Iisus, cel mai bun prieten 2

CUPRINS:

1.    Deschidere 70 (355)
2.    Rugăciune
3.    COR
4.    Introducere
5.    COR: Cel mai bun Prieten
6.    Lărgirea cercului de prieteni
7.    Un prieten puternic
8.    Poezie: Urmele pașilor Lui
9.    COR: Când totul piere
10.    Prietenul care a iubit cel mai mult
11.    Poezie: N-aș fi putut
12.    COR
13.    Un prieten înălțat…
14.    Poezie: Vâslim spre iubire
15.    COR: Nu îți întoarce privirea
16.    Experiență
17.    Concluzie: Cum se poate menține o prietenie
18.    COR: Aș vrea
19.    Închidere 328
20.    Rugăciune
21.    COR: Pe cărarea vieții
22.    Postludiu – ieșire

Din nou cu ajutorul lui Dumnezeu suntem la o oră a tinerilor, unde dorim să abordăm subiectul început cu câtva timp în urmă, și anume: Isus cel mai bun prieten al nostru! Azi dorim să studiem cum se poate menține o prietenie, și care este cel mai bun amic al nostru!

Cuvântul: "Isus e prietenul meu", conține în sine secretul adevăratei vieți creștine. Fiecare copil, tânăr, sau mai în vârstă, fiecare creștin, se poate bucura de privilegiul de a se împrietenii personal cu Domnul Isus. Pentru prietenii lui Isus este garantată pacea, o pace netulburată în această lume plină de zbucium și de frământare.

În palatul Pitti din Florenza, există un tablou care reprezintă marea furtunoasă cu valurile ei sălbatice, cu nori grei și fulgere teribile despicând cerul, fărâmături de vase plutesc pe apele furioase; iar ici și colo câte o față de om crispată, în luptă cu moartea. Din mijlocul valurilor se ridică o stâncă, de care apele puternice se izbesc în zadar. Ea se înalță sus, sus de tot, peste valurile mării și nimic nu o face să se clatine. Într-o crăpătură a stâncii se vede verdeață și flori plăcut mirositoare; iar în mijlocul lor, o porumbiță pe cuib, stând liniștită și netulburată de mânia sălbatică a valurilor, și de urletul furtunii. Tabloul acesta prezintă în mod foarte potrivit, pacea adevăratului creștin în mijlocul încercărilor, a grijilor din lumea aceasta. El este ascuns în Domnul Isus, care este Stânca Veacurilor și este cuibărit în siguranță în sânul iubirii neschimbătoare a bunului Dumnezeu.

Cât de mângâiat te simți și fericit în fața unui prieten care te iubește și în care ai deplină încredere. Ajungi să înțelegi unul altuia până și cugetele exprimate numai pe jumătate, și chiar minutele de tăcere, nu dau loc la bănuieli…

Dar omul n-a ajuns să cunoască cele mai înalte bucurii ale fericirii, dacă n-a ajuns să știe și să simtă că, Domnul este cel mai bun prieten al său. Căci despre Domnul, David zice: "Înaintea feței Tale este plinătatea bucuriei, iar la dreapta Ta sunt desfătări fără seamăn".

Jurnalul ținut de Henri Martin cuprinde și fraza aceasta care redă aceeași idee ca și a psalmistului, care zice: "cea mai mare bucurie a vieții mele, a fost bucuria de prezența Domnului cu mine".

Să ascultăm deci și în această oră câteva din ideile cuprinse în subiectul:

„Arta de a-L avea pe Isus ca cel mai bun amic”

Dacă aruncăm o piatră într-un lac, observăm că din punctul mic din apa albastră se întinde un cerc mare, care ajunge în cele din urmă până la celălalt mal. Puțin sentiment de prietenie picurat în marele ocean al omenirii, se va întinde tot la fel formând continuu cercuri tot mai mari, ajungând până la malul cel mai îndepărtat.

