Dreptul la dragoste

CUPRINS:
1. Cântare deschidere
2. Rugăciune
3. Cor: Uniți în Hristos
4. Se citește: 1 Corinteni 13 – „D”
5. Așteaptă în tăcere – Răbdare – „R”
6. Cor: Închinare
7. Dreptul la ură – Atenție – „A”
8. Poezie: Nevoia de ferestre
9. Cor: Cu șoapte de-amurg
10. Neașteptat de amabil – Generozitate – „G”
11. Poezie: Parastas
12. Cor: Un dor mă cuprinde
13. Letopisețul generației mele – Onestitate – „O”
14. Poezie: Chemare
15. Cor: Iubire, tu în veci mă ține
16. Jertfă deplină – Sacrificiu – „S”
17. Cor: Cum să-Å¢i mulțumesc
18. Inecuații – Toleranță – „T”
19. Cor: Undeva, departe…
20. O zi grea – Empatie – „E”
21. Poezie: S.O.S.
22. Parafrazare 1 Corinteni 13
23. Cor: Strigați
24. Cântare închidere
25. Rugăciune
26. Postludiu – ieșire
                    
Pentru realizarea acestui program realizați pe un carton 1,5/1 m o inimă de culoare roșie. Faceți pentru fiecare persoană câte o inscripție cu titlul temei prezentate pe autocolant sau altceva ce să se poată lipi pe inimă în așa fel, încât pe verticală să rezulte cuvântul „DRAGOSTE”.

DRAGOSTE
RĂ‚BDARE
ATENÅ¢IE
GENEROZITATE
ONESTITATE
SACRIFICIU
TOLERANÅ¢Ă‚
EMPATIE
                               DRAGOSTE

1 COR. 13.

Capitolul din Biblie
 
R Ă‚ B D A R E

Notă: Înainte de a urca la amvon, se așteaptă fără nici o explicație, 1-1,5 minute în sală !!!

Le suntem recunoscători acelora care au trecut cu bine testul celei de-a doua caracteristici a dragostei: RĂ‚BDAREA.
Experiențe asemănătoare însă, de dimensiuni mult mai mari am trăit fiecare. Și astfel de reacții, dar mult mai zgomotoase le-am manifestat toți atunci când am fost nevoiți să așteptăm!

Așteptarea…, este atât de apăsătoare și dureroasă! Așteptăm în stație să vină autobuzul; așteptăm în fața unui magazine să cumpărăm un produs! Așteptăm și în biserică să înceapă o cântare sau o temă! Și toate acestea necesită răbdare! Dar există și așteptări mai grele!
Așteptăm ca Dumnezeu să ne aducă un partener de viață! Așteptăm să se convertească un soț sau un copil răzvrătit! Așteptăm ca Dumnezeu să facă o minune în viața noastră!…

Și pentru că toate acestea ni se întâmplă, suntem tentați să gândim că este vreo greșeală sau o ezitare în programul vieții noastre. Regizorul a pierdut controlul! Dar nu este așa! Nimic din ceea ce experimentăm nu este întâmplător! Dumnezeu ne ajută să dezvoltăm răbdarea!
Să ai răbdare în fața evenimentelor pe care nu le înțelegi! Este posibil ca cea mai grea lecție de învățat dintre toate să fie așteptarea în special atunci când ți se pare că nu se întâmplă nimic și când toate împrejurările par să nu aducă altceva decât descurajare.
Să nu-ți pierzi niciodată răbdarea cu oamenii sau speranța pentru oameni! Cum se poate realiza aceasta? IUBIREA – aduce răbdare – răbdare cu soțul sau soția, răbdare în fața evenimentelor vieții, răbdare atunci când Dumnezeu ezită.

Peste tot, în lumea asta bântuită de intoleranță și de egoism, omul își caută dreptul; fiecare pe măsura of-ului său, fiecare pe măsura puterilor lui.
Șomerul își cere dreptul la muncă, muncitorul își strigă dreptul la șomaj; omul liber vrea să rămână sclavul patimii lui, cel ce trăiește, pretinde dreptul la moarte și cel ce moare revendică dreptul la viață.

