Fiul risipitor – autor Coconcea T. Octavian

CUPRINS:

1.    Deschidere nr. 9 / 52 Spre Cel din slăvi
2.    Rugăciune
3.    COR:
4.    Introducere –
5.    Tema I: Cum începe depărtarea –
6.    COR:
7.    Tema II: O religie cu interdicții? –
8.    Versuri: Șansa –
9.    Tema III: Ispitele plăcerilor și bucuriilor trecătoare.
10.    PUNCT INSTRUMENTAL: –
11.    Tema IV: O experiență schimbată –
12.    Versuri: Acela sau Actorul  –
13.    Tema V: Iubirea tatălui: Motivul întoarcerii –
14.    Versuri: Rătăcire –
15.    COR  
16.    Tema VI: O notă discordantă –
17.    Încheiere –
18.    COR  Vin acas’
19.    Închidere nr.  70 IC Vin’ la Isus azi, nu’ntârzia
20.    Rugăciune
21.    Postludiu

„Un om avea doi fii. Cel mai tânăr a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea  de avere care mi se cuvine”. Și-a luat partea lui, a plecat într-o țară depărtată unde a risipit totul, ducând o viață destrăbălată…”

Ați recunoscut desigur și cunoașteți pilda fiului risipitor. Mântuitorul a dorit să ilustreze modul în care Dumnezeu tratează pe aceia care au cunoscut odată iubirea Lui față de Tată, dar s-au îndepărtat apoi de El. Bucuros trebuie să fie acel tată privindu-și copiii cum cresc în casa lui!

Și noi ne bucurăm de copiii și tinerii care au plăcerea sa vină aici. Să crească și să se dezvolte în Biserică. Nu  ne îndoim că și părinții lor se bucură văzându-i. Dar  există totuși, un dar…Mulți dintre aceia care au crescut în familii adventiste, mărturisesc că în timpul tinereții au avut o perioadă când experiența lor s-a asemănat celei din pilda fiului risipitor. O perioadă în care nu mai doreau să rămână în biserică. Și au plecat. Au  încercat o altă viață. Unii s-au întors, alții nu și sunt departe. Unii s-au oprit înainte de a face pasul și n-au mai plecat.

De ce a plecat de acasă fiul risipitor? De ce unii tineri părăsesc biserica și doresc o altă viață străină de principiile sănătoase pe care le-au avut în copilărie? Care sunt motivele plecării? Cel care pleacă este de vină? Posibil! Familia în care a crescut? Se poate! Uni membrii ai bisericii? Nu este exclus! Cu siguranță că toți au contribuit. Dar cum și în ce fel? Iată întrebările la care vom încerca să răspundem în ora aceasta.

Unul dintre tinerii care au revenit a fost întrebat care au fost motivele pentru care atunci a dorit să plece.

„Am crescut într-o familie de adventiști, a început el. Am învățat de mic că este bine să fi sincer, cinstit; să te porți frumos cu cei din jur. Pe atunci, mama avea timp să-mi povestească istorisiri biblice care îmi plăceau și mă atrăgeau. Când am mai crescut, le citeam chiar eu din Biblie. Timpul trecea încet-încet. Aveam un prieten cu care îmi petreceam timpul liber. Dar el nu gândea  ca mine și încerca să mă convingă să fac și eu ca el, că doar așa face toată lumea…”
Am mers odată cu el și cu alți băieți la căpșuni în grădina unui vecin. Apoi, un băiat mai mare ne-a zis să încercăm și noi țigara pe care a aprins-o… Apoi, altele și altele… Îmi părea foarte bine că părinții sunt foarte buni și nu mă întrebau ce am mai făcut. Prietenul meu mi-a adus o carte. Pentru mine era o lume cu totul nouă. Ce aventură! Și ce viață! Apoi am citit altele. În tot timpul acesta eu veneam regulat cu părinții la adunare. De câțiva ani însă, neglijam studiul Bibliei, pentru că îmi plăceau mai mult aventurile. La noi în familie nu prea aveam timp pentru altarul familial, mai ales seara când era ceva frumos la televizor…
„Aveam deja vreo 15-16 ani. Cărțile și filmele dăduseră o imagine atrăgătoare vieții ce-mi stătea înainte. Pentru a nu trezi împotrivirea părinților mei, mergeam încă la adunare. Lecțiunea o studiam în timpul Școlii de Sabat, dar mă tot uitam la ceas, să pot pleca mai repede. Uneori mă simțeam încălzit de  vreo predică. Vroiam să încep o viață nouă, să mă apropii de Hristos cel propovăduit, să aplic învățătura… Încercam, dar cădeam și mă descurajam… Aș fi vrut să am un prieten cu care să pot discuta despre frământările mele. Parcă toți erau ocupați. Mama avea multe treburi de făcut, iar tata era obosit.
La adunare îmi păreau unele lucruri pe dos și nu înțelegeam de ce unii din cei ce rămâneau acolo, se întrețineau în discuții pe seama greșelilor altora, dar aveau grijă să schimbe subiectul, când eram aproape să-i aud… Și cum răul iese mai bine în evidență, aveam impresia că toți sunt la fel: niște oameni care se străduiesc să trăiască de ochii celorlalți, într-un sistem de restricții pe care-l numești „credință”.
Eram în familie de adventiști, veneam la adunare, dar inima mea era departe. Eu nu aveam o legătură personală cu Hristos. Mă chinuia gândul că o să duc și eu o viață pe două planuri. Să fac pe creștinul la adunare și să doresc și după plăcerile lumii. Gândurile îmi zburau spre o viață liberă de îngrădiri, spre visurile împrumutate din cărți, filme, din invitațiile prietenilor care aveau timp pentru mine.”
Momentul era prielnic plecării.

