CUPRINS:
1. Deschidere 14
2. Rugăciune
3. COR 157
4. Poezie
5. Tema I
6. COR 23
7. Tema II
8. COR + COM 49/100
9. Poezie
10. COR 172
11. Tema III
12. Poezie
13. COR + COM 47/100
14. Încheiere
15. COR 133
16. Închidere 4
17. Rugăciune
18. COR 130
19. Postludiu – ieșire
O VREME
E o vreme
când soarele oricât de ascuns printre noi
ți-e lumină și viață,
când luna oricând de mereu palidă
deși arareori e plină
întotdeauna îți picură visuri pe pleoape
ca un mănunchi înflorit de lumină,
și somnul te cuprinde ușor,
Dar… întotdeauna această vreme a trecut.
Se întâmplă uneori o vreme nemăsurată de nimeni
nimeni nu știe când vine,
o recunoaștem târziu, când își adună minunile,
când strânge cântecele de iubire
și pleacă cu visele noastre cu tot
în urmă lăsându-ne doar zâmbetul bătrân și fals.
Însă această vreme nu se oprește deloc.
Vine vremea
când îngenunchează gândul peste inimi
și inima bătută de-atâtea emoții
bătută de bătăliile ei mai iuți ori mai rari,
se va opri ca de popas într-o sclipire de bucurie
sau mai curând
la umbra unui întunecat de necaz
și când această vreme a trecut
e-ntotdeauna prea târziu,
e prea târziu pentru vreun bine
și fericit de prea târziu pentru vreun rău
E-un timp rămas de așteptare doar,
atât de scurt cât zori să curgă din luceferi
cât somnul celor buni să iasă din țărână
și-această vreme vine,
e singura ce poate să rămână.
Trecând primele hotare ale spațiului nostru, marginile sistemului nostru solar, descoperim aglomerări de sori giganți, – Hercules de exemplu, cu cei l00.000 de globuri strălucitoare, privind prin telescop, ai o priveliște de neuitat, sorii aceștia apar asemenea unor puncte scânteietoare, aranjate pe un fond de catifea. Privind cu ajutorul unui telescop mai puternic, înțelegem că fiecare punct de lumină este în realitate un soare uriaș, asemenea soarelui nostru.
Aceste îngrămădiri din ceruri alcătuiesc uriașe constelații sau sisteme insulare în univers, cum este Calea Laptelui a noastră, sau nebuloasa Andromeda, sau îngrămădirea din Verga la o depărtare de 20 milioane de ani lumină – sau Orion, măreția cerurilor. Înfățișarea nebuloasei Orion este aceea a "luminii ce strălucește și scânteiază în dosul zidurilor de ivoriu sau mărgăritar ale lui Hercules" – ziduri "împodobite cu milioane de puncte de diamant, fiecare dintre ele o stea strălucitoare.
Și stelele acestea sunt sori strălucitori, mulți dintre ei lăsând în umbră pe al nostru în ce privește mărimea. Iată de exemplu Betelgeuse a cărei măsurători au fost calculate cu amănunțime. Are 560 de milioane de km în diametru. Diametrul soarelui nostru este de 1.376.000 km. Iată o stea care dacă ar fi atât de aproape de noi ca soarele nostru, ne-ar acoperi cu totul orizontul, făcând cu neputință a vedea dincolo de marginile ei.
Cu toate acestea Betelgeuse nu este decât una dintre stelele ce ne privesc din constelația Orion.
Orion. Este la punctul încât briliantele oamenilor n-au cuvânt, penele lor stau nemișcate, neînstare să descrie ce văd, căci negativele uriașelor telescoape dezvăluie o peșteră, un coridor spațial larg de 30 trilioane de km, o mare deschizătură în ceruri, nedescris de frumoasă, un arc de triumf menit unui Rege.
În adevăr, în toată întinderea cerurilor el alcătuiește minunea minunilor. Măreția de nedescris a lui uimește mintea omenească!
Privind nemărginitul univers suntem uimiți, suntem orbiți și copleșiți de cele ce vedem. Chiar o scurtă privire asupra reflectoarelor din spațiu arată totala micime a omului.