La orice nivel, de cultură, avuție ori clasă socială, omul își caută dreptul. Dacă ești sărac ai dreptul să fii ajutat; dacă ești bogat îți poți lărgi hambarele. Dacă ești elev ai dreptul la note cinstite, așa cum, muncitor dacă ești ai dreptul la leafă. Dacă ești cetățean ai dreptul la pașaport, certificat de naștere sau de deces. Dacă ești…. Ai dreptul.

Partenerul de viață are dreptul la iubire, părinții au dreptul la respect, vecinii au dreptul la liniște, poliția la control și, uite-așa, toată lumea are dreptul. Ajungi să te-ntrebi – până unde străbate dreptul fiecăruia.
Sunt mii de organizații, de felurite forme, care se ocupă cu drepturile omului, de la dreptul de-a fi om până la dreptul de-a fi neom. Nimic nu scapă de sub incidența acestor organizații. Și totuși… Un singur drept nu e apărat de nimeni; DREPTUL LA URĂ‚. Ești un membru al familiei, al școlii, al bisericii; om cu toate drepturile și totuși parcă te doare ceva. Nu știi ce?!! Te doare indiferența celorlalți față de tine, faptul că ești nimeni pentru alții. Preferi să fii iubit cu patimă. Ori tot cu patimă să fii urât; ai vrea să fii respectat, cunoscut sau detestat.

Niciodată, tu, omul cu drepturi, nu vei accepta să fii nimic. Dar de-atâtea ori îți dai seama că tocmai asta ești: „Nimeni”. Prin indiferența lor, cei din jur te otrăvesc, comunicându-ți că ești fără valoare, că nu-nsemni nimic – nici un ban rău. Îți vine să le pui piedică, să-i împroști cu noroi, să le oferi ori să le faci cumpărăturile, orice, numai să-i convingi că exiști. Å¢i-ai dori să existe o lege prin care ceilalți să fie obligați să te iubească, ori să te urască; o lege care să interzică indiferența umană… Ai vrea, nu? Așa-i că te doare indiferența? Întreb însă: de câte ori, tu omul alergic la indiferență, n-ai trecut pe lângă alții așa cum treci pe lângă nimic? De câte ori atenția ta a fost doar pentru staruri sau pentru condamnați? Oare chiar numai cazurile ieșite din comun să merite zâmbetul tău, privirea? Numai condamnații și stelele merită aplauzele tale? De ce nu te uiți în jurul tău să vezi câtă suferință există din cauza indiferenței tale față de ceilalți?

La celălalt capăt al băncii din biserica ta, cineva suferă pentru că ești indiferent. Fie că are o haină nouă ori nu, fie că s-a tuns ori a chelit, fie că a luat un examen ori a căzut, pentru tine, egoistul cu drepturi, el sau ea nu există. Păcat… Și dacă n-ai ști cât de mult doare… Eu cred că, în sufletul tău bun, ești convins că oricine are dreptul la iubire sau la ură, la respect sau la dispreț – chiar și tu ai acest drept.
Tu, omul cu drepturi, n-ai însă dreptul să fii indiferent.

Cu capul plecat, de parcă încerca să se ferească de ploaia rece de toamnă, strângându-și în jurul corpului hainele subțiri și cu picioarele înghețate în pantofii uzați, copilul hoinărea pe străzile orașului. Nu știa încotro mergea, spera doar să întâlnească un om cu suflet care să-i întindă un ban, sau o bătrână miloasă care să-i ofere o farfurie cu supă fierbinte.
În cele din urmă, obosit și flămând, se opri în fața unei porți, ezită o clipă, apoi apasă soneria. Curând, un bărbat înalt deschise poarta, privindu-l întrebător.

„Domnule, murmură copilul, știți… îmi este așa de foame și m-am gândit … mi-ați putea da o bucată de pâine?”
Neașteptat de amabil, bărbatul îl conduse pe copil în bucătărie și-i arăta un scaun. Deși bucata nu prea mare de pâine ce-i fusese oferită părea destul de veche, copilul era mulțumit. Era cald în bucătărie și un pic de odihnă era exact ceea ce-și dorise. În timp ce copilul își mânca liniștit colțul de pâine tare, bărbatul cel amabil se prezintă. Era pastor, spuse el și, cum copilul părea destul de neștiutor, bunul creștin voia să-l învețe câte ceva despre Dumnezeu. Un timp, micul cerșetor ascultă în tăcere. Apoi, brusc, îl întrerupse:

„Domnule, spuse el, e adevărat că Dumnezeu e Tatăl meu?”
„Da, este adevărat”, întări pastorul.