Cum stau lucrurile cu tine și cu cercul tău de prieteni? Te izolezi având numai câțiva prieteni aleși, cu care urmezi calea vieții? Ești gelos dacă acest prieten merge cu altcineva? Trebuie să fii alături de prietenul tău în tot ce face el? Te superi dacă un prieten te mustră? Ești un imitator al prietenului tău? Cunosc oameni care fac aceste lucruri, prietenul tău poate nu dorește să se mărginească numai la prietenia ta? Năzuința sa poate fi să lărgească cercul său de prieteni; și este înțelept dacă o face, și tu ai fi dacă ai face la fel.

Prietenii noștri pot contribui foarte mult la desăvârșirea noastră și de aceea ar trebui să fim recunoscători pentru sfatul lor dat cu bune intenții, trăgând foloase de aici. Știm cu toții că nu este tocmai ușor a spune cuiva greșelile în față. Este mult mai ușor să se istorisească greșelile tale unei alte persoane decât ție însuți; astfel fii bucuros dacă prietenul tău a fost sincer față de tine, prețuindu-te atât de mult, încât chiar el ți-a arătat greșeala ta, nespunând-o la alții, care poate nu o cunoșteau încă.

Nu imita ceea ce face prietenul tău, căci imitația strică chiar personalitatea ta. Prietenia cu oameni mai tineri poate fi o binecuvântare pentru tine, căci le poți da ajutor. Însă ai nevoie și de îndrumarea și sfatul persoanelor mai în vârstă și aceștia au nevoie de tineri. Noi suntem dependenți unii de alții.

Și pe altă cale poți lărgi cercul tău de prieteni. Cărți bune așteaptă să te împrietenești cu ele. Muzica bună poate deveni și ea un prieten credincios. Un alt prieten de neînlocuit este natura cu toate varietățile pe care le oferă – ne gândim de exemplu la flori și arbori, la animalele din apă, de pe pământ și de sub cer la mărețul răsărit și apus de soare, la furtuni și liniștea minunată din natură, și alte colțuri plăcute din natură. Lărgește cercul prietenilor tăi, și să ai pe ISUS ca centru.

Dacă te-ai făcut prieten cu Isus, trebuie să știi că ai pe cel mai puternic prieten. Cu un prieten slab ai totdeauna teama că nu ar putea să te ajute în vreme de nevoie. Isus este cel mai puternic pentru că El a făcut cerul și pământul și El este Creatorul Universului. Când furtuna s-a ridicat pe mare încât ucenicii erau îngroziți, El a certat vânturile și a zis mării: "Taci! Fără gură!". Vântul a stat și s-a făcut o liniște mare.

Se poate întâmpla ca pe marea vieții noastre să se ridice furtuna și să amenințe corăbioara noastră dar dacă Isus este prietenul nostru, El poate spune numai un cuvânt și furtuna se poate liniști, chiar cel mai de temut dușman al nostru, moartea, a fost învins de Isus. El cheamă afară din mormânt pe Lazăr mort de patru zile, și chiar El personal a înviat din morți ca o puternică asigurare că poate să ne învieze și pe noi. Toate elementele naturii și chiar demonii Îi erau supuși și recunoșteau dumnezeirea Lui.

După învierea sa, El rezumă în câteva cuvinte puterea care i-a fost data de Tatăl: "Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ". Ce bine te simți când ști că ai un prieten așa de puternic la care poți alerga în vreme de nevoie și la care găsești un ajutor sigur. Isus nu te lasă niciodată. El este gata oricând să te ajute.

Urmele pașilor Lui m-au însoțit mereu
Și prin văile întunecoase ale descurajării
Și pe dealurile însorite ale Speranței
Și niciodată stângăciile mele
Nu ne-au făcut să pierdem cărarea.

Iar când prăpastia amețitoare rânjea la un pas
Și furtuna se înverșuna împotriva noastră
Brațele Lui vânjoase m-au purtat ca pe un copil
Și mă bucuram așteptând mereu alte furtuni
Și alte poteci înguste
Știam că El nu va aluneca
Și că niciodată nu va uita de mine…

…Și așa, am început să-L iubesc…
Fără să pun întrebări
Fără s-aștept rezolvări
Fără să văd mai dinainte cum se va purta
Așteptam doar furtunile și prăpăstiile
Așteptam să simt iar brațele Lui fierbinți în jurul meu

Și așa a fost.
până când încrederea în El mi-a deschis ochii
Să pot vedea frumusețea, liniștea și pacea
unei lumi mai bune.

