Iisus revine in slava Sa

CUPRINS:

1.    Deschidere 70 IC – Vin’ la Isus azi, nu’ntârzia
2.    Rugă
3.    Poezie: În așteptare
4.    Introducere
5.    COR+COM 88/100 O, ce frumos e să-nvățăm
6.    Tema I
7.    Tema II
8.    COR+COM 51/100 Când necazuri întâlnești
9.    Tema III
10.  Poezie: Mai e puțin! COR+COM 88/100 O, ce frumos e să-nvățăm
11.  Tema IV
12.  Tema V
13.  COR+COM 51/100 Când necazuri întâlnești
14.  Poezie: Va reveni Isus curând!
15.  Încheiere
16.  Închidere 292 Numai cu Isus voiesc a merge
17.  Rugă
18.  Postludiu – ieșire

ÎN   AȘTEPTARE

       Inimile noastre bat la cruce
Unde inima Domnului a-ncetat să mai bată
Noi am continuat să trăim la mormântul Său
De pe care piatra tăcerii eterne a fost răsturnată.
În Sanctuarul ceresc, în palmele dragostei Sale
Chipul mântuirii noastre se oglindește
Chipul nostru trecut prin focul de topitoare iubire
Prin sângele Său, în fața Tatălui El ni-l strălucește
Aici a venit și aici a murit
Moartea Lui, viața noastră cea de ieri
Aici a-nviat și de-aici S-a ‘nălțat
Și tot aici, după făgăduință, va veni.
Întârziate, profețiile își găsesc împlinirea
Istoria urcată-ncet din răsărit, coboară grabnic în apus
Totul aleargă să câștige clipa pierdută
Și somnul nu fuge așteptându-L pe Domnul Isus.
Între clopotele pământului și trâmbițele cerului
Marile semne profetice sunt pe sfârșite
Galileeni ai zilelor de-apoi suntem noi
După Domnul, cu privirile spre cer ațintite
Vino Doamne,
Inimile noastre nu bat nimănui altcuiva
Bat odată cu ceasul vremii, venirea Ta.

 Benone Burtescu

Mâna lui Dumnezeu desfășoară sulurile profetice, și prin Duhul Sfânt mințile sunt luminate spre înțelegere. Profeție, după profeție își găsesc împlinirea în istorie. Orice om credincios sau necredincios, ținând într-o mâna Biblia iar în cealaltă istoria, trebuie să recunoască exactitatea cu care Cuvântul lui Dumnezeu și-a găsit împlinirea de-alungul veacurilor.

Un singur eveniment către care converg atâtea semne prevestitoare a mai rămas de împlinit: măreața și glorioasa revenire a Domnului Hristos. Către acest eveniment au privit creștinii din toate timpurile, constituind sensul și ținta vieții lor. Cu ochii pironiți spre răsplătire au înfruntat martirii eșafodul, sfâșierea fiarelor sălbatice, răcoarea celulelor, singurătatea munților și orice manifestare de ură sau prigoană a împotrivitorilor din toate timpurile.

La mijlocul secolului XIX a avut loc o mare trezire spirituală, iar data de 22 octombrie 1844 a devenit memorabilă, chiar dacă înțelegerea profeției din Daniel 9:25 a fost greșit interpretată. Se aștepta venirea lui Isus. El a venit într-adevăr, dar nu pe pământ, ci în Sfânta Sfintelor, în ceruri, ca Mare Preot și Mijlocitor pentru salvarea tuturor acelora care L-au iubit, L-au dorit și L-așteaptă cu dor.

Cu acea ocazie s-au făcut pregătiri atât de intense, mărturisiri atât de sincere, remușcări atât de mari încât dacă ele s-ar repeta astăzi, lumea ar arăta cu totul altfel, iar revenirea Domnului Hristos ar fi mult grăbită, sau …. poate că ar fi avut loc de mult.

Tot cu acea ocazie au fost compuse imnuri inspirate despre acest minunat și măreț eveniment, imnuri ce au devenit curând leit-motivul unui popor ce așteaptă. Milioane de așteptători erau însuflețiți de ele.