Găsesc plăcere a cugeta la Dumnezeu cu universul în jurul său, cu lumi atârnate în spațiu, cu sori uriași gonind în nesfârșite căi prin ceruri. Nici o stea nu este neascultătoare voii Lui. Nici un soare nu se abate de la drumul stabilit.
Dar inima unui Creator iubitor nu putea fi mulțumită numai cu sori strălucitori și hoinări ce nu puteau vorbi cu El.
Și așa a luat ființă mulțimea de creaturi – poate multe milioane în cuprinsul Universului. Și El făcu pe om. Inima Sa se alătură fericită de cea a omului, într-o comuniune mulțumită. Noi nu suntem fărâme din praful cosmic într-un univers imens ci suntem copii ai lui Dumnezeu – Creator a tot
Apoi omul greși. Și Dumnezeu din nou rămase singur. Omul de pe această micuță planetă era pierdut.. și oricât de numeroasă era oștirea ființelor create în ceruri, nici una nu putea lua locul omului în dragostea Creatorului Său.
Fiul lui Dumnezeu se oferi să se ducă și să-1 găsească pe om ca să-l aducă înapoi. Și Tatăl, în iubirea de nedescris, față de omenirea pierdută de pe o planetă răzvrătită, încuviință hotărârea Fiului Său. Dumnezeu aprobă Golgota.
Vedeți? Crucea este expresia singurătății lui Dumnezeu – un Dumnezeu care nu putea fi mulțumit până ce omul nu era adus înapoi.
Crucea urma să acopere abisul dintre Dumnezeu și om, să se întindă peste singurătatea lui Dumnezeu și neliniștea omului și… să vindece tot.
PĂ‚MÂNT…!
Ai povestit, pământule bătrâne,
Povestea ce-o ascunzi, în cartea ta?
Și-nduioșând, s-aduni apoi din slavă
O lacrimă din fiecare stea?
Te-ai zguduit din adâncimea-ți rece,
Te-ai frământat, legat, cât ai putut?
O, cât te-ai întristat atunci de tare
Că n-ai putut vorbi, când te-a durut!
Ai spus tu oare celorlalte stele,
Că din cămara ta s-a zămislit
O haină pentru Creatorul vieții,
Un trup ca-n el să moară răstignit?
Ai povestit și celorlalte astre
De codri tăi cu zâmbet răcăros?
Din ei, o cruce că se poate face,
Pe ea să fie răstignit Hristos?
Pământ bătrân cu pârâiașe line
Cu ape limpezi, clare, de izvor,
O picătură să fi fost!… să stingă
Din setea jarului dogorâtor!
N-ai tresărit când Domnul sus pe cruce
Șoptea: „Mi-e sete” și-nsetat murea,
În timp ce fii tăi Îl condamnară
Spălându-și mâinile în apa ta?
Nu, n-ai să taci! Tu știi atât de bine
Că spinii, cuiele ce L-au durut
Și biciul, crucea, lancea și oțelul
Cândva, din tine toate s-au făcut.
Când numai spini vor fi, pentru coroane,
Când codrii tăi vor crește numai cruci,
Când fierul, tot, topise-va-n piroane,
Povara ta va fi prea grea s-o duci…
Nu, n-ai să taci! Căci bulgării pe drumuri
Și pietrele și bolovanii grei
Se vor simți ca bulgări din Golgota
Și vor sări atunci să strige ei!
Pământ bătrân, cu plămădeală tare,
De suferinți și de surâs tăcut,
În clipa judecății de pe urmă,
Tu vei fi martorul cel mai temut!
Cerurile istorisesc. Ele spun că Dumnezeu, care stăpânește sferele din spațiu vrea să stăpânească în fiece inimă frământată, care Îi este binevoitoare.
Pași în cer. În mod deosebit azi se aud pași în cer. Pașii ce se aud sunând pe coridoarele spațiului, sunt pașii unui Prieten. Sunt pași ce au fost auziți cu mai mult de un secol mai înainte, ca șoapte îndepărtate, pașii cu călcătură mai apăsată pe măsură ce șoptirile erau mai puternice și mai stăruitoare, însă azi, pașii aceștia se apropie cu sunete de tunet.