Se poate ca și aici pe pământ există oameni care ne pot oferi prietenia lor sinceră și adevărată, dar prietenul cel mai bun, care a iubit cel mai mult este Isus Hristos. Voind să arate cât de departe a mers iubirea Sa față de noi, El zice: "Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenul său"."Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul ce bun își dă viața pentru oi."

"Tatăl Mă iubește pentru că Îmi dau viața ca iarăși s-o iau. Nimeni nu mi-o ia cu sila ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși. Aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu". Ioan 15,13; 10,11.17.

Nu știu cine nu s-ar înduioșa și care inimă ar rămâne împietrită citind despre suferințele lui Isus din Ghetsemani și de pe Golgota, îndurate pentru un neam de oameni neascultători și răzvrătiți. Dacă ascultăm de glasul Lui, dacă în inima noastră s-a născut dorința să urmăm, aceasta nu vine de la noi, ci iubirea Lui iertătoare și mântuitoare ne constrânge și ne face să ne apropiem de El. El este prietenul care a iubit și iubește cel mai mult.

N – AȘ   FI   PUTUT
N-aș fi putut
să-nțeleg niciodată ce e cântecul,
dacă nu Å¢i-aș fi cântat Å¢ie
Doamne.

N-aș fi înțeles
niciodată ce e plânsul,
dacă n-aș fi plâns pentru cauza Ta
Doamne,

N-aș fi putut
să-nțeleg niciodată ce e iubirea,
dacă nu mai fi iubit Tu,
Doamne,

N-aș fi putut
să-nțeleg niciodată ce e ura,
dacă nu mai fi cuprins în dragostea Ta,
Doamne.

Și n-aș fi putut
să-nțeleg niciodată ce înseamnă mângâiere,
daca nu mai fi mângâiat Tu,
Doamne.

Acum e inestimabilă bucuria mea,
pentru că le înțeleg pe toate;
Nu pot însă să-nțeleg,
De ce mă iubești așa de mult…

Ne bucurăm dacă avem un prieten într-un loc de răspundere, într-o funcțiune înaltă, pentru că putem apela la influența și puterea lui. Isus Hristos, prietenul nostru cel sincer, după ce a biruit moartea, s-a înălțat la ceruri și sade la dreapta lui Dumnezeu. Să ne punem toată încrederea în acest Prieten înălțat așa de sus, al cărui ochi veghetor este ziua și noaptea îndreptat asupra noastră. De acolo El ne trimite Duhul Sfânt, Mângâietorul promis și îngerii sfinți care ne ocrotesc în timp de primejdii. În rugăciunea preoțească El a arătat intențiile Sale față de noi: "Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu…" Ioan 17,24.

Iubite tânăr și tânără, dacă până acum nu ai ales pe Isus ca prieten al tău, fă-o chiar azi. El este cel mai bun prieten care te poate ajute. Nu întârzia în această hotărâre, ci spune acum, în acest moment: "Doresc ca Isus să fie prietenul meu nedespărțit, toată viața".

VÂSLIM   SPRE   IUBIRE…

Prin negura păcatului vâslim spre țintă…
Spre-acel liman al iubirii cerești…
E drumul prea lung și prea greu
Dar vâslim spre iubire…
Secretul simplu… "Isus e prietenul meu"…

Catarge de vise deșarte se rup
Furtuna distruge speranțele slabe
Pe cheiul dreptății, acolo… așteaptă,
Acel ce-a spus mării vorbă-nțeleaptă…
Pe cheiul de sus…
E Isus…

Vor pieri cei ce merg fără rost… fără țintă
Căci apele vin… și vânturi se duc
Seninul de-o clipă dispare sub nor
Dar, mai e cineva ce așteaptă cu dor,
Și timpul se duce și clipele mor…

Dar iată…
În noaptea uitării se aude-ntreită chemare
Solia iubirii curate încearcă în clipa din urmă
S-arate realul în contrast cu-acea crudă eroare

Treziți-vă, oameni… Pe arca iubirii Isus e la cârmă…
Putea-veți ajunge la El… aprindeți lumină
Căci Domnul vieții e gata să vină…

E drumul prea lung și prea greu?
Șoptiți între voi, repetați adevărul:
"Isus e prietenul meu!"

