguri văzduhu-nveșmântă…
Furtuna grozavă pornește și ea,
Iar marca nespus se frământă.

Tablou-i sinistru și plin de mister.
Căci noaptea-i tot mai adânca;
Prin noapte străbate o stea de pe cer,
Și-n raza-i apare o stâncă.

O stâncă, o poartă ce pare de fier,
De val și furtună continuu lovită;
De veacuri, prin noapte, privește spre cer,
De veacuri ca stă neclintită !…

Statornic într-una, statornic oricând!
E legea ce-i scrisă pe frunte.
Să vină asupră-i o mare urlând;
Ea știe oricând ca s-o-nfrunte.

Isus, stânca vieții, e-același mereu.
Statornic a stat în ispită.
Pe crucea Golgotei, în chinul cel greu
Tăria-I de fier fu vădită.

Statornic și tu deci să fii ne-ncetat,
De vrei să urmezi pe-a Sa cale.
O cruce vei avea și tu de purtat.
Deci cată, spre rănile Sale.

Când noaptea se lasă tăcută și grea,
Și marca e tot mai adâncă.
Te luptă ca-n viață, oricât vei putea,
Statornic să fii ca o stâncă!

Era în anul 156 îl Hr. Comunitatea din Smirna – Asia Mică – înființată de apostolii Domnului Isus cu mulți ani înainte prin multe străduințe si rugăciune, avea un prezbiter de nădejde: Policarp. Istoricii spun că acest bărbat al lui Dumnezeu a fost întărit în slujire chiar de către apostolul Ioan și că era un om al rugăciunii. De fapt, aceasta și explică devotata și minunata sa viață și lucrare.
De altfel, el a primit în mod personal de la cercul apostolilor Domnului toate învățăturile precum și întregul adevăr. Dar nu numai atât, el a și petrecut mulți ani împreună cu cei care L-au văzut pe Mântuitorul.
Bunul și strălucitorul misionar și martor pentru Hristos, era aspru persecutat pentru credința sa, căci toți împărații romani care se succedau la domnie în imperiul Romei păgâne, aveau darul diabolic de a fi prigonitori ai creștinilor, în cea mai marc parte fiind chiar însetați de sângele acestora.
Astfel, proconsulul acelei provincii, spre a intra în grația împăratului, trimise o gardă care să-1 aresteze pe Policarp spre a-l aduce la judecată. Dar înainte de a pleca acasă, el avu dorința să înalțe o rugăciune în prezența celor trimiși. Se spune că în acea ocazie s-a rugat cu atâta înflăcărare, încât chiar în timpul judecății lui ei au devenit creștini.
Aflat în fața magistratului roman, acesta îi porunci să-L blesteme pe Hristos și să adore zeitățile romane. Policarp însă răspunse:
– "Optzeci și șase de ani l-am slujit pe Hristos și nu mi-a făcut nici un rău. Cum aș putea să-L reneg pe Regele și Mântuitorul Meu ?"
– Am multe fiare sălbatice care te vor sfâșia într-o clipă, strigă înfuriat proconsulul.
– Poți să le aduci chiar acum, fu răspunsul calm al lui Policarp.
– Nu le voi aduce, căci te voi arde pe rug, răcni magistralul.
– De ce întârzii, ți-e teamă de mine? continuă Policarp la fel de liniștit.
Proconsulul s-a ținut de cuvânt. Dar pe când lemnele au fost aduse, Policarp a îngenuncheat și în circul cel mare unde asistau sute de persoane, înălță această fierbinte rugăciune: "O, Doamne, Dumnezeul meu. Te binecuvântez că m-ai găsit vrednic în această zi, în această oră, să pot să Te mărturisesc și să beau potirul Hristosului Tău. Să fiu primit înaintea Ta ca o jertfă de bun miros. Te laud, te binecuvântez. Te glorific pentru tot ce ai făcut pentru mine".
Și flăcările au mistuit apoi făptura credinciosului urmaș al lui Hristos, dar n-au putut mistui și imaginea rugăciunii înălțate, care a adus după aceea mulți urmași ai crucii, vrednici și credincioși care au umplut rândurile acelora care urcau eșafodurile și rugurile aprinse pentru Hristos cel crucificat.

Să faci corăbiei o fereastră sus.
Căci corabia ta va pluti deasupra apelor
Printre stânci și valuri…
Să faci corăbiei o fereastră sus…
Doar prin fereastra de sus.
Fereastra credinței,
Vei putea privi cerul, și vei vedea
Strălucirea de dincolo,
Când aici totul va fi furtună,
Fulgere, valuri.
Să faci corăbiei o fereastră sus…
Doar o singură fereastră…
Poate i-ai făcut mai multe ferestre.
Poate unele sunt deschise spre lume.
Spre deșertăciune…
Să faci corăbiei o fereastră sus;
Acum când stăvilarele cerului
Și izvoarele adâncului sunt încă închise !
Și privește mereu spre fereastra
De sus…
Căci doar cel ce a învățat să privească
Spre cer, spre Dumnezeu, va primi
Ajutorul Lui, când potopul încercărilor
Va bate în corabia sa.

Să faci corăbiei o fereastră sus…
Apele potopului greutăților vor crește
și vor ridica corabia.
Poate vei fi ispitit să nu mai privești
Prin fereastra de sus a corăbiei.
Spre Dumnezeu.
însă, numai fereastra deschisă spre El
Va fi garanția biruinței tale !

Pentru slava lui Dumnezeu
Fă astăzi corăbiei tale.
Chiar acum, o fereastră sus !

Amin!

Material preluat de la www.intercer.net