.
Ne aflam cu studiile noastre tot la prima parte a capitolului 6, la acea scena profetica cu cei patru cai – alb, rosu, negru si galbui – pe care apostolul Ioan i-a vazut galopînd unul dupa altul pe întinderea cerului la porunca divina. Aparitia cailor, dupa cum am vazut în prelegerea trecuta, era strîns legata de cartea pe care Mielul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Christos o tinea în mîna cu scopul de a o deschide si a descoperi tainele cuprinse pe paginile ei. Dar cartea era pecetluita cu sapte peceti. Trebuia mai întîi sa i se rupa pecetile.
Cînd am încheiat prelegerea trecuta am vazut ca Mielul tocmai aceasta a început sa faca, a început sa rupa pecetile cartii una cîte una. Si cuvîntul profetiei ne spune ca atunci cînd a rupt Mielul cea dintîi pecete, un glas s-a auzit în preajma tronului divin, un glas tare ca de tunet, rostind invitatia: "Vino!" Atunci s-a aratat un cal alb. Si tot asa, dupa aceea s-a aratat un cal rosu. Aparitia cailor reprezinta declansarea unor evenimente care urmau sa se abata asupra bisericii si care aveau sa afecteze viata si bunul mers al lucrarii ei în lume.
Culoarea cailor era deosebit de semnificativa, vorbind despre caracterul experientelor prin care adevarata biserica a Domnului Christos trebuia sa treaca în confruntarea ei cu împaratia lui Satana si cu acel crestinism fals, lumesc si apostaziat care avea sa se dezvolte pe parcursul istoriei crestine. Primul cal, calul cel alb, vorbeste despre biruinta bisericii din primele ei secole, despre neprihanirea vietii si curatia adevarurilor care au caracterizat pe primii crestini. O, daca biserica ar fi ramas în aceeasi inima tematoare de Dumnezeu si atasata principiilor Evangheliei, daca ea ar fi continuat sa se multumeasca doar cu sabia Duhului, doar cu autoritatea si puterea cuvîntului lui Dumnezeu si nu ar fi încercat sa-si sprijine deciziile ei pe autoritatea statului si pe puterea sabiei cezarilor! Fara îndoiala ca biserica Domnului Christos ar fi continuat sa strabata veacurile biruitoare ca sa biruiasca.
Dar dupa calul alb a urmat calul rosu. Culoarea experientelor care s-au abatut asupra adevaratilor credinciosi aveau sa împrumute acum culoarea sîngelui. Asupra adevaratei biserici avea sa se abata acum un val de persecutii dure. Ar fi fost de asteptat, desigur, ca acele persecutii sa mentina si sa întareasca credinta si trairea sfînta a bisericii si pierderea pacii ei sa contribuie la întarirea aliantei si atasamentului ei fata de Iisus. Dar, dupa 200 de ani de persecutie, lumea pagîna a facut pace cu biserica, a asimilat numele de crestin, iar adevarata biserica s-a pervertit, s-a pagînizat si a luat culoarea rosie, culoarea purpurei. Acum crestinismul devenise religia oficiala a statului. Acum biserica a dezbracat hainele umile ale credintei cu care Iisus a îmbracat-o, schimbîndu-le pe purpura si fastul curtilor împaratesti. De aici înainte nimic nu mai era de asteptat decît ca noaptea necredintei si apostaziei sa se lase asupra bisericii si asupra lumii. Si chiar asa a si fost.
M-am uitat si iata ca s-a aratat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mîna o cumpana. Si în mijlocul celor patru fapturi vii, ne relateaza mai departe apostolul Ioan, am auzit un glas care zicea: "O masura de grîu pentru un leu, trei masuri de orz pentru un leu, dar sa nu vatami untdelemnul si vinul. Culoarea neagra si cumpana din mîna calaretului vroiau sa vorbeasca despre întunericul spiritual si foametea spirituala în care biserica urma sa se zbata de aici înainte secole de-a rîndul. Foametea care era anuntata de acea voce cereasca, nu era foamete de pîine, ci foamete dupa auzirea cuvintelor Domnului. Pîinea vietii spirituale a cuvîntului lui Dumnezeu avea sa fie luata de conducerea bisericii de la gura poporului si dramuita cu zgîrcenie în ratii foarte mici si platite foarte scump.