Cel mai mare poet și compozitor al începutului mișcării advente a fost Uriah Smith. În multe din lucrările sale observăm viziunea întâlnirii cu Domnul, care a însuflețit întreaga sa viață.

Într-una din zile meditând la făgăduința împlinirii în curând a speranței tuturor veacurilor, el ia pana și sub inspirație divină, scrie: Vești de sfântă speranță… El a pus aceste versuri pe melodia binecunoscută care avea ca temă așteptarea întoarcerii celor plecați pe front.

A devenit cântarea zilelor de foc din jurul datei de 22 octombrie 1844, dar flăcările ei nu s-au stins nici până azi. O cântă prima comunitate din lume. organizată la Washington și face în jurul ei istorie până astăzi.

Cântată astăzi ea ar trebui să ne unească inimile în întâmpinarea Domnului Isus, ar trebui să ne limpezească gândurile spre o înnoire a vieții, pentru marea întâlnire.

 „Eu vin curând”– șoptește orice clipă. Acest „Eu vin curând” este vârful strălucitor al edificiului marilor făgăduințe: explică însuși rostul faptelor de a trăi, întregindu-i parcursul. E făgăduința vieții, începutul veșniciei pentru cei mântuiți.

Acest mesaj e transmis lumii, unei lumi desprinse de El, prin însăși voia ei, și apoi unită din nou cu Dumnezeu… însă… cu prețul unei vieți, a scumpului nostru Mântuitor. Numai astfel a fost posibilă împăcarea, restabilirea lucrurilor și primirea de către noi a unui nume nou, așa de prețios: a d v e n t = așteptător. Da, Domnul Isus spune: „Eu vin curând”.

Pași se aud în cer, pași în timp și în spațiu, tot mai aproape, aproape, chiar la uși! Ne surprind? Sau suntem în așteptare? Răsună în inimile noastre ca o dulce melodie, sau ca un semnal de alarmă? Ne deranjează în alergările noastre, sau constituie bucuria și unicul sens al vieții trăite pe pământ? Ne strică planurile de viitor, sau sunt chiar împlinirea lor?

Dumnezeu citește în inimile multora împotriviri ascunse, pe fața altora vede împotriviri fățișe sau striviri de conștiință prin compromis. Pe unii îi surprinde stând de mult timp la răscruce, nehotărâți. Alții, sunt pe calea cea bună, dar se despart deseori de ea, și tot atât de des se întorc înapoi, între zidurile negre ale păcatului.

Ochii Lui urmăresc cu o deosebită atenție pe aceia care deși sunt puțini la număr, s-au dăruit cu totul drumului îngust al renunțării la păcat, al statorniciei și al ascultării, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus. Aceștia sunt cei care vor fi găsiți pregătiți pentru a fi mutați ca și Enoh, Moise și Ilie în Cetatea sfântă, ca și caracterul lor. Aceștia sunt oameni în care Dumnezeu se poate încrede, care îl reprezintă cu cinste și care sunt o priveliște pentru lume, îngeri și planetele necăzute din Univers.

Sunt și eu printre aceștia? Sunteți și dumneavoastră?

Dumnezeu așteaptă de la fiecare dintre noi să fim ambasadorii Săi, reprezentanți ai caracterului Său Sfânt, model de viețuire creștină, martori ai Săi, oricând și oriunde: în Ierusalim – adică în Biserică, în ludea – în familie și printre rude, în Samaria – printre prieteni și cunoscuți și până la marginile pământului.

                                                                

După ce a spus aceste cuvinte încredințând ucenicilor mandatul misiunii lor: „Și voi veți primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, și-mi veți fi martori” – Domnul Hristos s-a înălțat la cer și un nor L-a ascuns de ochii lor. Dar prin ochii credinței ei, ucenicii acelor vremuri, și în toate timpurile până la noi, urmașii Săi au putut vedea mâinile Sale întinse spre binecuvântarea acelora care se înrolează sub steagul Său însângerat, dar biruitor. El privește spre cei rămași aici, pe pământ cu nespusă iubire. El cunoaște din proprie experiență, lupta cu ispitele, frământările vieții, agonia morții. El știe unde și cum îi lasă pe acești prea puțini reprezentanți ai Săi dar prea dragi și nespus de prețuiți în ochii Săi. Către ei noi toți care dorim să-L urmăm cu devoțiune până la capăt Mântuitorul ne transmite cel mai mângâietor mesaj: „Iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacului.”

