.
Acum doresc sa mergem din nou împreuna în Babilonul de altadata de acum aproape 2600 de ani; Ne aflam din nou în palatul marelui împarat Nebucadnetar martori ai unui alt eveniment impresionant pe care divinitatea l-a considerat vrednic sa fie consemnat în istoria sacra. De-a lungul secolelor acel eveniment s-a dovedit a fi plin de învataminte pentru toate generatiile pana astazi. Momentul cu care s-a încheiat prelegerea trecuta a fost festivitatea de absolvire a cursurilor Universitatii Imperiale.
Aceasta Universitate fusese întemeiata pentru unicul scop de a forma cadrele de viitor ale administratiei babiloniene. Studentii care intrau în acea institutie erau numai tineri de vita nobila, recrutati de împarat dintre toti captivii adusi la Babilon din toate tarile de sub soare pe unde armatele babiloniene si-au întins bratul lor cuceritor. Printre toti se aflau si tineri evrei adusi în urma cu trei ani cu ocazia primei campanii a lui Nebucadnetar în Palestina împotriva Regatului lui Iuda. Asa dupa cum reiese din raportul Biblic, criteriile care au stat la baza selectionarii si admiterii studentilor la acea universitate au fost deosebit de stricte. Tinerii candidati trebuiau sa fie fara nici un cusur fizic si sa faca dovada unei inteligente superioare.
La absolvirea cursurilor ei trebuiau sa faca dovada ca au atins cota maxima a cunostintelor în orice domeniu dat asa încat prin ei garda de maine a administratiei, acel imperiu sa poata cunoaste expansiunea, prosperitatea, stralucirea, puterea si faima, asa cum niciun alt imperiu nu le-au cunoscut vreodata în istorie. In vederea realizarii acestui scop s-a vazut necesar ca tinerilor studenti sa li se confectioneze o noua identitate, de data aceasta babiloniana, si o data cu aceasta identitate s-a mai vazut necesara educarea si a gandirii, obiceiurilor si gusturilor personale, asa încat acestea sa corespunda cu standardele si eticheta curtii imperiale. Si pentru a imprima si mai bine în mintea viitorilor slujbasi împaratesti dependenta lor de împarat cat si stransa comuniune a intereselor personale cu acelea ale tronului, împaratul a dispus ca tinerii studenti sa fie hraniti zi de zi cu aceeasi mancare si bautura care se serveau la masa sa.
Desigur ca nu exista pe atunci o onoare mai mare pentru un slujbas împaratesc, decat sa fie servit cu aceleasi bucate cu care însusi împaratul era servit. Pe de alta parte, cati captivi de razboi nu si-ar fi dorit macar cateva dintre resturile de la masa împaratului? Insa, spre uimirea noastra, am vazut cum patru studenti recrutati din randurile captivilor evrei, îndraznesc sa gandeasca si sa hotarasca, cel putin în ce priveste problema hranei, într-un fel cu totul diferit de cum hotarase împaratul, sfidand conditia lor de robi în care un singur drept le era recunoscut cu sfintenie si anume acela de a se supune orbeste deciziilor stapanului lor. Acesti patru tineri evrei îndraznesc sa vasleasca împotriva curentului, îndraznesc sa riste, îndraznesc sa ceara capeteniei care îi supraveghea sa le schimbe dieta prescrisa de împarat cu o dieta vegetariana. Si aceasta nu neaparat pentru ca ei ar fi fost vegetarieni, ci ca sa poata astfel evita mancarurile necurate si care în plus fusesera închinate idolilor, precum si bauturile îmbatatoare ale mesei împaratului.
Refuzul lor de a se supune marelui lor stapan nu venea nicidecum din acel spirit de neconformism atat de caracteristic varstei tinere, ci era generat de cea mai adanca credinciosie fata de principiile lui Dumnezeu cu privire la mancare si bautura. Daca ar fi ales sa se scuze în fata lui Dumnezeu si a oamenilor ei ar fi putut foarte usor sa dea vina pe conditia de robi, pe situatia de forta majora în care se gaseau. Stand astazi fata în fata cu cazul acestor patru tineri, adeseori ma gandesc cu rusine la faptul ca multi, prea multi dintre crestinii zilelor noastre aleg sa jertfeasca principii divine clare, porunci dumnezeesti categorice si multe juruinte personale rostite candva in fata lui Dumnezeu numai pentru ca situatiile le dicteaza altfel decît cere si asteapta Dumnezeu, sau pentru ca întrezaresc niste avantaje economice mai mari, sau pur si simplu, pentru ca le este teama de a suferi pentru convingerile lor religioase.