„Și El este și Tatăl dumneavoastră?” continuă nedumerit copilul.

„Desigur!”

„Atunci, noi doi, dumneavoastră și cu mine, suntem frați?”
„Exact, așa este” – răspunse pastorul convins, încântat de înțelegerea micului ascultător.

„Dar, domnule, întrebă din nou copilul, dacă este adevărat, nu v-a fost rușine să-i dați doar o bucată de pâine tare fratelui mai mic, căruia îi era foame?”

…Desigur, povestea aceasta nu ți se poate întâmpla ție. Și, desigur, în inima ta bună, găsești mai multă dăruire pentru fratele tău lipsit. Și totuși, gândește-te…

Din timpul tău, din banii tăi, din hrana ta, cât ești dispus să împarți cu altul? Îți mai deschizi vreodată ușa casei pentru străinul obosit sau pentru copilul fără casă, sau, mai degrabă, îți înmulțești încuietorile… din prudență? Când stai la masa ta bogată, îți amintești de bătrânica de la colțul străzii, care cerea un pic de pâine?

Da, știu… zecimea, darurile……Și totuși… „Cu ce măsură măsurați, cu aceea vi se va măsura” spunea Isus.

Te-ai întrebat vreodată cum ar fi dacă binecuvântările ți-ar fi date după măsura generozității tale?

Au fost odată doi frați, care la ora prânzului își cărau pe rând ghiozdanul în care erau înghesuite cărțile și caietele amândoura. Drumul întoarcerii lor de la școală trecea prin fața prăvăliei. Aveau în fiecare zi un leu, primit de la părinții lor. Leul se afla de obicei la fratele mai mare, care intra în fiecare zi și cumpăra un sfert de pâine. Pâine din aceea de făină integrală și cartofi, cu gustul acru și coaja groasă, coaptă pe vatră, dar aproape întotdeauna călduță.

Dacă în spatele tejghelei se găsea soția negustorului, o bătrână cocoșată, atunci sfertul era puțin mai mare, dar dacă negustorul era acela căruia îi întindeau banul, atunci sfertul era din ce în ce mai mic. Și întotdeauna ochii verzi-căprui ai micului cumpărător deveneau strălucitori, zbătându-se disperați în vâltoarea unei lacrimi care nu știa dacă să curgă pe obrazul catifelat ori să se rostogolească înapoi peste marginea unei fântâni abia săpată la poale de suflet nevinovat și rănit. Durea disperat de mult această lacrimă nehotărâtă, cu atât mai mult cu cât cumpărătorul eram eu.

Coborând scările dinspre cerdacul prăvăliei și, privind spre fratele meu așezat pe ghiozdan așteptându-mă, simțeam că nu mai mi-e foame.
Rupeam un colțișor din bucata de pâine, iar bucata mai mare i-o dădeam lui. Întotdeauna la fel, fără altă explicație, decât poate doar gândul că n-aș fi fost în stare să împart destul de corect sfertul de pâine. Iar durerea mea de a fi înșelat se transforma într-o țesătură de gratii față de care mă simțeam neputincios și disperat, atât de disperat și revoltat încât eram cel puțin la fel de incapabil să înșel pe cineva.
Mă uitam la fratele meu; mânca cu poftă, liniștit, străin de sfâșierea războiului care pârjolea totul în mine.

Aș fi vrut să-i povestesc, dar, muțeam, realizând că el ar putea găsi atâtea argumente să-l apere pe înșelător, sau pur și simplu m-ar fi aprobat indiferent, ca unul care citește cronica unui meci după ce l-a văzut pe stadion. Știam că eram înșelat, bănuiam și speram că undeva, nu știu unde, exista o lege care-mi dădea dreptate. Dar instanța respectivă tergiversa pronunțarea în procesul meu, probabil pentru că-mi lipseau probele. Lipsa de probe – atunci ca și acum este marele hatâr făcut de instanțe celor care fac din înșelăciune condiția și modul lor de viață.
Neputința și conștiența că nu vei reuși o cumpănire a balanței realităților prezente măcar pentru o clipă în favoarea dreptății, te forțează să alegi una din două alternative. Fiecare dintre ele e un înșelător care te poate lovi oricând la adăpostul legii și te întrebi descumpănit căutând trotuarele: să alerg înapoi? Spre acela unde toți înșeală și fură, unde ți se zâmbește și ești rănit? Ori să alergi spre celălalt dinspre magazinele goale, cu trecători puțini care parcă mereu îți vin împotrivă, care se cred prea cinstiți pentru a accepta circulația în două sensuri?!
Oare viața numai atât să fie? Alegere între a fi înșelător sau înșelat?