Cine gândește superficial nu poate înțelege ce înseamnă: "Eu sunt cu voi", în timp ce El pleacă. Dar pentru un ucenic credincios oricât ar fi de trist că aceasta ar fi ultima oară când trecea Domnul Isus printre ei, făgăduința auzită era minunea cea mai mare. Stă în posibilitatea Domnului Isus proslăvit să plece și în același timp să rămână cu ei… și cu noi. Prin Duhul Său cel Sfânt El este cu noi când se frânge pâinea, când vântul suflă încotro vrea, fără să știm de unde vine și unde se duce, când prevestiri rele lovesc în clopotele vremii. Cei doi îngeri care au zăbovit în norul ce-1 însoțea pe Domnul la înălțare, au afirmat: „Acest Isus, care S-a înălțat din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer.”

Recomandând ucenicilor statornicia în fața evenimentelor prevestitoare ale revenirii Sale, însuși Domnul spunea: „Când veți vedea petrecându-se toate acestea, să vă ridicați ochii spre cer, căci izbăvirea voastră se apropie.” Învățăm de aici că, cine este legat de suflet de făgăduința reîntâlnirii cu Domnul, va avea privirile ridicate spre cer, dincolo de ceea ce se petrece în jurul său, obișnuit și comun – el va privi către o devenire veșnică. Un nor de îngeri L-a ascuns de privirile ucenicilor când  S-a-nălțat la cer.Un nor de îngeri – norul cel alb – cum îi spun cei ce-L iubesc, îl va descoperi pe Mântuitorul credincioșilor care Îl vor aștepta.

Vestea că El va veni în curând, nu mai este doar un ecou al glasului care a răsunat odinioară pe Muntele Măslinilor, ci, preluată de mii și mii de așteptători, devine trâmbița răsunătoare care vestește unei lumi întregi că împlinirea făgăduinței este la hotarul timpului, că norul cel alb este gata să se arate și că în curând, foarte curând, marea familie a celor mântuiți de pe pământ va fi reunită cu marea familie din ceruri, spre a fi veșnic nedespărțiți, prin Acela care ne-a iubit atât de mult !
                        Amin!

A doua venire a Domnului Isus are doua faze distincte ce se petrec la 1.000 de ani una de cealaltă.

Mai întâi, Domnul vine – dar, după toate sfintele relatări, nu până pe pământ. El va coborî pe norul alb în chip maiestos, pentru a-i salva pe cei credincioși din noaptea strâmtorării Iui Iacov și pe toți credincioșii și drepții Lui, care au trăit vreodată pe pământ.
Cu ocazia învierii speciale vor ieși din morminte slăviți toți aceia care au murit în credința soliei îngerului al treilea. „Orice ochi Îl va vedea, și cei ce L-au străpuns.” Aceia care au râs și au batjocorit pe Isus, și cei mai violenți împotrivitori ai adevărului și ai poporului Său vor fi înviați ca să-L vadă în slava Sa și să vadă cinstea pe care o primesc cei credincioși și ascultători. Apoi, are loc învierea generală a tuturor celor credincioși și transformarea celor care sunt în viață, întâlnirea noastră cu Domnul având loc în văzduh.

„Căci însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu Se va cobora din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii care vom fi rămas, vom fi răpiți împreună în nor, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh.” (Urmează apoi întâlnirea în văzduh și zborul de șapte zile până la Marea de Cristal.)

Acesta este momentul la care noi foarte adesea ne referim, când spunem „a doua venire”. Acest moment, prea așteptat de unii, prea neașteptat de alții, dorit cu toată ființă, urât cu toată puterea, susținut până la jertfă, combătut până la prigonire, este momentul crucial în fața căruia fiecare om va trebui să aleagă. Orice om se va închina cuiva: fie Dumnezeului Prea Înalt, păzind poruncile și slujindu-I cu credincioșie, fie preceptelor omenești, primind pe mână sau pe frunte, semnul fiarei. Alegerea stă în puterea voinței și acțiunii noastre, pe baza propriei noastre alegeri! Astăzi, acum, fiecare din noi hotărâm unde ne vom petrece veșnicia.