Fiul cel mai tânăr a zis: ”Tată, dă-mi!”
Acest cuvânt nu a venit spontan, la întâmplare. Nimeni nu cade deodată; nu pleacă deodată. Îndepărtarea începe încet… încet. Ați văzut în ce fel. Plecarea e inevitabilă în aceste condiții, căci nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, nu poate rămâne în duplicitate. Fiecare om ajuns la o răscruce, trebuie să aleagă.

Unul dintre pastorii bisericii noastre povestea o experiență de-a sa:
„Călătoream cu avionul spre Chicago. Lângă mine avea locul o doamnă. Nici nu s-a așezat bine și a început să vorbească. Era o fire comunicativă.
– Știți, eu caut întotdeauna să trăiesc o viață cât mai plăcută.
– Interesant, i-am răspuns eu, și eu caut să trăiesc o viață cât mai plăcută.
După această introducere, ea a mai adăugat:
– Eu sunt o femeie liberă. Soțul meu nu mă întreabă unde mă duc. Pot călători unde-mi place!
– Și unde vă place să mergeți?
-Unul dintre cele mai plăcute locuri este Las Vegas. E un oraș minunat. Găsești distracții pe toate drumurile.
 Apoi, mi-a povestit despre muzica de acolo, despre jocurile de noroc, băuturile tari care se pot găsi acolo. Am întrebat-o:
– Atunci ce căutați la Chicago?
Ea mi-a răspuns:
– Merg la părinți. Ei locuiesc în apropiere de Chicago. Când eram mică, familia mea și cu mine locuiam în oraș. Părinții mei erau foarte religioși. Au o religie foarte severă și foarte strâmtă. Când am devenit matură mi-am zis: ”Acum gata cu religia asta! Are atâtea lucruri pe care nu  trebuie să le faci. Vreau să trăiesc o viață liberă ca să mă pot bucura de toate lucrurile din lume.”
Am întrebat-o:
– Dar ce fel de religie au părinții dumneavoastră?
– Adventiști de ziua a șaptea, mi-a răspuns ea. Este o religie în care nu ai voie să faci prea multe lucruri. O serie întreagă de interdicții. Nu ai voie să bei, să fumezi, să mergi la cinema, să dansezi. Sunt atâtea lucruri pe care nu ai voie să le faci. Destul însă despre mine. Dumneavoastră cu ce vă ocupați?

ȘANSA

Oricine-ai fi, ești doar un trecător,
De multe ori un înșelat,
De-atâtea ori înșelător…

Ești uneori mult mai puțin decât nimic,
O brumă doar de existență;
Ca o insectă
Ce se naște și-i zdrobită în același ceas de seară,
Fără a ști măcar că sunt pe lume
Nopți fără să doară,
Sau că există undeva și zi, ori clipe de senin
Din abundență.

Ești numai om,
Fărâmă de noroi,
Sătul de oboseală și rutină.

Poți fi pustiu și singur zi lumină,
Dar poți umbla cu Dumnezeu.
Chiar dacă azi ești doar nămol
Problema e: să vrei
Să-ți fie dor.