Și dacă înșelăciunea ar însemna doar un sfert de pâine mai mic, ori o notă de plată umflată, dacă totul n-ar fi decât un rest neprimit ori un șir de facturi false la care ni se cere dobândă, n-ar fi nimic. Dar rănile sunt mai adânci. Poți fi înșelat la serviciu ori la școală, la magazin, în autobuz, ori acasă. Ca o molimă, înșelăciunea bântuie printre valori materiale și gânduri, printre așteptări și speranțe. O realitate îngrijorător de prezentă în toate ungherele existenței. Se poate riposta în vreun fel? Există o pronunțare în acest tergiversat proces din lipsă de probe?…
Răsună mereu, ca o dominantă a generației noastre formula: „Cu cărțile pe față”. Dar este ca atunci când coloana sonoră a unui film a rămas cu mult în urma derulării imaginii. Un straniu refren, trâmbițat tocmai de acei care au făcut din ascunderea așilor în mânecă jocul preferat al existenței lor, tocmai de cei ce trec peste jurământ și sentimente cu nimicitorul tăvălug al dominației și mulțumirii personale.
Există o pronunțare în acest „Județ al sărmanilor?” Ar putea fi reclamat cineva, când noi înșine am înșelat de-atâtea ori pe alții și cel puțin la fel de mult pe noi înșine? O mulțime de întrebări izvorâte din suferința unei generații bolnave de deșertăciune – există oare un răspuns la ele?… Unul singur: HRISTOS.

Viața Lui, trotuarul pe care l-a ales El, lăsându-se înșelat chiar de cei care se pretindeau cinstiți și făceau din cinste motiv de intoleranță și răfuială. Răspunsul lui Isus la înșelăciune este unul singur: „Dacă vrea cineva să-ți ia haina dă-i și cămașa…” E greu, nu-i așa? Dar asta e singura soluție adevărată. Înșelăciunea nu se vindecă înșelând, ci dăruindu-te.
Isus a făcut așa. El vrea să fac și eu ca El. Dacă El a reușit și eu voi reuși, tocmai pentru că mă ajută El.
Încearcă și tu!
E unica șansă de vindecare a generație noastre.
 

„Când au ajuns la locul numit Căpățâna, l-au răstignit acolo.”
Cerul întreg și lumile necăzute în păcat priveau cu uimire această scenă. Ei au văzut pe Mântuitorul intrând în grădina Ghetsemani, cu sufletul apăsat de groază și întuneric mare. Ei au auzit strigătul Său amar: „Tată, dacă este cu putință îndepărtează de la Mine paharul acesta!” Când prezența Tatălui s-a retras, ei L-au văzut întristat, o întristare plină de amărăciune ce întrecea pe aceea a ultimei lupte cu moartea. Sudoarea de sânge era împinsă afară prin porii pielii Sale și cădea în picături pe pământ.

Cerul a văzut Victima vândută în mâinile gloatei ucigașe și în jurul batjocurii și violenței, târâtă de la un tribunal la altul. El a auzit glumele murdare ale persecutorilor și tăgăduirea cu blesteme și jurăminte a unuia dintre cei mai iubiți ucenici ai Săi.
Cerul urmărea cu durere și surprindere pe Hristos atârnând pe cruce, cu sângele șiroind din rănile din tâmplele Sale, iar sudoarea amestecată cu sânge stând pe fruntea Lui. Picătură cu picătură, sângele curgea din mâinile și picioarele Sale pe stânca găurită pentru a se pune în ea piciorul crucii. Rănile făcute de cuie se lărgeau pe măsură ce greutatea corpului Său trăgea de mâinile Lui. Răsuflarea Lui chinuită devenea din ce în ce mai rapidă, mai adâncă, pe măsură ce sufletul Său se zbătea sub povara păcatului lumii.

