CUPRINS:
1. Deschidere 74 1.3
2. Rugăciune
3. COR Domnul să fie lăudat
4. Introducere
5. COR+COM 32 FL
6. Tema: Baza tăgăduirii
7. COR+COM 6 1.2.4
8. Tema I: Dovezi istorice
9. COR+COM 352
10. Tema II: Dovezi arheologice
11. COR+Com 257
12. Tema III: Dovezi raționale
13. Tema IV: Dovezi raționale (continuare)
14. COR+COM 70
15. Poezie: Pace vouă
16. COR+COM 429
17. Încheiere A
18. Încheiere B
19. Încheiere C
20. Poezie: Paza
21. COR: 8 TA
22. Închidere 261 1.4.6
23. Rugăciune
24. Postludiu – ieșire
INTRODUCERE
Una din cele mai înverșunate bătălii împotriva Bibliei, s-a dat în jurul persoanei Domnului Isus. De fapt, așa a proorocit bătrânul Simeon: „Iată copilul acesta… va stârni împotrivire”. Și El Însuși a spus ucenicilor: "veți fi urâți de toți din pricina Numelui Meu".
Oamenii au încercat să combată Biblia, s-o tăgăduiască pentru ca să-L poată doborî pe El, Hristos Domnul, din inima oamenilor.
Astfel, unii oameni au crezut că pot doborî pe Isus prin tăgăduirea istoricității Lui. Ei susțin că Isus n-a existat niciodată iar ceea ce scriu Evangheliile, e doar un mit.
În secolul XVII și XVIII au viețuit câțiva oameni de seamă dar necredincioși, care au formulat așa numita teorie a "mitului lui Isus". Ei susțineau că Isus n-a existat niciodată, că ceea ce scriu Evangheliile despre nașterea, minunile, suferințele, moartea și învierea Sa sunt simple povești.
Deci, dacă Hristos n-a existat, n-ai de ce să te închini Lui, n-ai în cine să crezi. Pe noi ne interesează: a trăit sau nu a trăit Isus? Unii susțin că Isus e un mit, Evangheliile însă aduc dovada existenței Lui. Pot eu, ca om modern al secolului XXI să mă conving că Isus a existat?…
BAZA TĂ‚GĂ‚DUIRII
Cei ce susțin teoria mitului, au formulat un argument, care spunea "Despre Isus nu pomenește nimic Plutarh, istoric grec care a trăit între anii 46-126 d.Hr. Nu pomenește nimic Suetoniu, istoric roman care a trăit între anii 70-160 d.Hr. De El nu scriu nimic poeții romani Juvenal (60-127), Marțial (40-102) și Perseu (34-62). Nu pomenește nimic filozoful Seneca și nici naturalistul Pliniu cel Bătrân… Deci, fiindcă aceștia nu-L pomenesc, Isus n-a existat!
Șubrezenia tăgăduirii:
Argumentarea pare frumoasă dar pare șubredă; ea este greșită prin însăși formularea ei. Cum adică, dacă un om n-a fost pomenit de aceștia, n-a existat? Numai oamenii ale căror nume au fost înscrise în lucrările acestor oameni, au existat? Faptul că Juvenal sau Marțial sau Perseu tac în privința lui Isus, aceasta poate constitui o dovadă că El n-a existat?
În vremea aceea mijloacele de informare erau foarte reduse și ele practic nici nu existau în mod organizat. Doar negustorii erau cei care mai purtau vești. Ne întrebăm: ce aveau locuitorii Romei cu dulgherul din sătucul Nazaret, cu acest om simplu care a adunat în jurul Lui câțiva pescari săraci? Ce să scrie poeții despre El, un răzvrătit, când ei susțineau și îi cântau în versuri pe cei ce erau la putere, delecții împărăției cu mieroasele lor cuvinte.
Foarte puține sunt cazurile în care poeții au dovedit eroism scriind împotriva împăratului. Puteau ei să-L slăvească pe Hristos? Acest lucru ar fi echivalat cu pierderea capului! Dacă cineva nu a fost cântat în versurile unei poezii, asta nu înseamnă că nu a existat? Din contră, poeții acelei vremi, au preferat să lase la o parte pe cei ce au existat și au cântat pe cei ce nu au existat vreodată.
