CUPRINS:
1. Deschidere 142 1.2.4
2. Rugăciune
3. COR
4. Introducere
5. Tema I
6. Tema II
7. COR
8. Tema III A
9. Tema III B
10. Poezie: E greu
11. COR
12. Poezie: Mă voi întoarce acasă într-o zi
13. Tema IV
14. Tema V
15. Tema VI
16. Poezie: E timpul
17. Închidere 79 1.2.3
18. Rugăciune
19. Postludiu – ieșire
Aseară m-am culcat foarte tulburată. Noaptea a fost groaznică pentru mine. Nu puteam să mă liniștesc, nu-mi găseam locul, mă cuprindeau amețeli, casa se învârtea cu mine, nu reușeam s-adorm.
Am avut un vis… ceva foarte uimitor, eram foarte mulți; parte din ei îmi erau cunoscuți; se pregătea ceva, nu toți erau de acord; parcă trebuia să urcam pe un drum… spre dimineață m-am liniștit.
Când am deschis ochii, am rămas cu ei pironiți în tavan. Parcă aveam în mine aceeași lumină, același decor; dar curând m-am trezit. Îmi părea rău că s-a terminat așa de repede. Încercam să-mi amintesc ce m-a făcut să am o noapte atât de agitată. M-am ridicat și privirea mi s-a oprit la cartea din care citisem un capitol în acea seară. Era cartea "Schițe din viața sorei White", deschisă tocmai la capitolul intitulat "Călătoria pe drumul cel îngust".
………………………………………………………
În timpul care ne stă la dispoziție vă invităm să lăsăm gândurile noastre să urmărească această experiență minunată descoperită într-un vis sorei White, în timp ce se afla la Battle Creek în august 1868…
Priveam la o mare mulțime de oameni. O parte din această mulțime începu să se pregătească de călătorie. Mă aflam între ei. Aveam cu noi niște căruțe foarte încărcate cu bagaje. Pe măsură ce înaintam, drumul începea să urce.
De o parte a acestui drum era o prăpastie adâncă, iar de cealaltă parte era un zid înalt, drept și alb.
Lumea – o mare mulțime de oameni – copii ce se zbat să supraviețuiască nevoilor celor mari, tineri flămânzi după plăceri tari, părinți ce aleargă să rezolve criza viitorului, bătrâni speriați de graba civilizației, bolnavi plictisiți de atâta concediu medical, creștini "pioși" pripindu-se să nu lipsească nimic de la masa "sfințită", oameni de seamă, savanți, medici, cercetători speriați de șocul viitorului, oameni politici, gânditori progresiști copleșiți în lupta pentru pace, dornici să corijeze traiectoria Terrei de la un cataclism inevitabil. Câte nu se mai poate spune despre lume… Dar în acest amalgam de oameni am descoperit că o parte din ei, o grupă de creștini se pregătea de călătorie.
Privesc și văd aievea, când un gând ce nu mi-l pot explica a pus stăpânire pe mine, doream dar să merg împreună cu ei. Mi-am dat seama că-mi va fi foarte greu. Păcate grele ambalate frumos în valize de piele, vicii ascunse pe fundul căruței, idoli de toate felurile ocupau camerele inimii, păreri scumpe îmi căptușeau îmbrăcămintea, straturi de fard ce dezvăluiau o față evlavioasă, diplome recunoscute, maniere elegante exersate, ce reflectau sclipirile minții, trăgeau căruța supraîncărcată a ființei mele. Toată această povară mă copleșea. Însă ceva m-a făcut să nu disperez. Drumul acesta nu era altceva decât viața nouă ce-o doream s-o încep acum; alături un zid înalt, drept și alb, ce-l simțeam tot timpul lipit de mine.
Zidul acesta nu putea fi decât credința în El, Cel care ne însoțea, ne apăra, cel care marcase acest drum, speranța mea și a acelora cu care călătoream. De cealaltă parte a acestui drum, se afla o prăpastie adâncă – era lumea de unde plecasem. Mi-era groază să privesc înapoi, primejdia de a ne prăbuși ne amenința la tot pasul. Doream să-mi continui drumul, dar nu înțelegeam de ce înaintau așa de greu.
Către tine când strig,
Către Tine când strig, Domnul meu,
O, Tu să-mi răspunzi
Tu să-mi răspunzi Doamne.
O, ia aminte la a mea rugă
Când strig către Tine Doamne!