Daniel Chirileanu, Corigenți la… a doua venire, , pag. 308

Să întrerupem puțin istorisirea.
Fiul cel mic a zis: ”Tată, dă-mi ce mi se cuvine!” A strâns totul și a plecat într-o țară îndepărtată, iar acum e liber. Face ce vrea el. Nu mai sunt nici un fel de îngrădiri. Poate să se bucure de viață…

Și astăzi lumea oferă posibilități de a cheltui averea, sănătatea, educația aleasă, timpul prețios. Și azi, mai mult ca oricând, vrăjmașul orbește pe tineri cu plăceri și bucurii momentane, cu scopul de a-i ruina fizic, moral și mintal. El știe bine cu ce fel de material are de-a face și el și-a pus în joc toată înțelepciunea sa infernală, ca să născocească obiceiuri și plăceri pentru tineri, care să-i despartă de Isus.

Atrași de curentul irezistibil al satisfacerii plăcerilor de moment, tinerii pleacă. Unii poate locuiesc tot în același loc, dar sunt departe de Dumnezeu. Comoara puterii tinereții e risipită. Anii prețioși ai vieții, puterile minții și strălucitele idealuri ale tinereții, totul e mistuit de flacăra plăcerilor. Răspunsul lor la chemările și apelurile lui Dumnezeu este la fel pentru toate vârstele: ”N-am timp acum!” Și anii trec și nu se mai întorc. Oare mâine, nu va fi prea târziu?

Vor înțelege ei oare la timp urgența și importanța chemării divine? Cei care cunosc, și îi pot ajuta, să o facă în timpul rămas, întinzând astfel o mâna de ajutor într-un impas greu. Doamne ajută! Doamne, dă izbândă!
Amin!

Să revenim la discuția pe care am început-o. Femeia din avion l-a întrebat pe pastor:
– Dar dumneavoastră cu ce vă ocupați?

Acesta i-a răspuns:
– Cum v-am spus și mai înainte, și eu caut să mă bucur de viață și caut să mi-o fac cât mai plăcută. Serviciul meu este să vorbesc oamenilor despre Dumnezeu și despre relațiile lor cu Dumnezeu.

Mirată, dânsa m-a întrebat:
– Probabil că faceți aceasta într-un mod organizat, în cadrul vreunei biserici. Nu-i așa?

– Da, i-am răspuns.

– Și care biserică? m-a întrebat curioasă.

– Biserica adventistă de ziua a șaptea.

N-a lipsit mult să cadă de pe scaun. M-a întrebat apoi, cam repezită:
– Cum poți fi în același timp adventist și să te bucuri de viață, să fi fericit, chiar cum ai spus adineauri?

I-am răspuns liniștit:
– Da, și eu am crezut odată că religia este un șir de „da” și „nu”. Și eu am simțit odată, ceea ce simțiți dumneavoastră acum, dar apoi am căutat să cunosc pe Isus Hristos prin experiența personală. De atunci viața mea s-a schimbat radical. Cu cât Îl cunoșteam mai mult pe Isus, cu atât mai multe motive aveam pentru a renunța la plăcerile lumii acesteia. Am observat că toate plăcerile pe care mi le doream, mă îndepărtau de Isus. Dar am început să renunț la ele. Cu cât renunțam la aceste lucruri, cu atât mai mult simțeam că El pune ceva mai bun în locul plăcerilor trecătoare ale lumii.

– Vă amintiți, reîncepu vecina de canapea, că la început spuneam cât sunt de fericită și cât de mult îmi place să mă distrez. În realitate nu sunt deloc fericită. Nu există iubire în căminul meu. Am ajuns să caut unele lucruri ca Las Vegas-ul și altele, pentru a-mi alunga gândurile că nu este bine ceea ce fac. Toate distracțiile mele nu sunt decât un acoperământ pe care caut să-l pun peste goliciunea inimii mele; iau cu mine mereu alcool și pastile tranchilizante.
Aud uneori, în mintea mea niște dorințe care strigă după ceva mai bun. Mă simt de fapt o străină. Îmi trebuie o experiență ca a dumneavoastră. Vreau să cunosc și eu pe Dumnezeu, ca și dumneavoastră. Oare mă va primi Dumnezeu după atâta timp de înstrăinare?

– Desigur, i-am răspuns, dacă vă întoarceți chiar astăzi, cât nu e prea târziu…Dumnezeu să vă ajute la aceasta!
Amin!

ACELA   SAU   ACTORUL

De ce să Te-alegem pe Tine Isuse?
Tu nu știi fotbal, nici tangou și nici război.