Cât de convingător poate fi acest argument? Pot să cred în istoricitatea lui Isus? Poate fi ea dovedită și astfel Evangheliile să fie probate ca adevărate? Vom căuta să dăm câteva evidențe istorice apoi câteva dovezi arheologice și câteva argumente raționale pe parcursul acestui program.
Putem crede în istoricitatea lui Isus? Poate fi dovedită viețuirea Lui și astfel Evangheliile să fie probate ca adevărate?
Vom căuta să dăm câteva evidențe istorice: Isus este amintit de istorici păgâni:
1. Pliniu cel tânăr, a trăit între anii 61-110, d.Hr. Fiind numit proconsul al Bitiniei el a fost într-o legătură permanentă cu împăratul Traian.
În corespondența adresată acestui împărat el pomenește în două rânduri numele și lui Hristos, evidențiind și caracterul fals al unor creștini ce se închinau zeităților. “Am poruncit – spunea Pliniu, să aducă insulte contra lui Hristos, ceea ce, adăuga el, n-ar fi putut face cu adevărații creștini.”
2. Un alt istoric roman – Tacitus, care a trăit tot cam în aceeași perioadă amintește de Hristos în “Analele sale, vol. XV.” El descrie cum Nero vrând să scape de vina incendierii Romei pomenește și numele lui Hristos. Iată textul: "Cristos, căpetenia de la care își luaseră numele creștinii, fusese osândit de pe vremea împăratului Tiberiu de către procuratorul Pontius Pilatus". Deci Tacitus afirmă existența: lui Hristos.
3. Thalus, despre care se crede că e primul scriitor păgân, amintește în scrierile sale de Hristos, prin anul 53 d.Hr. scrie o istorie, a Greciei și a relațiilor ei cu Asia, la războiul troian și până în zilele sale. În vol.III, Thalus vorbește de întunericul care a fost în timpul răstignirii lui Isus, spunând că ar fi fost o eclipsă solară.
4. Iulian Apostolatul, împăratul roman ce se lepădase de credință vrând să restabilească cultul păgân, scrie cartea sa: “Contra galileenilor vânturând hule împotriva lui Isus.” El îi tăgăduiește divinitatea dar nicidecum istoricitatea. Iulian Apostolatul scrie: “Ce fel de celebritate are Isus… Creștinii sunt de compătimit căci și-au ales ca Dumnezeu un om simplu, ucis pe cruce…”
5. Iosif Flavius, un alt istoric născut în Ierusalim în anul 37 d.Hr. intra în partida fariseilor la vârsta de 19 ani.
În anul 63 vizitează Roma. Trei ani mai târziu este numit comandant de trupe în Galileea, apoi ajunge interpretul lui Titus. El scrie două lucrări importante: “Istoria războaielor iudeii” cuprinzând perioada dintre anii 170 î.Hr, – 73 d.Hr. și "Antichități iudaice", o istorie a evreilor de la geneză până la vremea lui. În această ultimă lucrare, în vol. XVIII găsim așa numita mărturie a lui Iosif Flavius, istorisind unele necazuri ce au marcat perioada guvernări lui Pilat, el scrie: “Cam în vremea aceasta s-a ridicat Isus, un om înțelept, dacă într-adevăr îl putem numi om, căci a fost un făcător de minuni și de isprăvi minunate, un învățător al oamenilor care iubeau adevărul…”
Tot în această lucrare, dar în vol. XX, Flaviu mai amintește încă odată numele lui Isus, El vorbește despre faptele marelui preot Anania care adunând Consiliul de judecată, aduce înaintea lui pe fratele lui Isus, numit Iacov, împreună cu alți câțiva, și îi acuză de stricarea legii, omorându-i apoi cu pietre.
Iată deci că marele istoric Iosif Flaviu confirmă existența lui Isus, adăugând chiar că ar fi avut un frate Iacov, care a devenit martir.
În continuare vom aminti câteva din dovezile arheologice care atestă existența lui Isus. În anul 1897, doi arheologi, făcând săpături în Egipt (La Oxyrhynchus) au descoperit un papirus. Locul în care a fost găsit se află la 120 mile de Cairo și pare a fi o importantă cetate antică. După 6 ani au mai fost dezgropate alte foi de papirus care se crede că fac parte dintr-o Evanghelie.