Pentru tine, Fiul lui Dumnezeu a consimțit să poarte această povară a vinovăției, pentru tine El a nimicit împărăția morții și a deschis porțile Paradisului. El, care a liniștit apele furioase și a umblat pe crestele înspumate ale valurilor, care a făcut pe demoni să tremure și boala, suferința să înceteze, el care a deschis ochii orbilor și care a chemat pe morți la viață, S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce și a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine, El, Purtătorul de păcat, a îndurat mânia judecății divine pentru tine.
Minunează-te, cerule, și rămâi încremenit, pământule!
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”

 

Inecuația este expresia matematică în care componentele se află într-o relație de inegalitate.
Niciodată n-am știut prea bine cum, și dacă, o inecuație poate fi rezolvată! E bine că algebra se ocupă mai mult de egalități.
Constatăm însă, cu ușurință, că lumea noastră, spre deosebire de algebră, are mai multe inegalități decât egalități.
Guvernele nu mai știu de care parte să așeze prețurile pentru a fi egale cu cheltuiala; omul de rând încearcă o egalizare a salariului cu nevoile lui, dar în zadar, totul rămâne inegal.

Îndrăgostiții prin gesturile lor încearcă să obțină tot atâta dragoste de la partener, câtă investesc ei înșiși în relația respectivă, dar parcă totul continuă să rămână disproporționat; și ajungi să te întrebi: va reuși oare vreun savant să regleze balanța existenței noastre? Sau suntem obligați să ne zbatem printre conturile inegale ale umanității?

Fiecare datorăm câte ceva celorlalți. Și dacă ar fi să facem un calcul, suntem mai mult datori decât ni se datorează. S-ar părea că planeta e bolnavă de inegalitate, și această inegalitate ne obsedează atât de mult că luptăm pe toate fronturile împotriva ei.
Negrii luptă pentru egalitate cu albii; minoritățile reclamă egalitatea cu majoritatea; femeile luptă pentru egalitate cu bărbații; țările mici vor să fie alături de cele mari, iar tinerii se vor egali cu bătrânii.

De la lupta de clasă a comuniștilor până la terorismul fundamentalist se încearcă egalizarea la orice nivel. Avem uneori impresia că nici cu noi înșine nu mai suntem egali.
La orice cotă inegalitatea generează nemulțumire și revoltă. Suntem asemeni celui din pilda Mântuitorului; în același timp datornici și nemiloși cu acela care ne datorează foarte puțin. Suntem dispuși a lupta și-a fi egali cu cei de sub noi. Urmărim doar libertatea și dreptul nostru fără a respecta câtuși de puțin și dreptul celuilalt.

Așa ajung părinții să interzică prietenia fiicei lor cu un tânăr sărac; așa marginalizează copiii „boșilor” pe copilul cerșetorului; așa înființăm un club cu acces limitat pe criterii discriminatorii și subiective. Și oriunde ne-am întoarce ne lovim de-aceeași separare, ca semn al inegalității.
Cu ani în urmă, Isus Hristos afirma dojenitor: „Voi invitați la ospețe pe cei care v-ar putea invita la rândul lor” dar nu așa e bine…
Rezolvarea inecuației din lumea noastră nu va avea loc decât dacă vom schimba locul cu celălalt, foarte inegal cu noi. Isus e singurul savant care a oferit soluția la problema inecuațiilor; ca răspuns la toate manifestările xenofobe, rasiste, fundamentaliste și separatiste El propune toleranța și mai ales iertarea radicală la puterea de a doua.
Ori acceptăm soluția Lui, ori ne vom zbate până la sfârșit cu inecuațiile noastre.
 