Slujbele religioase ale bisericii aveau sa devina atît de încarcate de fast si ceremonii, de traditii si obiceiuri de provenienta pagîna, încît cuvîntul lui Dumnezeu avea sa fie din ce în ce mai putin gasit în acele servicii de cult. Grîul si orzul vîndute la acelasi pret, dar ati remarcat, cantitatea de orz era de trei ori mai mare. Lucrurile fara valoare pentru hrana, fara putere mîntuitoare, aveau sa se înmulteasca. Dar cumpana din mîna calaretului mai anunta si alte vesti rele. Calaretii de pe cei patru cai vazuti de apostolul Ioan în viziune, sînt simbolul conducerii bisericii din acea perioada.
Cumpana din mîna calaretului era simbolul justitiei civile. Aceasta vrea sa spuna ca administratia bisericii din acea perioada de foamete si întuneric avea sa fie împartitorul dreptatii nu numai în chestiunile religioase, ci si în cele civile. Unirea bisericii cu statul a plasat biserica în centrul politicii lumii, asa încît, de fapt, adevaratii cîrmuitori ai regatelor lumii devenisera cardinalii si episcopii. Papa de la Roma, cu timpul, avea sa devina supremul pontif al crestinatatii si al lumii, omul în fata caruia toti trebuiau sa tremure în supunere si ale carui decizii deveneau lege pentru toti. Hrana si dreptatea administrate de aceeasi mîna si cu aceeasi cumpana. Pretul fixat aici pentru grîu, ca si pentru orz este o aluzie vadita la spiritul comercial care a patruns, a corupt si a dominat conducerea bisericii Evului Mediu facînd din ea mai degraba o pestera de tîlhari.
Traficul murdar al indulgentelor prin care oamenilor sarmani si naivi li se fagaduiau în schimbul unei sume de bani mila si rabdarea lui Dumnezeu este o marturie a coruptiei din acele timpuri, coruptie atît în ceea ce priveste predicarea cît si trairea adevarului. Mita, aviditatea clerului pentru a se înavuti, desfrîul, crimele si nelegiuirile celor ce purtau raspunderi asupra turmei Domnului Iisus stau ca o marturie trista a faptului ca tocmai aceia care au fost chemati sa fie slujitorii lui Christos, chemati sa dea hrana turmei si sa împarta drept cuvîntul adevarurilor lui Dumnezeu, s-au dovedit a fi promotorii pacatelor, libertinajului si stricaciunii.
Desigur ca în asemenea conditii, cuvîntul curat si hranitor al lui Dumnezeu nu mai putea fi auzit de la amvoanele bisericii oficiale, însa el urma sa se gaseasca din belsug în unele locuri, nevatamat de coruptia si ratacirile bisericii oficiale si nedramuit de cumpana strîmba a celor lacomi de cîstig. Untdelemnul si vinul aveau sa ramîna nevatamate, simbolizînd prin aceasta ca prezenta si lucrarea Duhului Sfînt si a Evangheliei aveau sa se mentina nealterate. În locuri tainice, în asezari omenesti izolate pe crestele muntilor sau departe de zarva marilor cetati, în colibe de tarani sau meseriasi, în palate de printi sau între zidurile marilor centre de cultura, Dumnezeu hotarîse totusi ca untdelemnul si vinul sa ramîna nelterate promitînd indirect ca El însusi va veghea asupra lor.
Dar sa privim acum si spre cel de al patrulea cal de culoare galbuie, atacat de paloarea mortii si calarit de acela care se numeste moartea, si care era însotit de locuinta mortilor. Limbajul atît de sugestiv al acestei peceti arata cît de departe urmau sa se înstraineze conducatorii bisericii de spiritul Domnului Christos si al Evangheliei Sale. Ei, care trebuiau sa fie niste slujitori ai vietii lui Christos, niste miresme de viata spre viata, purtau de fapt semnele de recunoastere ale mortii, ale Satanei. Uneltele prin care ei urmau sa lucreze în mijlocul locuitorilor pamîntului nu mai erau Evanghelia pacii, ci sabia; nu hranirea multimilor, ci înfometarea lor; nu vindecarea bolnavilor, ci aducerea asupra lor a tot felul de molime spirituale; nu ocrotirea lor, ci aruncarea lor la fiarele pamîntului.