Răspunde-mi când strig către Tine
Stânca mea răspunde-mi
Spre Tine Domnul meu
Către Tine când strig,
O, Tu să-mi răspunzi, Doamne!
"În timp ce călătoream, drumul se făcea din ce în ce mai greu.
În unele locuri se părea că era așa de îngust încât am ajuns la convingerea că nu vom putea merge înainte cu aceste care încărcate. Atunci am deshămat caii, am luat o parte din bagaje, le-am pus pe cai și am pornit mai departe călări.
Ce era de făcut?!… Să renunțăm? – N-am înțeles niciodată de ce se cere atâta renunțare unui creștin. Nu suferise Hristos pentru noi? Nu călcase El pe acest drum? Nu știa El cât de greu e să fi om?…
Aveam o credință moștenită. Părinții mei erau și ei în acest grup care călătorea. Consideram că era suficient să crezi… "Da, să crezi că… El, Fiul lui Dumnezeu venit ca Fiu al Omului, a încercat și a dovedit că se poate parcurge drumul acesta îngust iar acum, ca un biruitor, ne așteaptă să venim la El". "Dar tot pe jos, pe același drum anevoios?!… Nu se putea cumva să zburăm?!…"
Priveam la cei din jurul meu și nu mi se părea că sunt ieșit din comun. Când făceam vizite împreună cu părinții mei, totdeauna plecam dezamăgită. La fiecare vedeam lucrurile ce mi le-aș fi dorit. Muncisem toată viața și nu eram mulțumită de realizări. Zilele de sabat mă plictiseau. Nu era predică să nu se facă apel la "nu mai strângeți comori pe pământ, ajutați pe cei nevoiași, mulțumiți-vă cu puținul pe care-l aveți…" și altele… Deci renunțare… Pentru mine timpul înseamnă bani, și banii cereau timp să te bucuri de ei. Lucrul acesta devenise ceva obișnuit în viața mea. Dar cu ocazia unei predici, ceva neobișnuit mi-a atras atenția: se citise un paragraf din "Marea Luptă", ce sublinia ideea că "cea mai adâncă sărăcie și cea mai mare lepădare de sine este mai bine primită înaintea lui Dumnezeu decât bogăția, onoarea, o viață comodă și cu mulți prieteni." Și mai departe spunea: "Dacă îngăduim ca interesele lumești să pună stăpânire pe mințile noastre, atunci Dumnezeu ne poate da un timp când va trebui să renunțăm la ele."
Predica se încheiase cu apelul că timpul acela sosise. Drumul pe care urma să mergem se făcea din ce în ce mai îngust și mai greu. Întreaga grupă a fost invitată să se ridice, să implore ajutorul lui Dumnezeu. M-am ridicat, simțeam că mă clatin.
Prăpastia se deschidea mult în fața mea. Eram în fața unei alegeri: să continui drumul sau să mă prăbușesc în groapa adâncă a lumii. M-am rugat cum nu o făcusem niciodată până acum, și am înțeles că trebuie să renunț, să renunț la carele ce scârțâiau sub povara păcatelor mele. Atunci am deshămat caii, am luat o parte din bagaje și am pornit ușurați, călări…
TEMA III A – DOAR PE CAI
"Pe măsură ce înaintam, cărarea ce în ce mai îngustă. Eram nevoiți să ne lipim de zid ca nu cumva să cădem în prăpastia adâncă. Ne era teamă!"
Greu și parcă din ce în de mai greu… Ca niciodată mai înainte, fel de fel de idei nelinișteau mintea noastră (mea). Îmi amintesc de ce.
Citisem într-o carte că multe din elementele supranaturale descrise în Biblie, urmau să fie explicate științific; de exemplu: se spune că cele două table de piatră pe care erau scrise cele zece porunci și așezate în chivot nu erau altceva decât un condensator. Acesta, fiind dus pe munte era încărcat cu electricitate de la un trăsnet, iar apoi coborât în mijlocul poporului, se dovedea că prin atingerea lor se provoca moartea prin electrocutare. Acolo se explica, că interdicția divină de a nu se atinge de chivot, nu era altceva decât un afiș ce ar putea fi înțeles astăzi ca "pericol de electrocutare". Anunțuri ca acestea mă tulburau și mă făceau să reflectez și să simt că drumul pe care-l urcam era anevoios. Ba, mai mult, mi-amintesc că în unele ocazii, unii puneau la îndoială actul creațiunii și necesitatea absolută a jertfei Domnului Hristos.