Fusese o zi grea de lucru. Spre seară, îmi simțeam picioarele și brațele grele de oboseală și parcă fiecare mușchi mă durea. Ca să ajung mai repede acasă, am luat metroul și m-am așezat cât mai confortabil pe locul meu, încercând să-mi destind corpul obosit.
La stația următoare, însă, un bărbat cu doi copii au urcat în vagonul nostru. Bărbatul s-a așezat pe locul liber de lângă mine și și-a sprijinit capul în mâini, părând că ar vrea să se odihnească. „Este obosit”, m-am gândit, cu înțelegerea celui ce simțea din plin oboseala. În câteva momente, însă, compasiunea mea s-a transformat în dezaprobare. Tatăl se relaxa, părând absent și dezinteresat la orice se întâmpla alături, în timp ce copiii lui devastau vagonul. Strigau și alergau dintr-o parte în alta, tulburând liniștea ce domnise mai înainte. Au început chiar să smulgă ziarele din mâinile călătorilor și să se izbească de ușile închise ale vagonului. Oamenii au început să se agite și să murmure, dar tatăl copiilor nu părea să-i bage în seamă. În cele din urmă ne mai reușind să-mi stăpânesc indignarea, l-am atenționat:
„Domnule, copiii dumneavoastră deranjează pe toată lumea! Nu i-ați putea liniști cumva?”
Vecinul meu păru surprins, de parcă s-ar fi trezit brusc.
„Da, murmură el, da, aveți dreptate. Dar, vedeți, ne întoarcem de la spital, unde mama lor tocmai a murit. Nu mă pot gândi la nimic altceva și cred că și ei sunt așa șocați încât nu-și dau seama ce fac. Dar aveți dreptate, am să-i chem aici.”
„Oh, am răspuns încurcat, îmi pare rău, n-am știut. Dacă vă pot ajuta cu ceva…”
Îmi era rușine. Crezusem că e doar obosit, avusesem impresia că-l înțeleg, îl mustrasem că nu-și supraveghea copiii… Dacă aș fi știut!
Å¢i s-a întâmplat vreodată și ție? Nu cu necunoscutul din metrou, nici chiar cu colegul de muncă sau de școală, ci cu cel drag – cu fiul tău, cu soția ta, cu fratele tău…
Să nu-l judeci vreodată, spunea un înțelept, dacă n-ai încălțat tu însuți papucii celuilalt. Dacă nu ai purtat tu însuți povara, dacă n-ai simțit pe umerii tăi greutatea ce-l apasă, dacă nu te-au durut lacrimile lui, nu spune că-l iubești sau că-l înțelegi pe cel căzut. Nu-l judeca. Poate că, pusă pe umerii tăi, aceeași povară te-ar fi zdrobit.
Iubirea nu condamnă niciodată, nu aruncă cu pietre. Iubirea se apleacă și împarte povara pe din două. Iubind, renunți la locul tău, la perspectiva ta. Iubind, iei locul celuilalt și-i înțelegi durerea. Aceasta este empatia.
 

1. Dragostea este răbdătoare și bună, ea nu se gândește niciodată să facă rău.

2. Dragostea nu este geloasă, invidioasă și încrezută, așa că dă dreptul celorlalți să fie ei înșiși.

3. Dragostea nu e orgolioasă și nepoliticoasă, ci este întotdeauna gata să dea ajutor.

4. Dragostea nu insistă să mergi pe drumul ei, nu este egoistă, așa că nu se așteaptă să i se împlinească toate dorințele.

5. Dragostea nu este supărăcioasă și nu se enervează. Este comunicativă, nu poartă pică și abia dacă observă când alții îi fac rău.

6. Dragostea se bucură oricând câștigă adevărul și nu admite nedreptatea nici chiar în favoarea ei.

7. Dragostea îndură orice suferință și sacrificiu pentru a rămâne credincioasă față de persoana iubită.

8. Dragostea suportă eșecul, nu se răzvrătește și întotdeauna este gata să repare o greșeală.

9. Dragostea crede întotdeauna în capacitățile celorlalți, se așteaptă ca ei să facă ce pot mai bine și stă tare pe poziție când este vorba să-i apere.

10. Dragostea nu se sfârșește niciodată, lungindu-ne viața și biruind moartea în drum spre veșnicie.
 
NEVOIA DE FERESTRE

Sunt oamenii străini și parcă nu se mai adună,
Ca niște ziduri de beton, fără ferestre,
N-ai unde mai cerși un colț uscat de vorbă bună
Ori un pahar răcoritor de bunăveste.
Ni-i inima acum cu porți înalte către stradă,
Ferestrele nu se deschid decât spre sine;
Privirile ni-s fumurii ca geamul de paradă
Și ne ascundem lacrima de rău și bine.
Așa ni-i de străină vremea, când spre seară,
Pe banca de la poarta inimii, uitată,
Schimbam cu unul din vecini o lacrimă amară
Ori spovedeam vreo bucurie căpătată.
Purtăm în fiecare colț de suflet candelabre
E-atâta sete de lumină în mulțime;
Deschideți porțile spre lume, ferecate, oarbe,
Dați drumul la lumină peste-întunecime!
Nevoia de acum nu-i de benzină ori de pâine,
Ci de ferestre, larg deschise, către stradă;
De oameni buni șezând la porți de inimi nestrăine,
De braț prieten celui care stă să cadă.
Ieșiți din voi, rămâneți toată noaptea la ferestre,
Turnați Ulei destul în candele, spre-afară!
Să fim lumină  pe cărările terestre!
Măcar în dreptul casei noastre nimeni să nu piară.