În 1908, aceeași arheologi descoperă un vellum, un fel de pergament conținând un pasaj lung dintr-o Evanghelie necunoscută.
Acest pasaj relatează o discuție dintre un fariseu pe nume Levi și Domnul Hristos, ultimele fragmente dezgropate au fost publicate în 1914 și se pare că fac parte tot dintr-o Evanghelie apocrifă a lui Petru.
Iată o frântură din text: “cărturarii și fariseii văzându-L s-au indignat că El stătea în mijlocul păcătoșilor. Și Isus auzindu-i le-a zis: Cei sănătoși n-au trebuință de doctor!”
Alte 4 fragmente ce se află la Muzeul Britanic, au fost publicate în 1975. Textul lor se aseamănă foarte mult cu cel al lui Ioan: "Întorcându-se către conducătorii poporului, El le-a zis: „Cercetați Scripturile în care voi presupuneți că aveți viața, ele sunt tocmai cele care poartă mărturie despre Mine…”
Și încă o descoperire mai recentă trebuie menționată. În septembrie 1945, prof. Sukenik de la Universitatea din Ierusalim, renumit datorită descoperirii sulurilor de la Marea Moartă, excavând la Talpioth, a găsit într-o cameră mortuară două pe care el citi numele lui Isus. O inscripție pare a fi o rugăciune cerând ajutor lui Isus, iar a doua o cerere: “Isuse, fă-l să învieze!”. Profesorul Sukenik susține ca aceste două inscripții sunt cele mai vechi documente ale creștinismului. Cei ce au scris inscripțiile, L-au cunoscut pe Hristos și puterea învierii Lui.
Arheologia confirmă istoricitatea lui Isus.
TEMA III – DOVEZI RAÅ¢IONALE
Pot eu să cred în Isus chiar dacă el n-ar fi pomenit de nici un istoric și dacă n-ar exista nici o dovadă arheologică?
DA! Pot să cred fără a avea teamă că mă înșel. Rațiunea mă îndreptățește la aceasta. Relatarea simplă și sinceră a celor patru Evanghelii mă obligă să cred, dacă și eu sunt sincer.
Isus este prezentat în Evanghelii ca fiind Fiul lui Dumnezeu, ceea ce la evrei era o blasfemie. A trebuit deci un curaj deosebit pentru a spune că Isus e Fiul lui Dumnezeu. Evangheliștii au riscat conștient a fi omorâți cu pietre. Numai din acest punct de vedere privind lucrurile îți poți da seama că ce au scris oamenii aceștia e adevărat. Ar fi avut ei vreun câștig de pe urma operei lor?
Nu, din contră, ei au lăsat tot. Matei a pierdut vama, Petru, Ioan și ceilalți au lăsat mrejele… Care ar fi putut fi câștigul lor? O poziție socială? Din contră, au fost batjocoriți, chinuiți, omorâți. Care a fost atunci mobilul care i-a determinat să scrie Evangheliile? Nu poate fi decât cel adevărat. Ei au scris ce au văzut și auzit. Ei sunt sinceri în ceea ce spun și nu-L prezintă pe eroul lor îmbrăcat în aureolă și acceptat de tot poporul. Dimpotrivă, îl prezintă sărac, lepădat de toți, neînțeles, neiubit, părăsit chiar de cei mai intimi. Ba chiar mărturisesc cum ei înșiși L-au părăsit lepădându-se de El; cum cei mai mari vroiau să-L omoare, și cum până la urmă unul dintre ei îl vinde. De aici rezultă vizibil sinceritatea și nu gândul de a induce în eroare.
Se spune că oamenii în fața morții spun adevărul. Dar ei sunt schingiuiți până la moarte și tot nu își tăgăduiesc scrierile, toți mor mărturisindu-L pe El. Care a fost câștigul lor? Ce i-a determinat să scrie? Nimic altceva decât adevărul.