Vă amintiți! Isus, Fiul lui Dumnezeu, acum 2000 de ani se pregătea să părăsească această planetă. El stabilise planuri pentru smulgerea acestei lumi – numai o insuliță din univers – din mâinile unui vrăjmaș. Însă El, trebuia să-și amâne acțiunea directă. Pe tăcute, și înconjurat numai, de câțiva prieteni, El făcuse acea intimă făgăduință: "Mă voi întoarce".
Oamenii îl vor vedea în realitate venind. Iată că El vine pe nori. Cerurile vor vorbi din nou atunci. Ochii iubirii, ochii urii, ochii batjocurii, ochii nădejdii, ochii bucuriei – orice ochi îl va vedea. El revine.
Creatorul sferelor ce aleargă cu iuțeală, Dumnezeul naturii se întoarce, și nu e deloc de mirare că elementele naturii îl vor anunța, și apoi vor însoți triumfala Sa coborâre.
Vă amintiți că atunci când a murit Hristos soarele refuză a lumina scena, pământul s-a cutremurat, întreaga natură s-a revoltat față de ce se făcuse Creatorului ei. Deci, nu vă puteți aștepta ca Dumnezeul atomului, Hristos care liniști furtuna și potoli valurile printr-un cuvânt, Își va vesti revenirea – punct culminant în istoria omenească – prin manifestări în natură? Luați aminte la aceste cuvinte: "voi face să se vadă semne, în ceruri… înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată." (Ioel 2, 3o) Și Însuși Domnul spunea: "Vor fi semne în soare, în lună și în stele." (Luca 21,25). Cât de potrivit. Nici o generație din istorie nu este mai în stare să înțeleagă aceste două texte biblice, ca a noastră, căci. nici o altă generație nu și-a îndreptat într-atât atenția spre cer.
MEDITAÅ¢IE
Obișnuiește-ți:
– urechea, cu unda Cerului,
– limba, cu limbajul Cerului
– ochiul, cu lumina Lui
– mersul, cu sensul indicat
– inima, cu ritmul Lui,
Și viața care este dorită sus, să o trăiești aici, jos. Când aceasta va deveni o realitate, va fi cea mai mare realizare posibilă.
Trăiește-o și vei face și pe alții fericiți.
Amin!
UN VUIET PE ‚NĂ‚LÅ¢IMI
Un vuiet se aude pe ‘nălțimi
A tânguire,
A rupere de vremi,
A stingere de lumi.
Un vuiet se răsună dinspre-‘nalturi
A freamăt
Dinspre neștiut.
Ceva ca și atunci când valul
Își frânge nesfârșitul drum spre maluri.
Un vuiet dinspre undeva din slăvi
învăluie-n mister a noastră cale
Si murmură
O șoaptă de durere,
Învolburând a inimii visare.
Un vuiet, urlă a furtuni
Acolo unde gândurile bat,
Acolo unde timpul e ținut în mână
Și unde îngerii spre noi sunt gata de plecat.
Un strigăt se aude pe’nălțimi
Răsună dinspre clipa marilor strigări
E biruința nesfârșirii de lumini,
E clipa inimilor noastre
Către zări.
Un vuiet, îl auzi?… răsună-aproape
Străbate-n lacrima privirilor trudind spre cer.
Un strigăt, de lumină și de noapte
Inimă, tu,
Nu vrei s-asculți de el?
ÎNCHEIERE
Semne în ceruri. Pași în cer. „Să vă uitați în sus, pentru că izbăvirea voastră se apropie.”
În față ne stă un tablou întunecos? O noapte atomică? Nu. Ci zorile pline de slavă când Prințul cerului, Mântuitorul dumneavoastră și al meu revine.
Pași în cer. În sfârșit liberare. Mântuitorul față în față. Viața veșnică împreună cu El. Numai gândiți-vă să prindeți o mână și să constatați că e Mâna lui Dumnezeu. Numai gândiți-vă, să vă simțiți înviorați și să constatați că aceasta este… nemurirea! Numai gândiți-vă, vă veți trezi și veți constata că sunteți ACASĂ‚!
Amin!
Material preluat de la www.intercer.net