PARASTAS

La știri, am aflat că Tabita a murit;
Lumea o plânge cu lacrimi amare,
O bocește orfanul încă-o dată orfan
Și săracii mai speră că-i moarte de glumă,
Dar speranța e-n van.
Pe laiță, în cămara de sus,
Stă întinsă o măsură de humă.
Degeaba o bocesc madrigale,
Istoria ei, fără ea, a pălit.
Cosmetica mortului e o farsă prea mare,
Un mort lustruit e cu mult mai cumplit.
Tabita e moartă,
Nu-i mai place nimic,
Nu mai are nici dor, nici durere, nici simțuri,
Poți să-i predici profund…
Cei flămânzi vor muri fără noimă pe stradă,
Cei străini vor pleca tot străini.
Am aflat că Tabita sunt eu,
Este el,
Ești și tu.
Suntem morți, e un mare priveghi,
Parastas ca la carte.
Dragostea noastră s–a dus,
Gestul nostru creștin a murit.
Poate că-i timpul să revină Pescarul,
Lângă laiță, în cămara de sus;
Să o cheme la viață pe Tabita din mine și din el, și din tine.
Este vremea minunii,
Să ne-ntoarcem la milă, la iubire și bine.
Poate mâine, la știri,
Vom afla că, de fapt, n-am murit.
 

CHEMARE

Azi a trecut Isus iar pe la vamă
L-am înșelat din nou, El iară m-a chemat.
Ciudat, ori s-a făcut, ori n-a luat în seamă.
Că pân-acum de-atâtea ori L-am înșelat.
Îmi răscolește gândul întrebarea:
De ce mă vrea pe mine între-ai Lui?
Sunt singurul pierdut sub toată zarea?
Ori este El chemarea orișicui?
Nu, nu-nțeleg, curând se-nchide vama
Iar eu am prea puțin câștig în buzunar.
L-am înșelat și totuși nu-mi dau seama,
Da-n urma Lui mi-e tot avutul în zadar!
Oare și mâine trece Isus pe la mine?
Ceva în suflet socotește că nu-i drept.
De ce se lasă înșelat de-oricine
De ce mă cheamă când El știe că-s nedrept?
Îmi spune-un gând că astăzi vine iară,
Parcă Îl văd cum și plătește pentru toți
Se lasă înșelat, … a câta oară!
Și simt că după El nu-nșel măcar pe hoți.
Presimt că nu mai vreau înșelăciunea,
Afacerile toate nu-s decât gunoi
Mai bine plec cu El, a Lui e lumea,
A Lui e chiar și izbăvirea din noroi.
 
S. O. S.

Prietene,
Nu-ți cer să-mi porți povara.
Cum aș putea, când ți-e la fel de greu?
Te rog numai atât;
Să-mi înțelegi ocara,
Să-mi spui că ești alăturea mereu!
Nu-ți cer nicicum
Să intri la-nchisoare,
Nici nu-mi plăti amenzile ori vama!
Redă-mi încrederea
În dreptul la scăpare
Și hai să facem pe din-două teama!
Să știi, nu vreau
Să-mi cumperi acatiste,
Nu vreau nici să te rogi în locul meu.
Te rog numai atât;
Să plângem împreună,
Voi ști că nu e singur plânsul meu.
Nu-ți cer cumva,
Scutiri de judecată
Și nici să mori când ceasul meu va bate.
Ajută-mă să fac
Din clipa-ntunecată
Motivul izbăvirii de sub noapte!
Prietene,
Să-ți vezi de ale tale
Dacă tu vrei să-mi fii numai asin trudit.
Problema nu e chiar
Povara de pe cale
Ci gândul cu sunt singur, pustiit.
Povara,
Nu-i problema cea mai mare,
Ci faptul de-a mă fi-nțeles greșit.

Material preluat de la www.intercer.net