De ce să te urmăm?
Când niciodată n-ai venit cu noi prin discoteci
Și niciodată n-ai dansat.
n-am auzit că-ai fi cântat cândva măcar un singur rock adevărat.

Toți fanii tăi cu chipuri de icoană
Sunt depășiți ca orice utopie.
Și toți, niște martiri cu capu-n nori;
Nu știu de altceva decât să creadă.

Nu ești patron sau lider militar separatist,
Nu ești nici stea de film
N-ai tatuaje, nici pletele murdare și porți încă sandale,
Când sunt la modă cizmele cu pinteni,
Chitările și aparatele cu căști.

Ce semne, ce minuni mai știi să faci?
În veacul nostru bântuit de alte ritmuri.
Noi, toți, cu cizmele din piele, cu pinteni și cu plete nespălate;
Cu rock pe buze și în căști,
Cu hainele doar zdrențe și dragostea murdară;
Avem nevoie de un star, ne trebuie un lider!
De asta întrebăm: „Ești Tu Acela?”
Sau așteptăm pe altul?
……………………………………………..
Da, …  Eu sunt.
Dar cântul Meu e mult mai lent,
Pentru că nu poți purta crucea cântând rock.
Și-aveți dreptate, mai port încă sandale
Fiindcă la inima omului se ajunge numai pe jos.
Nu-s lider militar, pentru că nu poți iubi și ucide.
Nu sunt nici stea de cinema, Actorul nu sunt Eu,
Actorul este el – Înșelătorul –
El m-a rănit, deci tatuaje am; în piept, pe mâini, pe frunte și picioare.

Actorul va juca un ultim episod.
Actorul nu sunt Eu, actorul este el – Înșelătorul.

Eu,… Sunt Acela… care-am murit pentru că v-am iubit.

Daniel Chirileanu, Un vuiet pe ‘nălțimi, pag. 46

Fiul risipitor și-a venit în fire. După ce a cheltuit totul printr-o viață destrăbălată, a venit o foamete în țara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Era dezamăgit. A ajuns să se îngrijească de porci.

Mai devreme sau mai târziu apare criza. Ea de fapt face gândurile să se întoarcă din nou la Dumnezeu, către Tatăl. Acum începe să capete o viziune nouă cu privire la evaluarea valorilor. A ajuns să cunoască din proprie experiență, că după plăceri, urmează sărăcia, robia.

Ușa pe care o crezuse a libertăților, nu era decât intrarea în închisoarea patimilor ce-l stăpâneau acum. În final, lumea ne oferă doar lipsuri, neîmpliniri, dezamăgiri și niciodată realizări depline și statornice.

„Fericirea izvorâtă din bucuriile pământești, este tot atât de schimbătoare ca și împrejurările care îi dau naștere, dar pacea lui Isus este o pace continuă și dăinuitoare.”

Gândul întoarcerii la Dumnezeu, în biserică, devine tot mai insistent, mai puternic. Duhul lui Dumnezeu lucrează pentru a-l aduce pe cel plecat, înapoi. În anii neliniștiți ai tinereții lui, fiul risipitor socotea pe tatăl său, un om aspru și sever. Cât de cu totul altfel îl înțelegea acum!

La fel, și aceia care sunt amăgiți de Satana, cred că Dumnezeu este aspru și sever. Ei își închipuie că Dumnezeu așteaptă să-i poată condamna și pedepsi, și nu este dispus să primească pe păcătos cât timp mai este un motiv legal pentru a nu-l ajuta. Legea Lui o privesc ca pe o restrângere a fericirii oamenilor, un jug greu de care ar vrea mai bine să scape.

Dar omul ai căror ochi au fost deschiși prin iubirea lui Hristos, vede pe Dumnezeu plin de îndurare. Acestuia, Dumnezeu nu-i mai apare tiran și nemilos, ci ca un tată plin de dorința de a îmbrățișa pe fiul pocăit.
„Mă voi duce la tatăl meu si-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta…”La fel de hotărât ca atunci când a plecat de acasă, fiul risipitor pornește acum înapoi. Nu-i pasă de cei care-l arată cu degetul și râd de cel zdrențuit acum.

După ce te ajută să risipești, lumea te batjocorește, caută să pună piedici pe drumul întoarcerii la Dumnezeu. Grea încercare…dar ceva nespus de profund îl atrage pe fiu către casă: iubirea tatălui. Iubirea acestui tată l-a căutat și l-a găsit pe fiul pierdut. Această iubire puternică, l-a înviat cu adevărat pe fiul său mort în păcate. Bunătatea și mila izvorâte din inima acestui tată, i-au dat putere și speranță fiului său să-și vină în fire și să se întoarcă acasă. Dacă n-ar fi existat iubirea tatălui, fiul ar fi fost pierdut pentru totdeauna.