Folosindu-se de sabie, de starile de mizerie sociala si de forta brutala ca de fiara a popoarelor necrestinate pe care biserica urma sa le foloseasca în executarea decretelor papale, biserica oficiala si apostaziata era vazuta de cer semanînd moartea pe tot cuprinsul lumii ce-i cazuse în stapînire. Asa se face ca în timpul Evului Mediu se estimeaza ca între 50 si 150 milioane de crestini adevarati si-au jertfit viata pe altarul credintei sub mîna violenta a bisericii apostaziate. În alta parte a Apocalipsei, în capitolul 17 cu versetul 6, apostolul Ioan expune vazului tuturor, natural tot în vorbire simbolica, caracterul corupt si criminal al bisericii din timpul calului negru. Iata cum o descrie în capitolul 17: "Pe frunte purta scris un nume, o taina ‘Babilonul cel mare, mama desfrînatelor si spurcaciunilor pamîntului’. Si am vazut pe femeia aceasta îmbatata de sîngele sfintilor si de sîngele mucenicilor lui Iisus.
Cînd am vazut-o, m-am mirat minune mare". Da, îmi închipui cît de uimit trebuie sa fi fost proorocul Ioan cînd a vazut ca tocmai aceea care fusese chemata si aleasa de Iisus sa duca în lume solia dragostei si a pacii, tocmai biserica Sa despre care Iisus promisese ca portile locuintei mortilor nu o vor birui, tocmai ea lucra acum sub conducerea si în spiritul celui rau pentru ca sa semene moartea în lume, ca sa se îmbete cu sîngele sfintilor martiri. De aceea, cînd a rupt Mielul pecetea a cincea, Ioan a vazut si a auzit cum sufletele celor de sub altar, care fusesera junghiati din pricina cuvîntului lui Dumnezeu si din pricina marturisirii pe care o tinusera, strigau acum cu glas tare. Ce anume? Aflam din capitolul 6, începînd de la versetele 10-11: "Pîna cînd Stapîne, Tu, care esti sfînt si adevarat, zabovesti sa judeci si sa razbuni sîngele nostru asupra locuitorilor pamîntului?" Fiecaruia din ei i s-a dat o haina alba si li s-a spus sa se mai odihneasca putina vreme pîna se va împlini numarul tovarasilor lor de slujba si al fratilor lor care aveau sa fie omorîti ca si ei.
Cred ca ati observat cum glasul celor patru fiinte vii care au chemat pe arena profetica cei patru cai simbolici cu calaretii lor se stinge în cer si de pe pamînt se aude acum strigatul sîngelui martirilor ucisi în decursul crudelor persecutii papale. N-ar trebui sa uitam faptul ca acest grup de sapte peceti zugravesc evenimente de pe pamînt si ca în scopul acesta profetia foloseste un limbaj simbolic figurativ. Este evident ca altarul de sub care striga glasul martirilor reprezinta pamîntul pe care acestia au fost omorîti si în care au fost îngropati. Sa ne aducem aminte ca în templul din vechime, de la Ierusalim, existau doua altare – primul era altarul tamîierii, care se afla în prima încapere a sanctuarului numita Sfînta si care era asezat chiar înaintea perdelei care despartea cele doua încaperi ale sanctuarului – Sfînta de Sfînta Sfintelor. Si cum iesim afara din prima încapere, ne aflam în curtea sanctuarului.
Aici se afla cel de al doilea altar, numit altarul pentru arderile de tot, pe care se aduceau jertfele si darurile ce le însoteau. Sîngele animalelor sacrificate era turnat la picioarele altarului pe care erau aduse apoi corpurile lor ca jertfa. Multi crestini de ieri si de azi, atît membri cît si unii pastori, ori de cîte ori aduc în discutie adevarul despre starea omului în moarte, încearca sa se foloseasca de aceste doua versete din Apocalipsa ca sa dovedeasca prin ele ca sfintii martiri ar fi ajuns deja în cer, sau ca macar sufletele lor ar fi ajuns acolo. Dar, permiteti-mi sa va spun ca de fapt nu exista nici un text în Biblie care sa faca dovada ca martirii sînt în ceruri acum cerînd de la Dumnezeu îndurare si razbunarea sîngelui lor.