"Regretabil, – spunea un conducător al bisericii – că există unii care contestă inspirația întregii Biblii. Unii batjocoresc primele capitole din Geneza, iar alții subtil, atacă Spiritul Profetic. Folosindu-se de unele mecanisme ale posibilității gândirii și potențelor umane, unii dintre cei care călătoreau pe acest drum al credinței, considerau că stă la dispoziția omului, "schema mântuirii", coborând acest act divin la posibilitățile rațiunii omului păcătos, jertfa de pe Golgota, rămânând astfel fără valoare.
Deși îmi era greu să-mi regăsesc poziția, pe atunci aceste idei mă captivau, considerându-le ca pe ceva interesant, frumos la privit și plăcut să le asculți.
Într-o seară, am avut ocazia să aud ceva care nu m-a lăsat să dorm toată noaptea. Dispunând de o revistă ce prezenta experiențele unui specialist cineva susținea că s-a dovedit faptul că "sufletul omului părăsește trupul acestuia imediat după ce moarte. Cu posibilitățile avansate ale fotografierii în infraroșu, s-a putut imprima negativul unui film, "sufletul omului" care nu este altceva decât particule fine de materie, asemenea unui abur galben-verzui ce iese din omul mort și apoi se îndreaptă spre cer."
Când am auzit așa ceva, mi-am zis în sinea mea: "Ce bine că oamenii de știință au ocazia să vadă că este adevărat ce scrie Biblia, adică omul are suflare care se întoarce la Dumnezeu." Particulele fine din materie?!… Suflarea de viață pe care o dă Dumnezeu?!… Simțeam că mă clatin pe drumul îngust… Eram foarte dornic să aflu ultimele noutăți și căutând să nu-mi scape nici o carte, nici un articol, nici o discuție… Zvonurile că ființe extraterestre ne vizitează cu fantasticele lor O.Z.N.-uri, mă captivau. Confirmările martorilor oculari, fotografiile luate la locul de aterizare, apariția lor instantanee, îmi dădea curajul să spun: "Vedeți că puteți crede că mai sunt și alte planete locuite?" La rândul ei lumea științifică era uimită și divizată prin apariția faimoșilor vindecători filipinezi. Mă derutasem după declarația unei surori ce suferea de o boală, când a fost întrebată ce părere are, a zis: "nu contează cine te vindecă, Isus sau Satana, important e să te faci sănătos." De multe ori încercam să confrunt credința cu aceste gânduri ce atârnau de mintea mea asemenea unui bagaj!…
Simțeam că-mi pierd echilibrul pe drumul cel îngust. Zidul cel alb și drept, acea credință dreaptă dată sfinților o dată pentru totdeauna, respingea erezia, orice idee deghizată a celui rău ce nu era altceva decât bagajele ce le căram cu noi.
Mi-am dat seama că trăim în timpul când "Satana lucrează prin orice amăgire pentru a pune stăpânire pe mintea oamenilor."
M-am cutremurat. Nevegherea la porțile gândirii își arată consecințele. Cu post și rugăciune am cerut Domnului să mă elibereze de aceste poveri. Simțeam că nu mai puteam continua așa. Atunci am luat bagajele de pe cai și le-am lăsat să se prăvălească în prăpastie. Am mers mai departe călări…
E greu să mergi pe cărăruie
Și totuși să rămâi,
Pe calea-ngustă unde suie
Iubirea cea dintâi;
E greu să urci când toți coboară
Și totuși să cobori
La cei căzuți sub grea povară,
La cei ce plâng în zori…
E greu s-arunci când lumea strânge
Și totuși să aduni
Durerea lumii care plânge
Și-a urii mari furtuni;
E greu să taci când ai dreptate
Și totuși să vorbești
Aceluia care te bate…
Spunându-i că-l iubești.
E greu să ierți întotdeauna
Și totuși să nu ierți
Păcatul, pofta rea, minciuna,
Prin anii cei deșerți.
E greu să crezi când ești înfrânt
Și totuși să nu crezi
Ispitelor ce-ți gâdilă auzul
Să vii, s-asculți, să vezi.
(incompletă)
"Pe măsură ce calea se făcea mai strâmtă, am văzut că nu mai putem merge mai departe, așa, călări cum doream noi.