Întoarcerea omenirii pierdute înapoi la Dumnezeu, e posibilă prin iubirea Lui. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…” Tatăl și-a văzut fiul de departe. Îl aștepta. L-a recunoscut. I-a ieșit înainte. Nu l-a mustrat. L-a iubit doar…

Cineva așteaptă; Dumnezeu așteaptă și dorește ca cei pierduți să se întoarcă. Fiul își recunoaște vina lui și nu cere drepturi de urmași. Ajuns însă acasă, el este primit ca un fiu. El este motivul bucuriei tatălui și a celor din casă. Și au început să se veselească.

În ceruri este mare bucurie când un păcătos se întoarce de pe drumul rău la o viață nouă în Hristos. Pentru fiul risipitor întors acasă, aceasta însemna sfârșitul unei vieți mizerabile și nenorocite, dar în același timp și începutul unei vieți noi, o viață adevărată, plină de satisfacții, trăită cu rost, cu un scop înalt.

El s-a împărtășit de iubirea părintească pe care abia de acum a început s-o cunoască și s-o primească în inima sa. Totul a fost ca el să se întoarcă, adică, putem spune că a  avut curajul întoarcerii. Aceasta este de o mare importanță în sufletul unui fiu pierdut. Dumnezeu însuși va întări pașii unui astfel de om și-l va ajuta să-i facă siguri și binecuvântați.
                                                                Amin!

ISUS,   COLEGUL   TĂ‚U   IRONIZAT

Colegul meu de bancă
este de la țară.
Nu prea-I umblat pe la oraș.

Nu-I unul din aceia cu relații,
e altfel;
nu știu cum să spun…
Nu-I arogant, nu-I nici flegmatic;
E-un tip de treabă, n-am ce spune,
dar nu prea-mi place că-I cinstit.

Am bănuit că poate-I pocăit,
sau e călugăr.

Acasă n-au televizor,
nu-I microbist…
Colegii mei râdeau de El;
Pe undeva am râs și eu;
Era prea depășit.

În noaptea asta am aflat că-ar fi plecat.

Am o scrisoare de la El,
Îmi spune:
Deși Eu n-am fost pocăit
Și n-am televizor, nici n-am trăit pe la oraș,
Am fost și-ți sunt prieten;
Te voi iubi pân’la sfârșit.

            ISUS,
            colegul tău ironizat…

Până aici, în parabola Domnului nu este arătat nimic care să tulbure scena bucuriei. Dar până la urmă, Isus introduce un element nou.

Fiul cel mare era la câmp. Când s-a apropiat de casă a auzit muzică și bucurie. A chemat pe unul din robi și l-a întrebat ce este. Când a auzit, s-a întărâtat la mânie și nu voia să intre. Tatăl iese afară și-l invită iubitor în casă la marea bucurie. Răspunsul pe care fiul cel mare îl dă tatălui, dă în vileag adevăratul lui caracter.

– Eu îți slujesc ca un rob. Niciodată nu ți-am călcat porunca. Mie nu mi-ai dat vreodată măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit  acest fiu al tău, i-ai tăiat vițelul îngrășat.

Doi fii sunt în această pildă. Unul e deschis, sincer; își cere dreptul, pleacă, dar se căiește și apoi revine acasă. Cel mare arată acum, că și el socotește robie, îngrădire, viața lui la casa părintească. Între el și tatăl lui nu se crease o legătură de iubire. Și acest fiu își făcuse o imagine greșită despre tatăl său. El n-a ieșit însă din poruncile tatălui său ca să nu piardă răsplata…

Fiul cel mic risipește întreaga parte din avere. Iar cel mare nu dorea decât un ied. Nu dorea o viață destrăbălată, dar un păcat mic… nu strică. Voia să se veselească cu prietenii lui, nu acasă. Deci, avea și el un cerc de prieteni, unde se simțea mai bine ca acasă. Dar el făcuse lucrul acesta în ascuns.
S-au prezentat câteva experiențe ale celor plecați și care s-au întors la Isus. Fiul cel mare nu a plecat din biserică. El slujește. Dar socotește lucrul acesta ca o povară. E greu, dar merită: ești apreciat, ești bine văzut de toți, lăudat și la urmă vei fi răsplătit, socotind că Dumnezeu apreciază în felul acesta oamenii. Oamenii, se uită la ceea ce izbește privirile, dar Dumnezeu Se uită la inimă. El cunoaște totul: motivele ascunse, păcatele îngăduite, viciile păstrate, tendința de a împăca plăcerile lumii cu lucrurile sfinte.