Cât despre noi, fericirea noastră este să ne apropiem de Dumnezeu și din tumultul stresului cotidian să ne înălțăm zilnic privirea către sferele cerești, de unde așteptăm cu dor pe Acela pe care Îl iubim, Îl urmăm și alături de care dorim să trăim veșnic împreună.
    Amin!

MAI   E   PUÅ¢IN!

Mai e puțin!
Nu ne mai ajung zilele să ne gândim la viitor!
Sângele ispășitor
așteaptă să fie curățit de pe altarul aurit
din Sanctuar.
Valul de har,
din ce în ce mai greu
ajunge, sa sfărâme inimi de piatră.
Străjerii arată
că noaptea s-a dus…
E totu-n zadar?

Mai e puțin!
Anii s-au scurs ca lunile,
lumile ca săptămânile.
Săptămânile ca zilele….
Așa ne vom trezi mâine pe pragul veșniciei,
Prea obosiți de goana după pâine,
Prea ocupați mai mult de oglinzi
și ce mai vinzi !
Adunați pe lângă minunile lumii,
În același timp îngroziți și atrași de ele,
deși printre stele se aud zăngănind armele
semne și ele,
că vremea s-a împlinit
Și de pregătit,
Cât ne-am pregătit pentru sfârșit?

Mai e puțin!
Și visul vostru va fi realitate,
Când inimile voastre schimbate
Îl vor putea vedea!
În fața Sa, cum vom justifica
Timpul pierdut în lustruirea vasului de lut,
deja pierdut ?

Mai e puțin!
Când vom pleca spre cer,
ne vor rămâne aici,
neterminate,
planurile, multe abandonate,
din lipsă de motive, poate!…

Mai e puțin !
Deși ne place să credem
că nu trebuie să vedem nimic în viitor,
totuși, nu mai e nici un mister:
VINE ISUS, SĂ‚ NE DUCĂ‚ LA CER!    

O fărâmă de viziune din splendoarea mărețului eveniment al revenirii ne descoperă un amănunt la care poate prea puțini au meditat.
De ce a ales Domnul Isus Muntele Măslinilor ca loc de înălțare a Sa de pe pământ? De ce nu Sionul sau M oria, sau dealul Golgotei, unde mâna Sa străpunsă a unit cerul cu pământul? De peste tot El fusese lepădat, batjocorii și alungat, în Muntele Măslinilor El găsise adesea liniștea Sa, deși grădina Ghetsemani era la poalele muntelui, încărcată de toată amintirea chinului Său de moarte pentru salvarea neamului omenesc. Erau și multe amintiri frumoase! Aici, chiar pe locul acesta, copiii și mulțimea i-au ieșit în întâmpinare cu ramuri de finic și de palmier, pregătindu-I intrarea triumfală în Ierusalim.

Aici, în acest loc plânsese El pentru „cetatea nepocăită!” Din acest loc al înălțării Sale se zărea Betania, cu casa lui Lazăr, și simți din nou dintr-acolo mireasma mirului de nard curat din vasul de alabastru al Mariei. Aici stătuse de vorbă cu ucenicii Săi de nenumărate ori, aici le predase El cele mai frumoase lecții ale iubirii mântuitoare și chiar despre semnele revenirii Sale. Mărturia zice: „Dumbrăvile și vâlcelele muntelui fuseseră sfințite de rugăciunile și lacrimile Sale.”

 Nu în mod arbitrar a ales Domnul Muntele Măslinilor ca loc al înălțării Sale. Motive înalte și temeinice erau la baza acestei hotărâri. De pe Muntele acesta vroia să se înalțe la cer. Tot pe vârful muntelui acestuia Se va odihni piciorul Său când va veni a doua oară, ca Domn al Domnilor și Împărat al Împăraților.