Privind la Daniel si prietenii sai si privind si la noi ma întreb: "Oare ar putea Dumnezeu sa se opreasca si în dreptul nostru în aceste zile atat de importante pentru cauza Sa spre a rosti acea proclamatie solemna din Apocalipsa 14,12: "Aici este rabdare sfintilor care pazesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Iisus". Ar putea sa ne recunoasca El prin aceste cuvinte ca apartinem sfintilor Lui urmasi? Sa ne gandim profund la aceasta întrebare fiecare pentru sine.
Pentru Daniel si prietenii sai experienta traita în acei trei ani de studentie de universitate imperiala avea sa se dovedeasca a fi începutul unui lung sir de experiente cu Dumnezeu si totodata si începutul unei cariere plina de succes. Cat de putin visau acei tineri destinul cel mare la care Dumnezeu îi chemase, misiunea pentru care un Suveran mult mai mare decît Nebucadnetar i-a ales, i-a educat si i-a asezat la curtea acelui împarat pagan! In persoana lor Dumnezeu a oferit lui Nebucadnetar si curtenilor lui de seama o marturie sincera si elocventa a adevaratilor sai credinciosi. Dar Dumnezeu dorea sa ofere lui Nebucadnetar ceva mai mult. El dorea ca privirea monarhului sa se îndrepte de la oamenii lui Dumnezeu direct spre El, Suveranul absolut al cerului si al pamantului, asa încat daca va fi posibil, daca si el, Nebucadnetar ar raspunde pozitiv chemarii lui Dumnezeu, atunci acest împarat pagan sa fie numarat printre primele trofee castigate de cer din randul lumii pagane. Jurand un atasament nezdruncinat în inima lor fata de Dumnezeu, si asezand la dispozitia Sa toate capacitatile lor, Daniel si prietenii sai au devenit ambasadorii acreditati ai cerului la curtea lui Nebucadnetar.
De abia dupa ce citim si al doilea capitol al cartii lui Daniel întelegem si mai bine rostul pentru care Dumnezeu a îngaduit ca niste tineri înca la varsta frageda sa fie dezradacinati din tara lor, din sanul familiilor lor si dusi la curtea unui împarat pagan. Acest monarh credea fara nici o umbra de îndoiala în superioritatea zeilor la care se închina, în puterea armatelor pe care le conducea si în întelepciunea sa si a elitei de învatati pe care o stransese în jurul tronului sau. Insa Dumnezeu în îndurarea Sa S-a plecat si asupra acestui om de rang mare si i-a oferit ajutorul necesar ca sa înteleaga si sa recunoasca zdrobitoarea inferioritate a întelepciunii si puterii omenesti, cat si totala neputinciosie si falsitate a închinarii la idoli. Intamplarea descrisa în capitolul 2 al cartii lui Daniel de care ne vom ocupa atat în aceasta prelegere cît si în cea viitoare, se încheie cu succes pentru Dumnezeu. In finalul ei Nebucadnetar, marele împarat, este constrans de proba faptelor sa recunoasca pe Dumnezeul lui Daniel ca fiind suveran peste toti zeii si împaratii.
Iata propria sa declaratie: "Cu adevarat, Dumnezeu vostru este Dumnezeul Dumnezeilor si Domnul împaratilor. Si El descopera tainele, fiindca ai putut sa descoperi taina aceasta". Ce declaratie uimitoare de pe buzele unui monarh pagan! Ce onoare pentru numele lui Dumnezeu! Dar, despre ce taina este vorba aici? Ce taina framantase oare mintea lui Nebucadnetar fara sa fi gasit la zeii lui vreo lumina, o lumina asa cum numai Dumnezeu a putut sa-i ofere? Pentru a întelege mai bine lucrurile va invit sa derulam firul istoriei asa cum ne este prezentata în capitolul 2.
