.
Ne aflam cu studiul nostru din Apocalipsa la viziunea celor sapte trîmbite a carei descriere începe cu capitolul 8 de la versetul 6. Dupa cum am subliniat mai înainte, aceste sapte trîmbite sînt în realitate o rostire divina a sapte avertizari, primele patru avertizari anuntînd caderea a patru judecati divine peste Imperiul Roman de Apus, iar urmatoarele doua anunturi vestind revarsarea judecatilor cerului asupra Imperiului Roman de Rasarit.
Desigur ca întrebarea naturala care apare imediat în mintea celor mai multi dintre noi este: "De ce tocmai Imperiul Roman? Ce legatura are profetia cu acest imperiu? În ce sens se intersecteaza preocuparile divine cu preocuparile unui imperiu pamîntesc?" Pentru a va oferi un raspuns la aceste întrebari consider ca este necesar sa explic lucrurile pornind de la aspectul lor religios. Adevarul absolut al Evangheliei care a fost predicat atît de Domnul Iisus cît si de apostolii Sai a fost acela ca omul nu se poate mîntui pe sine însusi din pacat.
Pentru aceasta este necesara o forta din afara omului, o interventie cu caracter supranatural, care sa realizeze ceea ce omul nu este în stare prin propriile sale puteri, si anume, dezlegarea sa de legaturile pacatului si biruinta deplina asupra lui. În aceasta privinta concluzia pe care Domnul Iisus Christos a subliniat-o fara nici un ocolis prin cuvintele "Despartiti de Mine nu puteti face nimic", aceasta concluzie a fost preluata mai tîrziu de apostoli si asezata într-o concluzie tot atît de categorica, "în nimeni Altul nu este mîntuire, caci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care trebuie sa fim mîntuiti".
Credinta în neprihanirea meritelor jertfei Domnului Christos este deci singura cale de mîntuire a omului. Pe de alta parte, îndreptatirea de sine a fost cauza caderii lui Satana. Aceasta de fapt este doctrina care sta la baza planului Satanei, de a-i abate pe oameni de la credinta în neprihanirea Domnului Iisus, la credinta în mîntuirea prin propriile lor fapte. Cînd oamenii vor ajunge sa respinga mîntuirea numai prin Iisus si se vor lipi de mîntuirea prin faptele lor proprii atunci planul Satanei este realizat iar mîntuirea omului este periclitata. Întoarcerea omului de la Christos spre sine însusi, spre eforturile sale înseamna pierderea vietii vesnice.
Pentru o biserica, aceasta întoarcere si respingere a lui Iisus Christos va avea ca rezultat sigur retragerea Duhului Sfînt de la acea biserica, iar cînd o natiune ajunge sa respinga acest adevar absolut al Evangheliei, atunci acea natiune urmeaza sa fie cucerita si subjugata de o alta natiune mai puternica. Aceasta lectie a trebuit sa fie învatata de monarhul Babilonului antic Nabucodonosor. Cînd el se plimba pe acoperisul palatului împaratesc din Babilon încîntat de privelistea panoramica a Babilonului, de stralucirea cladirilor si parcurilor imperiale, plin de mîndrie a rostit urmatoarele cuvinte: "Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu, prin puterea bogatiei mele si spre slava maretiei mele?" Împaratul însa nu stia ca prabusirea tronului sau era atît de aproape. Raportul cartii lui Daniel consemneaza urmatoarul fapt: "Nu se sfîrsise înca vorba aceasta a împaratului si un glas s-a coborît din cer si i-a zis: "Afla împarate Nebucadnetar ca ti s-a luat împaratia"".
Acelasi adevar avea sa fie învatat din caderea oricarei natiuni care avea sa se ridice pe parcursul secolelor de mai tîrziu. Dumnezeu, prin glasul primelor patru trîmbite vroia sa predea aceeasi lectie si imperiului Roman caruia îi sosise timpul judecatii lui. Roma, care era imperiul universal dominant la data cînd a avut loc prima venire a Domnului Christos fusese în chip minunat binecuvîntata cu cunostinta adevarului Evangheliei. Dar acest imperiu multinational a respins pe Iisus si L-a rastignit.