Acest „când va veni a doua oară” amintit aici, se referă la momentul revenirii Domnului pe pământ, la sfârșitul celor 1.000 de ani petrecuți cu sfinții în cer. Atunci, la atingerea lui, Muntele Măslinilor se va despica în două se va face un șes mare și o atingere cerească va curăți locul unde va fi coborâtă cetatea sfântă, Noul Ierusalim. Pământul va fi curățit prin foc, în timp ce flăcările nu vor atinge cetatea și Domnul își va muta astfel definitiv reședința Împărăției Sale.

Dacă slava Templului lui Solomon a apus, dacă prigonirile au distrus multe biserici, prefăcându-le în ruine, templul adorării lui Isus nu 1-a putut distruge nimeni, nici focul, nici apa, nici schingiuirile, nici decapitările, nici amenințările, nici decretul duminical care va urma, nici scoaterea de sub scutul legii, nici decretul final de omorâre a creștinilor. Ceasurile profetice se apropie de ultimul gong. O recunosc istoricii, sociologii, oamenii mari ai acestei lumi.

Să ne suim în turnul de strajă al templului unei inimi curate și să ascultăm acolo ecoul ființelor îmbrăcate în alb de stele care spun: „Isus este gata să vină mai repede și mai minunat decât îți închipui tu! Fii gata! Pe haina albă să nu fie nici o pată! Cununa răsplătirii să nu lipsească de pe cap! Cetatea Ierusalimului este gata! Tot cerul este în pregătire pentru tine, pentru voi, toți, care-L iubiți pe Domnul! Vine, da, vine să vă ia acasă la Dumnezeu!

Viitorii cetățeni ai Noului Ierusalim se pregătesc intens în aceste zile, cu toată seriozitatea, plenar și cu succes. Pastori, prezbiteri sau membri laici sunt amplu încadrați în ofensiva lor, ca încheierea ce este gata să aibă loc să cuprindă un seceriș cât mai bogat de suflete pentru măreața sărbătoare a revenirii Domnului Hristos, evenimentul cel mai sublim, mai minunat și unic în istoria pământului și chiar a Universului.

Sub călăuzirea Duhului Sfânt, organizatorul și călăuzitorul tuturor acțiunilor și eforturilor evanghelistice, lucrarea de vestire a acestui eveniment și a pregătirii în vederea lui va ajunge la urechile și la inima oricărui suflet. Nimeni nu va putea spune: „eu nu am auzit, eu nu am știut.”

Nu este de mirare că mulți resping, râd și batjocoresc făgăduința revenirii Lui. Au râs de Noe și de cei ce l-au ajutat să construiască corabia, dar nu și după ce a început potopul.

Au râs și de Lot în Sodoma, când el le-a spus că Dumnezeu va nimici orașul pentru mulțimea fărădelegilor lui, dar nu și după ce a început să cadă din cer foc și pucioasă!

Au râs și au batjocorit pe toți creștinii secolelor trecute, care, cu prețul vieții au trecut ștafeta din mână în mână ajungând până la noi, reprezentanții secolului XXI, chemați să ținem sus steagul însângerat al Prințului Emanuel, și să vestim oricând și oricui că vremea lumii este spre apus și că în curând, mai curând decât așteptăm cel mai pregătit advent, Domnul Hristos va veni.

Semnele timpului sunt elocvente chiar și pentru cei care își închid inima, ca să nu creadă și urechea ca să nu asculte adevărul Evangheliei. Cutremure, inundații, ciocniri armate, neînțelegeri între popoare, în familii, între oameni, dar mai presus de acestea, unirea protestantismului cu puterea papală, întinzând împreună mâna peste abis – spiritismului pot fi semne că îngerul harului este în perspectivă să-și ia zborul de pe pământ, spre a nu se mai întoarce niciodată.

Dumnezeu ne cheamă să ascultăm cântecul făgăduințelor
Sale, să privim cerul de stele al promisiunilor Lui față de noi și ne spune: ca lacrima de curată să fie nădejdea voastră și cât vecia de nestrămutată credința voastră, că așa cum v-am promis, voi veni sa vă iau. „Da, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după faptele lui,”

Noi vrem să ducem către lume
Frumosul tot pe care-l știm.
Ne e de-ajuns un Singur Nume:
ISUS, pe care să-L rostim.
Și tuturor sub zări de zare
Și fiecărui, rând pe rând,
Noi spunem arși de nerăbdare:
Va reveni Isus curând !