Deși drumul era mai anevoios, totuși mă simțeam mai ușurat. Sabat de Sabat veneam la adunare. Mă întâlneam cu frații mei, trăiam bucuriile și necazurile lor, ascultam cu atenție ce ne mai spuneau frații din conducere, la ce piatră kilometrică am ajuns și cât mai este din drum. Câteodată drumul devenea mai dificil când unele greutăți se abăteau asupra noastră, cei ce călătoream alergam repede la frații noștri conducători să ne ajute, să ne poarte ei grijile, credința noastră era legată de credința lor și asemenea unor purtători de poveri, aceștia mărșăluiau cu grijile noastre în spate.
Îmi amintesc că într-o revistă săptămânală citisem câteva concluzii vizionare asupra stării omenirii, printre altele, scria că: "dacă vrem să evităm sfârșitul lumii, nu avem altceva de făcut decât să renunțăm la cursa înarmărilor."
Lumea trebuie să vadă abisul ei și să renunțe la drogul optimismului… Problema sfârșitului începuse să agite toată lumea. Fiecare încerca și propunea soluția de a evita impasul. Unii propuneau un calendar în care să existe o zi albă numită "Ziua păcii mondiale", alții sugerau introducerea moralei religioase în școli pentru a putea diminua violența și imoralitatea tineretului, iar mult discutata idee a unirii bisericilor creștine se arăta ca fiind cea mai utilă lucrare care să aducă pacea. Simțeam că nu-mi convenea ideea sfârșitului. Doream, totuși, să întreb pe frații care cunosc mai bine. Alergam de la unul la altul. Cineva mi-a zis: "Într-adevăr a sosit timpul – fiecare va trăi credința lui."
Simțeam că m-au lăsat fără nici un ajutor, nici o speranță.
Am încercat la altcineva, mai în vârstă și l-am întrebat: "Ce părere aveți despre evenimentele pe care le trăim? Oare mai e mult până la venirea Domnului?"
"Da, îmi zise, pe un ton sfătos, după mine, poate veni mâine. Ce mai avem de făcut? Eu îl aștept de mult și mai ales, cei care trăim în lumina Reformei Sanitare, nu văd de ce să ne temem."
Răspunsul aceste m-a nedumerit și mai mult.
Ce era de făcut?…
Drumul pe care urcam era mereu mai strâmt și mai anevoios. Trebuia să renunțăm la cai și să mergem în șir, unul câte unul, pe jos. Trebuia să renunțăm să mai creadă alții pentru noi. Trebuia să renunțăm a ne face din aproapele nostru un idol, trebuia să renunțăm la convingerea că stăm bine; sosise timpul când fiecare stătea pe picioarele credinței lui personale.
De pe zidul cel alb și drept erau lăsate mici funii de care toți ne-am prins. Aceste funii erau micile experiențe personale pe care le făcusem cu Dumnezeu prin credință, ce ne veneau e acum în ajutor în înaintarea pe drumul cel îngust. Calea devenise și mai îngustă, încât ne-am dat seama că trebuia să renunțăm și la încălțămintea noastră.
Nici o influență, nici un păcat nu mai trebuia să ne împiedice de a simți direct responsabilitatea de adevărați creștini. Nu ne-am descurajat de asprimea drumului și ne-am continuat călătoria chiar în picioarele goale.
"Primejdia de a ne prăbuși se mărea. Ne alipiserăm cu toții de zidul cel alb, dar simțeam că picioarele ne tremură."
Pentru ce s-au îngălbenit toate fețele? Vai, a sosit ziua cea mare a necazului? Creștinii lăsați în urmă pe cale, grăbeau să-și continue drumul, mărturisindu-și păcatele în disperarea lor.
De frica pedepsei, în cuvinte de groază, strigau la Dumnezeu, în timp ce nelegiuiții râdeau de jalea lor. Natura nu-și mai urma legile. Lumea striga: "Vrem apă, n-avem aer, căldura e prea mare"… Răni nevindecabile apăreau pe oameni și o stare de neliniște domnea pe întreaga fața a pământului. Cuprinși de teamă am înălțat cea mai fierbinte rugăciune către Dumnezeu. Sufletul meu se zbătea, chinuit de întrebări:
"Cum, singur în noaptea strâmtorării.
Asemenea lui Iacob, și lupt eu mai departe?
Cum?… singur pe drumul încercării,
Mă lași tu, Doamne, să sufăr nedreptate?