Am să vă povestesc acum o întâmplare adevărată în care se poate vedea prietenia dintre doi tineri. Damon și Pitias, doi tineri din Siracuza, erau buni prieteni. Prietenia lor se înfiripase pe urma plăcutei potriviri de sentimente nobile. Ea fusese întărită prin cultivarea celor mai alese virtuți.

Pe vremea aceea Siracuza era condusă de un tiran pe nume Dionisie. Orice virtute omenească îl făcea să fie bănuitor. Pe un motiv cu totul netemeinic osândi la moarte pe Damon.

Mama și sora lui Damon locuiau într-un oraș situat la oarecare distanță de Siracuza. Damon se rugă de tiran să-i îngăduie să se ducă să le îmbrățișeze pentru ultima oară, și-i făgădui că în cel puțin 4 zile de la plecarea sa se va întoarce spre a-și primi osânda.

Cererea păru tiranului atât de extraordinară încât îl pufni râsul de naivitatea lui.

– Mă crezi tu atât de naiv, spuse el, ca să mă încred în ceea ce spui tu? Și cine va fi chezaș că te vei întoarce, dacă te las să pleci?

– Eu, spuse Pitias care își însoțea prietenul în fața tiranului. De nu se va întoarce în ziua și la ora rânduită de tine primesc eu să fiu dat în locul lui, morții.

Tiranul se învoi bucuros, orice i s-ar întâmpla, unul tot va cădea. Căci amândoi acești tineri îi erau la fel de nesuferiți, fiind oameni la fel de virtuoși.

Judecând pe oameni după inima sa, era sigur că Damon odată scăpat din mâna sa, nu se va mai întoarce. Și astfel unul din acești doi tineri, atât de vestiți prin virtuțile lor, ar fi sacrificat, iar celălalt și-ar pierde onoarea.

Trecură trei zile. Veni și ziua a patra. Ora fatală se apropia. Toți locuitorii din Siracuza se adunară în locul unde se ridicase eșafodul și așteptau înfrigurați să vadă sfârșitul. Damon nu se întoarse încă… Pitias în închisoare se ruga lui Dumnezeu din toată inima ca să împiedice reîntoarcerea prietenului său.

În sfârșit sosi și ora, hotărâtă. Se trimise oameni să îl aducă din închisoare, și în timp ce poporul fremăta de durere, iar tiranul se îmbăta de o crudă bucurie, Pytias urcă pe eșafod, gata pentru execuție.

Dar deodată, când tăcerea era mai mare, se auzi un strigăt: – Iată-l! E Damon! Și numele lui Damon trecu din gură în gură.
Gâfâind din greu, Damon, care nu putuse veni mai curând din pricina unui râu întâlnit în cale, ce se revărsase, se repezi prin mulțimea adunată, urcă pe eșafod și strânse în brațe pe prietenul său, lăsând să-i picure din ochi lacrimi pe obrazul lui.

Atunci, între cei doi prieteni a avut loc o adevărată întrecere în mărinimie, care ar fi putut smulge lacrimi și inimilor celor mai împietrite.
– Ora hotărâtă a trecut, spuse Pytias; se cade ca eu să fiu dat morții!

– Eu sunt cel dat morții, cel osândit, răspunse Damon. Tu trebuie să trăiești.

– Eu sunt tânăr, nu am pe nimeni, iar tu ai bunii copii ce trebuie să îi crești în temerea cea sfântă de Dumnezeul, spuse din nou primul, la care cel de al doilea răspunse:

– Și tu trebuie să trăiești spre slava lui Dumnezeu.