Pentru că nu a experimentat iubirea lui Dumnezeu, i se pare nedrept ca acela care a săvârșit păcate mari, să fie primit cu bucurie în Biserică.

În dreptul fiului cel mare, pilda se încheie fără a spune dacă mândria lui a cedat și dacă a intrat în bucuria celor din casă.

Urmează ca fiecare să decidă în dreptul său, pasul pe care dorește să-l facă. Aproape mântuiți, lângă ușă… Sau, reconsiderând totul ca să intrăm în bucuria Stăpânului, Tatălui. Alegerea ne aparține. Să avem grijă să fie alegerea cea bună pe care o așteaptă și Mântuitorul.

                                                                AMIN!

Acum, la urmă, se pare că trebuie să schimbăm ceva. Ne-am propus la început să cercetăm parabola fiului risipitor, dar ea ne vorbește despre doi fii risipitori, și am descoperit de fapt, „Parabola unui tată minunat, gata oricând să primească pe păcătosul pocăit.”

De ce pleacă tinerii?

Mai întâi ei se pierd în familie, apoi… în biserică. Aici fiind, se înstrăinează. Ei nu au o legătură personală cu Hristos. Ei nu sunt îndrumați spre El, și religia pare în ochii lor doar un sistem de restricții. De multe ori, familia are breșe și îndepărtarea pare ușurată. Pe de altă parte, lumea își prezintă reclamele ei atrăgătoare, arătând viața parțial și doar momentele de satisfacție ușoară ce le poate oferi.

„Dar voi, nu vreți să vă duceți? Doamne, la cine să ne ducem?” Căci lumea cu pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac, găsește adevărata fericire. Frații mei tineri, să avem grijă ce citim, ce ascultăm sau ce obișnuim să privim. Să cântărim bine invitațiile pe care prietenii ni le fac. Să nu lăsăm ca acestea să ne îndepărteze pe neobservate de Isus. Să ne apropiem de El prin Cuvântul Său, să vorbim cu El prin rugăciune, să lucrăm împreună cu El pentru salvarea semenilor noștri. Vom găsi altfel adevăratul rost al vieții.

Ai pornit cumva pe o cale aleasă de poftele tale? Te-ai îndepărtat cumva de Dumnezeu? Ai încercat să te desfătezi cu fructele fărădelegii? Au dat greș planurile tale? Ești undeva singuratic și părăsit? Nu uita că Dumnezeu te iubește, te izbăvește încă și te așteaptă. Vino acasă, cât mai curând! Vino acasă! Oriunde ne-am afla, un glas insistă: „Sculați-vă și plecați, căci aici nu este odihnă pentru voi!”

Vino la Tatăl tău. El te cheamă și zice: „Întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat.” Isaia 44:22. Fiu pierdut, sau fiică pribeagă, întoarce-te acasă! Tatăl tău te așteaptă de mult cu brațele deschise, cu brațele întinse… Te așteaptă chiar pe tine, vino la El acum!
                                AMIN

RĂ‚TĂ‚CIRE

De multe ori
Uit că sunt al Tău, Dumnezeule;
Închei afaceri cu vânzătorii de zei,
Te vând, Te cumpăr înapoi
Și iar Te vând…
De fiecare dată mai ușor, mai ieftin;
Dar Te răscumpăr din ce în ce mai greu…
Că Te scumpești mereu.

Nu știu când am învățat joaca asta nebună,
Dar mă trezesc jucându-mă,
Oare de ce numai străinii Te adună,
Iar eu Te vând în fiecare lună?
…Poate pentru că Te-am moștenit de la tatăl meu?

Erai în moștenire,
Stăteai la mine, dar nu erai al meu.
Cu timpul m-am crezut stăpân pe Dumnezeu
Și Te-am pierdut.

Acum, aș vrea să vii din nou acasă,
Sunt prea sărac să Te mai cumpăr înapoi.
Dar, dacă vii,
Ne-om așeza la masă
Și Tu vei frânge pâinea,
Iar eu Te voi sluji;
Să știe vânzătorii de dincolo de gând
Că-s prea bogat să Te mai vând.

Daniel Chirileanu, Corigenți la… a doua venire, pag. 12

Material preluat de la www.intercer.net