Chiar din versetul 1 al acestui capitol aflam ca în al doilea an al domniei sale, Nebucadnetar a avut niste vise, dintre care unul i s-a parut deosebit de important, ba chiar tulburator de impresionant încat în cele din urma n-a mai putut dormi din pricina lui. Ceea ce a sporit însa si mai mult tulburarea împaratului a fost faptul ca odata trezit din somn, cand a încercat sa-si aduca aminte în ce a constat acel vis, ca sa-l reconstituie, si-a dat seama ca încearca ceva cu totul zadarnic. Visul se stersese cu desavarsire din memoria sa. In credinta sa plina de superstitii el interpreta acel vis ca fiind un solemn mesaj din partea zeilor, un mesaj de o importanta incalculabila pentru el. De aceea nimic nu putea sa-i refaca pacea pana cand nu afla care fusese acel mesaj.
Ca si alti monarhi ai vremii sale, Nebucadnetar pastra în randul curtenilor sai o categorie de slujbasi priceputi în stiinte oculte, oameni despre care toata lumea, si mai ales împaratul, credea ca sunt în stare sa descifreze toate secretele, sa patrunda toate tainele si sa dezlege viitorul. Natural ca Nebucadnetar în starea lui de amnezie totala s-a simtit dator sa faca apel la expertii sai, drept pentru care i-a convocat sa se prezinte cat mai degraba la palat. Si acestia au venit si s-au înfatisat înaintea împaratului. Erau acolo vrajitori, cititori în stele, descantatori si eruditi în întelepciunea chaldeiana. Tocmai pentru ca Nebucadnetar sa fie convins ca visul era cu adevarat un mesaj supranatural, dar care venea nu de la zei ci direct de la un Dumnezeu, care era mai presus de toti zeii lui, era necesar mai întai ca sa se faca dovada ca atat zeii lui cat si toti înteleptii împaratiei sale sunt fara nici o putere în descoperirea tainei mult dorite – visul si talcuirea lui.
Iata-l deci pe împarat fata în fata cu înteleptii de seama ai curtii sale. Fara prea multe ocolisuri Nebucadnetar le-a spus ce s-a întatamplat si care este cauza nelinistii lui. Atunci, un purtator de cuvant al înteleptilor, adresandu-se împaratului cu respect, în deplina supunere, a raspuns împaratului astfel: "Vesnic sa traiesti împarate! Spune robilor visul si îti vom arata talcuirea lui"
De fapt pana atunci, împaratul nu ceruse niciodata ceva mai mult de la ei în trecut. El totdeauna le dadea visele iar ei îi aduceau talcuirea lor. Acum însa împaratul le cerea ceva ce depasea cu mult asteptarile lor. Pe buna dreptate, în mintea înteleptilor au început sa se nasca tot felul de întrebari si ipoteze. Oare, nu cumva împaratul sub motiv ca a uitat visul, încearca sa ne supuna la un examen de capacitate, sau încearca sa ne întinda o cursa? O, cat de mult ar fi dorit ei în acel ceas sa fie în stare sa poata citi gandurile împaratului lor! Fara îndoiala ca daca împaratul le-ar fi dat macar un crampei din visul lui, ei, înteleptii lui, i-ar fi oferit de graba o explicatie cat de cat rezonabila. Insa în mod intentionat Dumnezeu a sters visul din mintea monarhului, tocmai pentru a se putea preveni astfel orice fel de înselatorie din partea vrajitorilor, descantatorilor, cititorilor în stele si a înteleptilor curtii; si sa le descopere si lor cat de false erau pretentiile lor de întelepciune înalta.
Imparatul face acum înteleptilor lui un apel si mai serios de a-i da visul si tîlcuirea lui. Prima data pentru a-i stimula le-a promis daruri si rasplatiri si mare cinste. De data aceasta împaratul le prezinta oferta în forma negativa. "Daca nu-mi veti spune visul, va asteapta pe toti aceeasi soarta, fiindca vreti sa va întelegeti ca sa-mi spuneti minciuni si neadevaruri pana se vor schimba vremurile. De aceea spuneti-mi visul ca sa stiu daca sunteti în stare sa mi-l si talcuiti".