Și cea mai mare dovadă rațională o găsim în schimbarea lui Saul din Tars. Cine poate explica cum Saul din dușman, având o pornire nebună împotriva lui Hristos, a devenit adept al Lui, ba chiar propovăduitor înfocat. Cine poate explica cum din prigonitor el devine prigonit? Cum a ajuns să urască tocmai ce iubea și să iubească ce ura? Cum de îndură el chinurile, persecuțiile, închisoarea și apoi moartea de martir? Iată răspunsul pe care el, Saul din Tars îl dă acestor întrebări: "pentru mine a trăi este Hristos, pentru El am pierdut toate și le socotesc ca pe un gunoi!"…
Sunt un șirag întreg de oameni care afirmă că L-au văzut pe Hristos. Iată câțiva dintre ei: Matei, Marcu, Luca, Ioan, Iacov, Iuda, Pavel Papias din Hieropolis, Policarp din Smirna, Irineu din Galia, martirul Justin, Clement din Roma, Tertulian, etc. Și ce e mai ușor să crezi; martorii oculari sau pe cei din sec. XVIII care nu L-au văzut pe Isus și vorbesc din auzite? Nu putem să nu-i credem pe cei ce L-au văzut și-au ascultat glasul!
Balanța justiției raționale ne obligă să le acceptăm mărturiile! Pentru El oamenii s-au iubit și s-au urât. Prin Dânsul au fost alinați, întăriți, mângâiați… De El a depins soarta științei, a frumosului, a rațiunii. El este forța interioară pe care veacurile n-au putut-o istovi, o lege supremă căreia totul se pleacă. El este marea problemă pe care a încercat-o omenirea.
În inima oamenilor, Isus este nesfârșit de mare. El scapă tuturor dimensiunilor obișnuite ale istoriei. Arheologia, rațiunea și istoria pledează în favoarea lui Isus Hristos, confirmându-i istoricitatea Sa care la rându-i adeverește Evangheliile; aceste minunate lucrări în care am găsit pe Isus și am ajuns să-L cunoaștem, să-L iubim și să-L slujim, dorind să facem aceasta până la capăt. Această trăire cu El constituie problema practică experimentală pe care oricine o poate face. Vrei să te convingi că Isus există? Apropie-te de El și nu poate fi dovadă mai mare decât simțământul care-ți inundă sufletul. Pe Domnul Îl putem cunoaște trăind cu El zi de zi.
Atât este de ajuns. Vrei să ai cea mai bună dovadă? Vino la El! Acum!… Amin.
PACE VOUĂ‚
Dați la o parte noaptea
și priviți-Mă!
EU SUNT!
iată coasta mea împunsă
de o umbră;
priviți palmele Mele
străpunse de întuneric;
Alungați teama și durerea și credeți
Spălați-vă ochii de noroi
și înveseliți-vă inimile în seninătate
Pace vouă!…
Cu lacrimile Mele hrăniți-vă,
Cu umilința Mea adăpați-vă!
Luați cuvintele Mele de sub cruce
și îmbrăcați-vă cu ele.
Din gândurile Mele faceți-vă pâine,
Din dragostea Mea – colibă sufletului.
Aveți credință-n Mine
Pace vouă!
Luca 18.8 u.p.
„Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credință pe pământ?”
La această întrebare, un mare poet român răspunde:
"De-ar veni a doua oară
Să-și împrospăteze spinii
Pe născutul din fecioara
azi L-ar răstigni creștinii”
Analizând împreună atitudinea omului față de Dumnezeu, vom constata următoarele: De mai bine de 500 de ani, cei ce-și spun drept "spirite libere" caută să-L răpună pe Isus a doua oară, să-L omoare în sufletele oamenilor. Abia ce s-a părut că prima agonie a lui Hristos se stingea, în răsuflarea-I de pe urmă, că aceștia necruțător s-au și arătat.
Oamenii încrezuți, luând bibliotecile drept staule, crezând că ating porțile cerului urcându-se în balonul zburător al filozofiei, profesori îmbătați cu metafizică, se înarmară împotriva lui Hristos. Unii încercară a dovedi cu orice preț, cu o fantezie de care ar trebui să se rușineze, că povestirea Evangheliilor ar fi o legendă, cu ajutorul cărora cel mult de s-ar putea înjgheba o viață, obișnuită a lui Isus, care a fost o treime prooroc, o treime negromant și o treime răzvrătitor de noroade; că n-a săvârșit minuni afară de vindecarea hipnotică a câtorva obsedați, că n-a murit pe cruce, ci s-a trezit în înghețul mormântului pentru a se arăta oamenilor cu care misterioase spre a-i face să creadă că ar fi înviat!
Alții dovedeau matematic că Isus ar fi un mit născocit de pe vremea lui Augustus și a lui Tiberiu, că toate Evangheliile nu ar fi decât peticiri nedibace de texte profetice.