Și unul de altul se rugau care să fie liberatorul celuilalt. Oricât de sălbatic și de crud ar fi fost tiranul, el nu putu să rămână nemișcat la o asemenea priveliște și nici să se împotrivească admirației și înduioșării ce izbucniseră în toate părțile. De aceea cruță și pe unul și pe celălalt iar mulțimea scoțând mii de strigăte de bucurie, îi duse în triumf la casele lor.

Cuvântul Sfintelor Scripturi declară: "Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, încât ne dete pe singurul Său Fiu ca să moară, iar noi să trăim".

Da! Isus, bunul nostru prieten, Și-a dat (deci S-a jertfit, nu numai a voit) viața Sa cea scumpă pentru a putea fi și noi mântuiți. Deci și noi se cade să-L iubim pe El ca cel mai bun prieten al nostru.

În proverbele lui Solomon ni se arată mai clar ca în orice carte a literaturii clasice ce este o adevărată prietenie sinceră și în ce constă marea valoare a ei. Cu toate că proverbele ne arată slăbiciunile oamenilor și cu toate că descoperă desele fățărnicii ale prieteniei, pe de altă parte, însă tot în această carte este preamărită adevărata prietenie, în cuvinte mărețe: "Prietenul adevărat iubește oricând, și în nenorocire ajunge ca un frate". Prov.17,17  "Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioșia lui". Prov. 27,6 "Cum înveselește untdelemnul și tămâia inima, așa de dulci sunt sfaturile pline de dragoste ale unui prieten". Prov. 27,9.

Această carte, cea mai bună din toate, ne spune mai departe: "Cine își face mulți prieteni, îi face spre nenorocirea lui, dar este un prieten care ține mai mult la tine decât un frate", Prov.18,24.  Cu toate că proverbele sunt severe și tăioase, totuși nu tind spre extremism, zicând că toți oamenii ar fi prefăcu-i și nu s-ar putea găsi adevăr și credincioșie.

Cuvântul de "prieteni" s-a întrebuințat fără deosebire încât și-a pierdut aproape adevăratul înțeles al său. Avem legături și cunoștințe numindu-le prietenii. Cei mai mulți: dintre noi se împrietenesc foarte repede, dar nu păstrează totdeauna această prietenie. Ne plângem că n-avem prieteni credincioși uitând că am arătat prea puțină iubire pentru a putea câștiga un astfel de prieten, secretul prieteniei este secretul tuturor binecuvântărilor spirituale. Dacă voim să primim, trebuie să dăm. Egoismul întâlnește egoism, cel aspru întâlnește asprime. Ni se măsoară cu aceeași măsura cu care măsurăm noi.

Cel mai bun mijloc de întreținere a prieteniei este aplicarea regulii de aur: „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii faceți-le și voi la fel.” Matei 7,12 Încrederea este prima cerință pentru a putea intra în legături de prietenie. Neîncrederea și bănuiala vatămă prietenia. În timp ce încrederea reciprocă este prima necesitate de a-ți crea prieteni, credincioșia este prima cerință pentru menținerea lor. Dacă voim să avem prieteni, trebuie să fim înșine prieteni, valoarea prieteniei se găsește în ocaziile de servire pe care le oferă; și neglijând aceste ocazii, n-avem altceva de așteptat, decât că ni se va lua acest dar.

Prieteniile noastre ar trebui să fie reflexul prieteniei noastre cu Dumnezeu. Prietenia va fi numai atunci permanentă, dacă este spirituală – trebuie să fie o legătură strânsă sau comuniune în sentimentele mai profunde și a sufletului și a cugete lor mai înalte ale spiritului Prin prietenie, prietenii pot crește în har, ba chiar trebuie să se străduiască s-o realizeze și să devină mai răbdători și mai tari în credință învățând bucuria servirii dezinteresate. Și Domnul să ne ajute tuturor la aceasta!

Material preluat de la www.intercer.net