Noi vrem, durerilor prea grele
Să le găsim senin hotar
Și rostul lumii, către stele,
Să-l înălțăm prin har de har.
Noi trecem lumea pe Ia cruce.
Să vadă ceru-ntreg plângând.
Noi spunem inimii-n răscruce:
Va reveni Isus curând !

De jertfa Lui nemăsurată
Cu jertfa noastră ne-am legat,
Să nu uităm niciodată
Iubire câtă am aflat
De veșnicii suntem rostire
Și dor de cer în orice gând.
Cântăm oricui spre mântuire:
Va reveni Isus curând!

Cât la un pas e de aproape!
Cât peste-un ceas cu el vom fi.
Peste pământ și peste ape.
Isus – e tot ce vom rosti!
Cât loc mai este să ne-adune,
Cât timp salvare-așteptând
Minune de minuni vom spune:
Va Reveni Isus Curând!       

În uriașa clepsidră a timpului au mai rămas doar câteva clipe de har pentru planeta albastră și locuitorii ei. Eveniment după eveniment se precipită, strop după strop din ploaia târzie cad, misionar după misionar vestește Evanghelia, credincios după credincios e sigilat iar în ceruri, nume după nume este strigat, cântărit și prețuit după măsura caracterului Domnului Hristos.

Pentru toți aceia, care au ales și au urmat pe Mântuitorul din dragoste și adâncă devoțiune, cerul întreg este în pregătire. Iată, prin ochii credinței văd deja țara visurilor mele și adeseori mă socotesc ca și sosit acasă, în patria promisă. Undeva, într-un loc uimitor de frumos, într-una din grădinile Universului, unde fructul oprit nu a fost rupt, mărturie pentru noi toți, un pământean de-al nostru a fost dus să vadă, să contemple! Venea dinspre mărețiile lui Dumnezeu și mergea către alte frumuseți ale slavei Sale. Razele celor 7 luni de pe bolta acelei planete se sporeau în frumusețe, mângâind râurile de apă vie cu armoniile lor suave, trecând în luciri argintii peste nemuritoarele păduri și stând la cină cu pacea câmpiilor.

Lumină din lumina celor șapte luni căzu blând pe chipul Său, pentru a-l putea parcă recunoaște mai bine. O ramură de palmier ținea în mâna dreaptă și pe fiecare frunza era scris: "biruință", răsplătirea trudei de veacuri a unor mâini mereu în freamăt spre bine.
O cunună albă, de o strălucire orbitoare, era pe capul său. Lumina pietrelor ei, mai strălucitoare decât lumina stelelor, cădea pe fiecare frunză, pe care se putea citi: "curăție", încununarea vegherii de secole asupra furtunii de gânduri, liniștite în pacea unui curcubeu între hotarele tâmplelor sale, sanctuar al hotărârilor vrednice de slavă.

Cu degetul Său, Dumnezeu i-a scris pe frunte: "sfințire", semnul recunoașterii în moștenirea cerească, locuitor al cetății de aur. Când a fost văzut, el era într-o vizită, dar, ca acasă. Numele său de pământean este Enoh, numele său ceresc nu i-l putem rosti. Cine s-a cerut a rămâne acolo cu el, în viziune, s-a zis: "încă nu!"

Amintirea sfântă a acestei întâlniri cu unul de-al nostru, acolo, ne dă speranța și certitudinea, că ramurile de finic, harpele și coroanele de biruitori ne așteaptă și pe noi.În curând, slava Domnului Se va arăta. Cine este sfânt, să vină ! Cine este pregătit și dorește veșnicia, să vină !
Oricine iubește pe Domnul și dorește să-L urmeze, acum și în etern, să treacă de partea Lui. Căci orice ochi Îl va vedea și slava Lui va acoperi pământul, când va veni să aducă răsplătirile Sale și să spună biruitorilor Săi, cu-n dulce glas, ca lui Enoh: "Vino acas’!"
Facă Bunul Dumnezeu, ca și noi să ne numărăm printre trofeele jertfei și dragostei Sale și pentru veșnicie să-I aducem închinare, recunoștință și slavă !
AMIN.

Material preluat de la www.intercer.net