Sa citim însa mai bine; în versetele amintite nu ni se spune despre martiri ca striga, ci despre sîngele lor ca striga. În Deuteronomul 12, 23 se afla una dintre instructiunile lui Dumnezeu catre poporul Israel cu privire la consumarea de carne de animale. Textul acela suna astfel: "Numai vezi ca nu cumva sa manînci sîngele, caci sîngele este viata, adica sufletul; si sa nu manînci sufletul împreuna cu carnea". Vedeti deci, ca de sub altar nu strigau în realitate niste suflete dezincarnate, ci strigatul simbolic al sufletelor martirilor era de fapt strigatul simbolic al sîngelui martirilor. Ne aducem aminte de cei doi frati Cain si Abel, fiii primei perechi de oameni. Cînd Cain a omorît pe fratele sau Abel, Dumnezeu i-a vorbit lui Cain astfel: "Ce ai facut? Glasul sîngelui fratelui tau striga din pamînt la Mine".
Cînd Europa si-a dat seama de adevarata natura a papalitatii, ca rezultat al reformatiunii protestante, un strigat de razbunare a fost rezultatul logic al schimbarii ce s-a produs în mintile milioanelor de crestini. Aceia pe care biserica îi declarase si îi tratase pîna mai ieri ca fiind niste rataciti, eretici si vrednici sa fie macelariti, acum sosise timpul sa fie onorati ca martiri si sfinti. Ei stateau îmbracati în haine albe, în hainele neprihanirii Domnului Christos, ale meritelor vietii si jertfei Sale sfinte. Acestor martiri încoronati cu onoare, Domnul le vorbeste ca si cum ei ar fi înca în viata, cînd de fapt ei dormeau în tarîna pamîntului. Si Domnul le spune sa mai astepte acolo sub altar înca putina vreme pîna se va întregi numarul tuturor martirilor, aratîndu-le prin aceasta descoperire ca dupa ei, martirii Evului Mediu urmau sa mai fie si alti martiri care sa-si ia locul acolo sub altarul credintei si al adevarului alaturi de ei care strigau în acest ceas important al istoriei.
Aceste cuvinte ale Domnului preziceau o alta scurta perioada de persecutie si martiraj ce urma sa soseasca înaintea marei zile a razbunarii sîngelui tuturor martirilor. Si în timp ce ecoul simbolic al glasului martirilor Evului Mediu se mai auzea înca întrebînd "Pîna cînd Stapîne zabovesti?", Mielul rupe cea de a sasea pecete. Sa citim acum în profetie ce urma sa aiba loc drept urmare a ruperii acelei peceti. Iata ce sta scris la versetele 12 si 13. "Cînd a rupt Mielul pecetea a sasea m-am uitat si iata ca s-a facut un mare cutremur de pamînt. Soarele s-a facut negru ca un sac de par, luna s-a facut toata ca sîngele si stele au cazut din cer pe pamînt cum cad smochinele verzi din pom cînd este scuturat de un vînt puternic". Aceste evenimente nu mai aveau sa fie simbolice ci reale. Ele aveau drept scop sa marcheze în scurgerea timpului începutul vremii sfîrsitului. Iata aici anuntate trei mari semne, trei mari jaloane profetice menite sa trezeasca biserica si lumea din disperare si somnolenta: un mare cutremur de pamînt, o mare întunecime de soare si o mare cadere de stele.
Desi întotdeauna istoria de mai înainte a consemnat astfel de fenomene cosmice, totusi intensitatea si proportia acelora pe care profetia le anunta acum trebuiau sa fie si sa ramîna unice în analele istoriei. Si asa a si fost. Cu aproape 1700 de ani mai tîrziu fata de acea data cînd apostolul Ioan scria Apocalipsa si deci si aceasta viziune, si anume la 1 noembrie 1755, a avut loc primul dintre cele trei semne, teribilul cutremur de la Lisabona care a îngropat sub darîmaturile acelui oras sute de mii de locuitori în nu mai mult de 5 minute. Convulsiile acelui cutremur au fost atît de puternice încît ele au putut sa fie simtite departe pe o arie de 60 de milioane de km. patrati în aproape toata Europa de sud si Africa.
Dupa aceasta calamitate întreaga lume saptamîni si luni în sir traia înca groaza acelor momente catastrofale. Într-o carte ce poarta titlul sugestiv "Primul nostru secol", autorul ei R. M. Deavons, face o descriere a celorlalte doua semne ceresti anuntate de profetie, si anume, marea zi de întunecime si marea cadere de stele. Cei ce au citit aceasta carte si-au putut da seama ca autorul ei nu este preocupat de probleme religioase. În principal, cartea este o lista cu 100 din cel mai importante evenimente din istoria primilor 100 de ani a Statelor Unite, de la anul 1766 la 1866, evenimente însotite de un comentariu. Pentru anul 1780, care eveniment credeti ca a fost ales de domnul Deavons ca fiind cel mai impresionant si mai reprezentativ? A fost tocmai marea întunecime din 19 mai 1780.