Alții îl înfățișau pe Isus ca pe un eclectic care învățase carte pe la greci, egipteni și esenieni, însușindu-și cum putuse mai bine plagiatele spre a se da drept Mesia Israelului. Alții făcură din El un umanitarist premergător al lui J.J.Rouseau și al divinei egalități, om admirabil pentru timpul său dar care astăzi ar fi depășit! Alții, în sfârșit, ca s-o isprăvească odată pentru totdeauna, reluară ideea mitului și făcând tot felul de comparații, traseră concluzia că Isus nu se născuse niciodată, în nici o parte a lumii. Iată de ce se pune acum atât de imperios întrebarea:
„Este cineva ce mai crede în Isus?”
ÎNCHEIERE B
Această întrebare cred că a trecut ca un fior rece prin mintea femeilor din jurul crucii când s-a răspândit prin norod vestea adeverită de soldații romani – că Isus a murit! În acele clipe, într-un colț, departe de cruce, fiindu-le teamă de cei ce urlau, Maria, mama lui Isus, Maria Magdalena, Maria lui Cleopa Salomeea – mama lui Ioan și a lui Iacov, Îi priveau înspăimântate sfârșitul. În mintea lor, mai răsunau încă sunetele ultimului strigăt: “S-a sfârșit”.
Mai mult de 2000 de ani s-au perindat din ziua în care s-a auzit acel strigăt, iar oamenii au sporit de atunci larma vieții lor ca să nu-l mai audă. Întrebarea: Este cineva ce mai crede în Isus? s-a lăsat ca o umbră apăsătoare asupra ucenicilor și dintre toți ucenicii, credeau că cel mai frământat de ea, a fost unul singur: Toma, zis Geamănul. Gândul învierii se învârtea în mințile lor mai învălmășit ca oricând de alte gânduri, trecuseră astfel trei zile de zbucium și suferință lăuntrică, când se răspândi zvonul că Isus a înviat și s-a arătat pe rând la patru persoane. Dar cele patru arătări, cele patru mărturisiri, nu fuseseră în stare să înlăture toate îndoielile din inima tuturor.
Unora dintre ei, aceea înviere atât de pripită, atât de neobișnuită, întâmplător noaptea, în chip ascuns și bănuitor li se părea, mai degrabă efectul durerii și nu un adevăr. Cine spunea că-L văzuse? O femeie, un ucenic care-și ieșise din minți din clipa în care se lepădase de Învățătorul Său, și doi oameni simpli care nici măcar nu erau ucenici adevărați și pe care acum i-ar fi îndrăgit Isus, cine știe de ce, mai mult decât ca pe cei mai apropiați prieteni.
Pe Maria poate ar fi înșelat-o vreo vedenie… Simeon, ca să scape de ocară nu voise să se lase mai prejos… Ceilalți doi din Emaus poate erau niște mincinoși!… De ar fi înviat Hristos cu tot din ‘n-adinsul nu s-ar fi arătat oare tuturor în vreme ce stăteau toți strânși la un loc?
De ce arătarea Lui era colo sau dincolo, adesea chiar departe de Ierusalim? Astfel gândeau în sinea lor unii din ucenicii care ascultaseră dar nu pricepuseră. Prevăzători, n-aveau curajul să se lepede răspicat de înviere, în fața celor cu mintea mai aprinsă, ci se gândeau să-și spună cuvântul de pe urmă mai târziu, doritori de o mărturie vădită în care nu se dovedeau în stare să nădăjduiască.
Toma, zis Geamănul, era dintre cei mai zdruncinați pană-n adâncul sufletului, de batjocura răstignirii, el era mai puțin ca oricând înclinat să creadă din auzite în înviere. În una din zile, auzi a cincia veste despre învierea lui Isus, chiar din gura tuturor celorlalți ucenici.
– “L-am văzut pe Mântuitorul” îi spuneau ei, “L-am văzut cu ochii noștri și a stat de vorbă cu noi, a mâncat la masă cu noi”.
Dar cu prea multă necruțare îi fusese înșelată încrederea dintâi ca să mai poată avea încredere în tovarășii săi. Așa că celor ce împărtășeau grăbiți noua veste le răspunse:
– „Până nu voi vedea pe mâini rănile cuielor, până ce nu voi pune degetul în rana cuielor și mâna între coaste, nu cred!”.