Nebucadnetar traia cu impresia ca totusi înteleptii lui ar sti nu numai visul ci si cat de important este acel vis, si-i banuia ca ar intentiona sa tina ascunse toate acele informatii din partea zeilor pana cand va fi prea tarziu pentru el. Oare nu cumva am de a face cu o conspiratie a curtii, a înteleptilor îndreptata împotriva mea, se întreba în sinea sa Nebucadnetar. In cel de al treilea apel al sau împaratul cere înteleptilor în mod provocator sa-i spuna visul ca sa-si dea seama astfel daca ei sunt în stare sa-i dea o interpretare corecta. Aceasta provocare umpluse masura rabdarii înteleptilor care iau din nou cuvantul si plini de îndrazneala refuza provocare spunand: "Nu este nimeni pe pamant care sa poata spune ce cere împaratul. De aceea niciodata, nici un împarat, oricat de mare si puternic ar fi fost, n-a cerut asa ceva".
Imparatul este înca neconvins de acest argument. Nu cumva tacerea lor voita este un argument ca pun la cale un complot împotriva lui? Alimentat în temerile sale interioare, nelinistea si neputinta împaratului de a se face înteles se transforma acum în manie. Acum împaratul nu mai vede nici o iesire din aceasta situatie decat aceea de a-i ameninta cu pierderea vietii gandind ca prin teroare va putea smulge din mana lor taina visului si talmacirea lui. Represaliile drastice ale unui împarat împotriva slujitorilor lui, poate chiar mai credinciosi, nu era ceva neobisnuit pentru acele timpuri. Prin acele masuri de teroare împaratul nu cauta de fapt decat salvarea propriei sale vieti. Cate capete încoronate n-au fost vazute prabusindu-se în pulbere din cauza ca tocmai aceia care altadata erau oamenii de încredere ai tronului s-au ridicat împotriva suveranului lor, cugeta în sinea lui Nebucadnetar. Poate ca e cazul sa ma apar, sa întreprind ceva în aceasta directie.
Porunca de nimicire a înteleptilor, a familiilor lor cat si a caselor lor deja începuse sa fie pusa în aplicare. In curand acea porunca avea sa afecteze si viata acelor patru tineri evrei care de abia iesisera de pe bancile universitatii. De ce a dat împaratul o porunca atat de aspra, a fost întrebarea pe care Daniel a pus-o cu multa prudenta, discretie si cu mult tact atunci cand a vazut si a înteles ca sabia neînduratoare a împaratului se apropia acum si de viata lor. Afland cum stau lucrurile Daniel a cerut o audienta la împarat. Ajuns în fata tronului Daniel adreseaza împaratului o cerere cu totul neasteptata însotita în mod indirect de o fagaduinta. El l-a rugat pe împarat sa-i acorde timp ca sa-i aduca astfel mult dorita talcuire a visului. Sinceritatea cererii acestui tînar cat si seninatatea si încrederea ce se ascundeau în glasul sau l-au dezarmat pe Nebucadnetar si i-a potolit mania.
Cred ca va dati seama cat de uimit era acum împaratul. Toti înteleptii lui au declarat ca nu este nimeni pe pamant care sa poata spune ce cere împaratul si iata ca acum totusi se gaseste cineva pe pamant care promite sa poata satisface cererea lui. Inteleptii lui cautau sa-l asigure ca numai zeii a caror locuinta nu este printre muritori pot dezlega taina împaratului. Oare nu cumva acest tanar evreu avea acces la sfatul zeilor mai mult decat toti înteleptii lui, se întreba împaratul. Citesc pe chipul lui o liniste si o siguranta în tot ce spune. Oare nu cumva acesta este omul de care zeii se vor folosi?