Cum?… singur în mijlocul grădinii,
Măcar un frate treaz să nu îl simt aproape?
Cum?… singur paharu-amărăciunii,
Să-l sorb până la drojdii pe nerăsuflate?
Cum?… singur pe Dealul Căpățânii,
Să mă ofer cu totul, chiar dincolo de moarte?
Cum?… singur și lepădat uitării,
Un laodicean, de mijlocire să nu aibe parte?
Cum?… singur?…
Strângeam puternic funiile în mâini și ne-am agățat cu toată greutatea de ele. În acele clipe solemne mă țineam strâns de promisiunile lui Dumnezeu. Doream să știu dacă sunt iertat, dacă mai este timp să mai poți ierta. Timp nu mai era, dar nimic nu mă mai clătina. Nici o lege omenească nu mă putea face să abjur credința mea.
Cu ochii pironiți la funiile care ne trăgeau, am trecut și această porțiune dificilă de drum.
Cât de minunate erau acum făgăduințele lui Dumnezeu! Bucuroși am strigat cu toții:
„Suntem ținuți de sus!… Suntem ținuți de sus!…”
Cu mâinile prinse strâns de funiile groase și sigure ne întrebam: încotro mergem?
De la capătul acelui drum puteam să privesc în abisul de jos. Auzeam muzica zgomotoasă, înjurături scârboase, glume grosolane, cântece josnice, strigăte de mânie și văicăreli amare.
Eram mai preocupați ca oricând să ne ținem bine de funii, ce nu erau altceva decât făgăduințele lui Dumnezeu date celor care se hotărâseră să urce pe acest drum îngust. Dacă ne desprindeam de aceste funii doar o clipă, cădeam din nou în prăpastie, ca în mijlocul fiarelor sălbatice. Dar nu mai puteam suporta să privim și ne-am întors privirea…
Iată ca înaintea noastră, de cealaltă parte a prăpastiei, era o pajiște frumoasă cu iarbă crudă.
Nu puteam să vedem strălucirea soarelui dar o lumină asemenea aurului și a argintului fin se odihnea asupra aceste pajiști. Cu ochii ațintiți la frumusețea acestei câmpii, simțeam că funiile au început să ne tragă mai sus, peste prăpastia îngrozitoare.
Un sentiment de ușurare ne-a cuprins pe toți; eram în siguranță. Zburam… Eram fericiți!…
E TIMPUL
E timpul să stăm pe malul sufletului
Ca la marginea unui râu în care să privim
Să numărăm frunzele gândurilor,
Să cercetăm cămașa inimii.
Să facem rânduială în odăița vieții.
Cerul ne-a trimit piatra Cuvântului
Pentru ridicarea în noi a cetății veșnice,
Ne-a trimis lemnul adevărului
Pentru corabia credinței.
E timpul ca pe o masă sub ochii universului
Să golim sacii faptelor,
Ulcioarele viselor,
Să tăiem șanțuri în noi
Pentru temelii viitoare,
Să semănăm în câmpul vieții
Semințele uitate,
Să facem din ziua de azi un sâmbure
Ca să aibă din ce răsări
Ziua de mâine.
E timpul să strângem bucată cu bucată
Oasele omului vechi
Și să le azvârlim în groapa morții
Să punem la lucru dălțile cerului
Ca din marmura ființei
Să cioplim OMUL CEL NOU
C. Greissing
Dumnezeu dorește ca toți cei ce vor fi în ceruri să fie fericiți. Și fericiți vor fi aceia care au renunțat la principiul iubirii de sine (păcat) și L-au lăsat pe Dumnezeu să sădească în inima și viața lor marele principiu al Legii Sale.
Nașterea din nou implică această comutare de la egoism la o viață iubitoare (principiul legii). Sfințirea înseamnă să devii mai iubitor. Tabloul biblic al desăvârșirii este reprezentat de maturitatea în exprimarea iubirii lui Dumnezeu. Astfel de oameni își formează caractere asemenea lui Hristos, căci “Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8). Astfel de persoane sunt în mod sigur mântuite pentru veșnicie.
Astăzi este ziua când trebuie să punem studiul biblic zilnic și rugăciunea sinceră a inimii în capul listei noastre de priorități.
Dumnezeu dorește să ne ajute, dacă noi Îl lăsăm să o facă.
Amin!
Material preluat de la www.intercer.net