Nu mai are încredere în credința lui, nici în ochii lui, speră doar o convingere prin simțul pipăitului să pună el mâna.
Dar acest răspuns al lui Toma a avut un răsunet atât de mare încât a ajuns până în zilele noastre. Toți piticii mintii, toți desprăfuiții catedralelor și ai academiilor, recii creștini vătuiți cu prejudecăți, toți sofiștii, cinicii, exegeții științei, cu un cuvânt – toți pigmeii ce nu se pot împăca cu zborul șoimului, l-au ales drept ocrotitor și președinte al lor pe Toma zis Geamănul. Despre El altceva însă habar n-au, atât știu – până nu ating cu mâna, nu cred.
Răspunsul său li se pare Himalaia judecății omenești. Dar de le-ar trece odată prin minte să citească cele întâmplate după rostirea acelui răspuns, poate c-ar fi gata să se îndoiască și de cel ce n-a crezut în înviere…După ce-au trecut opt zile, ucenicii erau la un loc adunați, toți, dar de data aceasta era și Toma cu ei. În răstimpul acelor zile nădăjduise că-i va fi și lui îngăduit să-L vadă pe Cel înviat, ba uneori se cutremurase la gândul că nu se arăta poate din pricina răspunsului său!
Și iată că deodată, în fața lor apăru înalt și orbitor – ISUS! Se uită la ei, unul câte unul, iar glasul Lui duios și blând zice: „Pace vouă”. Isus e acolo și-l caută din ochi pe Toma. A venit pentru el, numai pentru el, căci dragostea ce-i păstrează e mai tare ca toate jignirile. Îi spune pe nume, se apropie de el, să-l vadă bine, față în fată. „Pune-mi degetul și vezi-Mi mâinile, pune mâna pe coasta și nu mai fii necredincios!”
Toma se supuse tremurând și strigă:"Doamne, Dumnezeul Meu!" Prin aceste cuvinte Toma își mărturisi înfrângerea mai frumoasă ca orice biruința! Până atunci se închinase lui Isus ca unui om desăvârșit, acum îl recunoaște ca Dumnezeu, ba mai mult, drept – Dumnezeul său!
Atunci cu această ocazie a rostit Isus pe cea din urmă dintre fericiri și poate pe cea mai mare: "Ferice cei ce cred fără să fi văzut"; „Fericiți cei ce cred…”
Dar ne-am întrebat la început: "Poate oare cineva să mai creadă în Isus?" Lumea umblă astăzi după pace, dar nu e pace neîndoielnică decât la Hristos.
Flămândul își închipuie că umblă după pâine dar lui îi e forme de Pâinea vieții. Însetatul crede că vrea să bea, dar lui îi e sete de apa veșnică, apa vieții. Bolnavul se mângâie să râvnească sănătatea, dar boala lui nu-i decât lipsa Marelui Vindecător. Orice s-ar spune, putem concluziona că Hristos rămâne un sfârșit și un început.
De-alungul veacurilor, oamenii au crezut și s-au îndoit, au căzut și s-au ridicat, s-au împotrivit și s-au aruncat smeriți la picioarele Salvatorului. Mai mult decât o Persoană a dumnezeirii, Isus este pentru lume o problemă, mai mult decât atât, o întrebare la care putem răspunde fiecare în dreptul său:
Fericit cel ce poate răspunde: „POT ȘI CRED!” Și să fie așa! Amin !
PAZA
Pe cel mai înalt loc din mine stau de pază
cu toate cuvintele Tale sub tâmplă.
Inima mi-a lucrat-o Hristos
și lucește ca un câmp proaspăt
sub lumina de lună
a credinței.
Vând și umbre din afara universului
dau târcoale țarinei mele
îngrădită cu crengile poruncilor.
Stau la marginea sufletului
și pândesc ivirea întunericului
Păzesc sacul păcatului
să nu-ți verse pe furiș neghina.
Stau la capătul câmpiei din mine,
cu sabia gândului Tău în mână,
să retez capul șarpelui
ce azvârle semințe din abis
peste ogorul zilelor mele…
Ajută-mă Tu Doamne
să-mi păzesc neștirbită credința!
Material preluat de la www.intercer.net