"Într-adevar", comenta acel autor, "mii de oameni cumsecade de atunci, au crezut ca în acea zi sosise sfîrsitul tuturor lucrurilor de pe pamînt". Referitor la evenimentul grandios al caderii de stele, domnul Deavons avea sa scrie urmatoarele: "Marete si întinse ploi stelare au fost vazute în diferite locuri în aceste timpuri moderne, însa cea mai minunata si mai întinsa în ce priveste suprafata a fost ploaia de stele de la 13 noembrie 1833 cînd tot firmamentul de deasupra Statelor Unite a fost timp de ore în sir într-o teribila clatinare. Aceasta a fost apoi tema atot stapînitoare a conversatiilor oamenilor de rînd si ale discutiilor cu caracter stiintific timp de saptamîni si luni. Va invit sa mergeti la orice biblioteca publica si sa deschideti o enciclopedie britanica la aceste date si evenimente: cel mai mare cutremur de pamînt, cea mai mare întunecime de soare si cea mai mare cadere de stele. Veti gasi exact datele pe care le-am amintit mai sus.
Cînd ucenicii Domnului Iisus au întrebat odata pe învatatorul lor, "Spune-ne, care va fi semnul venirii Tale si ale sfîrsitului veacului acestuia?", Domnul Iisus, în Evanghelia dupa Luca 21,11.25.25 a prezis urmatoarele: "Pe alocurea vor fi mari cutremure de pamînt. Vor fi semne în soare, în luna si în stele, caci puterile cerurilor vor fi clatinate". Cele trei evenimente cu care începe perioada sfîrsitului celei de a sasea peceti au intrat deja în istorie, apartin acum trecutului. Lumea de azi însa sta pe pragul celui de al patrulea eveniment. În toata lumea azi staruie în mintile oamenilor o teama grea apasatoare, nu atît cu privire la ziua de mîine ci cu privire la cele ce vor veni în curînd. Presimtiri negre la orizont. Oare, la ce sa ne asteptam? Potrivit cu profetia biblica, care niciodata nu a dat gres pentru ca ea a fost totdeauna confirmata de istorie, un singur eveniment major sta la poarta istoriei noastre moderne, numai unul, si acesta este revenirea în glorie a Domnului nostru Iisus Christos. Venirea Domnului Iisus va aduce cu sine rascumpararea celor drepti si credinciosi de pe pamînt si nimicirea celor necredinciosi.
Sa citim si ultimele versete din capitolul 6. În timp ce le citim, va rog sa va întrebati daca are sau nu vreun rost sa fim credinciosi, daca are sau nu vreun rost sa stim ca sîntem în pace, în ascultare si în bune relatii cu Dumnezeu. Iata ce ne spun ultimele versete ale capitolului 6: "Cerul s-a strîns ca o carte de piele pe care o faci sul si toti muntii si toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. împaratii pamîntului, domnitorii, capitanii ostilor, cei bogati si cei puternici, toti robii si toti oamenii slobozi s-au ascuns în pesteri si în stîncile muntilor si ziceau muntilor si stîncilor: ‘Cadeti peste noi si ascundeti-ne de fata Celui ce sade pe scaunul de domnie si de mînia Mielului, caci a venit ziua cea mare a mîniei Lui si cine poate sta în picioare?"
Iisus va veni în curînd. întrebarea care ne confrunta acum pe fiecare este: Cine va putea sta în picioare? Stati si gînditi-va la aceasta solemna întrebare. Va rog însa sa nu va ridicati si sa porniti la drum pe calea unei noi saptamîni fara sa va fi rugat lui Dumnezeu ca sa va dea ocazia sa ne întîlnim si la urmatoarea prelegere unde vom afla mai multe despre acest subiect extraordinar de important, revenirea Domnului Iisus Christos. Eu vreau ca în ziua aceea sa putem sta cu totii în picioare si sa strigam de bucurie: "Aleluia, acesta este Domnul nostru pe care l-am asteptat!" O Doamne, împlineste aceasta rugaciune a inimii noastre în numele si prin meritele Domnului Christos. Amin !