Intorcandu-se la locuinta sa primul lucru pe care l-a facut Daniel a fost sa-si informeze prietenii de felul cum a decurs audienta sa la împarat si ce hotarare a fost luata acolo. Acum Daniel cere prietenilor sai sa se uneasca împreuna cu el în rugaciune catre Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu sa le descopere visul si talcuirea cerute de împarat si astfel sa le scape viata lor si a celorlalti întelepti care au mai ramas în viata. Certitudinea lui Daniel ca Dumnezeu va interveni în acel ceas de criza pentru a le salva viata se baza pe convingerea ca ei se gaseau exact acolo unde Dumnezeu hotarase ca ei sa fie, ca ei cooperau cu Dumnezeu atat cat le sta în putere în vederea realizarii planurilor Sale cu ei si ca în acel ceas de criza Dumnezeu avea sa le asculte rugaciunile lor si sa le onoreze credinta.
Si asa a si fost. Curand, într-o vedenie de noapte, Dumnezeu descoperi lui Daniel taina visului lui Nebucadnetar. Primul lucru pe carre Daniel l-a facut în acea noapte imediat dupa primirea acelei descoperiri nu a fost de a alerga sa se prezinte în fata împaratului, sau, de a merge sa dea de veste prietenilor sai, ci acela de a se pleca din nou înaintea lui Dumnezeu în închinare, revarsandu-si inima înaintea Maiestatii cerului în cuvinte de recunostinta, de adorare si de lauda. 0, cat de minunate sunt acele momente de partasie cu cerul pe calea rugaciunii cand putem sa-L facem partas pe Dumnezeu la toate framantarile zilnice ale vietii noastre, cand putem sa-i cerem ajutorul, cand putem simti atingerea mainii Sale, cand putem întelege cat de pretiosi suntem fiecare din noi înaintea Sa. Dar, cu cat mai binecuvantate sunt acele clipe în care inima noastra tresalta de bucurie înaintea Sa, cand nu mai nimerim cuvintele potrivite care sa exprime recunostinta si laudele noastre pentru tot ce a facut si a promis ca va face pentru noi, sau acele clipe cand stam tacuti înaintea Sa admirand bunatatea, îndurarea si neobosita Sa grija Parinteasca fata de noi.
Ce lectie mare si însemnata învatam din aceasta întamplare! Viata noastra este supusa zi de zi la tot felul de încercari, ispite, îndoieli sau încurcaturi. La cine sa alergam dupa sfat si ajutor atunci cand întelepciunea sau experienta noastra se dovedesc a fi prea sarace? Cand ochii nostri nu vad în jur decat întuneric, de unde ne-ar putea rasari o lumina? Cand nimeni de pe pamant nu ne-ar putea auzi lacrima sau strigatul nostru disperat, cine ne-ar putea oferi o mana de ajutor, cine ne-ar putea mangaia si restabili pacea sufletului nostru?
Prietene drag, ma bucur ca în aceste clipe pot sa raspund la aceste întrebari care nu ne dau pace folosindu-ma de aceleasi cuvinte pe care Daniel si prietenii sai le-au rostit în urma propriei lor experiente cu atata convingere, chiar în fata împaratului: "Dar este un Dumnezeu în ceruri!" Da, prietene drag, este un Dumnezeu în ceruri care sta mereu aproape de tine si este gata sa intervina. Distanta între tine si El este de numai o rugaciune. De aceea vino la El în fiecare zi cu toate pasurile si nevoile tale, cu toate problemele si ispitele tale, cu toate încercarile si îndoielile tale. Povara vietii tale nu va fi prea grea pentru El. El care a luat pe crucea de pe Golgota toate poverile si pacatele noastre. Pleaca-te înaintea Lui cu încredere. Fa din aceasta un obicei. Fii sigur ca El te va primi si pe tine ca si pe Daniel si prietenii sai si va raspunde rugaciunilor tale. El, daca va fi nevoie, îti va netezi cararile vietii, îti va lumina calea, va da la o parte piedicile si-ti va croi un drum chiar prin stanca. Numai nu uita înaltul privilegiu al rugaciunii si fie ca El sa devina bucuria si pricina laudelor tale zi de zi. Amin !
Pastor Octavian Cureteu
Cu permisiune