Cel care a actionat ca reprezentant personal al împaratului Romei si care a rastignit pe Iisus a fost Pilat, guvernatorul Iudeei. Catre mai marii imperiului si catre mai marii natiunii iudaice a fost rostita mai întîi proclamatia învierii Domnului Iisus de catre soldatii care au pazit mormîntul Domnului. Dar atît reprezentantii Romei, cît si conducerea spirituala a natiunii iudaice au respins aceasta solie. În cele din urma Evanghelia a ajuns pîna la Roma. De la împarat si pîna la oamenii de rînd toti au cunoscut glasul Evangheliei în persoana crestinilor, dar putini au ales sa-i dea ascultare. Ei au ales mai degraba sa se distreze pe seama urmasilor lui Christos în circurile romane decît sa primeasca solia Evangheliei lui Iisus. Judecatile pustiitoare ale lui Dumnezeu au cazut mai întîi asupra Ierusalimului si asupra întregii natiuni iudaice. Era în mod natural de asteptat ca sa urmeze la rînd caderea imperiului Romei. Atît Ierusalimul cît si Roma au respins pe Christos, trimisul cerului, singura cale de salvare a omului pacatos.
Prima mare judecata divina care a cazut peste Imperiul Roman de Apus a venit prin mîna lui Alaric, un fost ofiter în armata romana. El s-a unit cu triburile barbare germanice venind dinspre rasarit si le-a condus spre Roma dupa un numar de ani de ravagii prin Europa de rasarit. În anul 408 gotii condusi de Alaric trec Dunarea si apoi ca o grindina coborîta din Alpi se coboara asupra Romei la anul 410. Sunetul primei trîmbite care a zdruncinat imperiul din temelie a fost descris în textul biblic astfel: "îngerul dintîi a sunat din trîmbita. Si a venit grindina si foc amestecat cu sînge care au fost aruncate pe pamînt. Si a treia parte a pamîntului a fost ars, si a treia parte din copaci au fost arsi; si toata iarba verde a fost arsa". Grindina, foc si sînge, o descriere foarte dramatica a teribilului macel ce urma pe oriunde treceau hoardele barbare ale gotilor. Timp de sase zile Roma a cazut în mîinile invadatorilor care distrugeau tot ce le sta în cale si jefuiau tot ce era de aur sau argint. Dupa moartea lui Alaric, la anul 410 sceptrul este preluat de cumnatul sau Adolfus care s-a aliat cu romanii. Acesta si-a însusit purtarea unui general roman si mai tîrziu se casatoreste cu sora împaratului roman Honorius. Astfel, cucerirea Imperiului Roman de catre goti devine completa.
"Al doilea înger", ne spune mai departe profetia, "a sunat din trîmbita. Si ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare. Si a treia parte din mare s-a facut sînge". Puterea militara invadatoare care este asezata de profetie acum în prim plan se deosebea de aceea a gotilor prin faptul ca aceasta avea sa fie resimtita pe ape, mai mult decît pe pamînt. La vremea cînd Honorius, despre care am amintit mai înainte mai era înca împaratul Romei si traia din plin invazia gotilor, vandalii deja îsi facusera aparitia în Spania. Ei erau niste hoarde de barbari care se abatusera din nord-est, si pentru un timp s-au oprit ca pentru o scurta pauza în provinciile de apus ale Romei. La anul 428 teribilul Genseric deveni conducatorul lor. Ambitia lui era fara limite si fara scrupule. Experienta vandalilor în navigatie si desigur, posibilitatea cuceririi Africii i-a determinat sa porneasca la drum. De fapt tinta finala a campaniilor lor era tot Roma. Asa se face ca în iunie anul 455 Genseric si vandalii debarca la gura Tibrului si Roma a fost din nou la bunul plac al barbarilor. Jaful a durat 14 zile si 14 nopti si tot ce avea vreo valoare ce putea sa intre într-un tezaur, fie ca apartinea vreunei familii sau întregii cetati a fost încarcat pe vase si transportat în Cartagina. De aici, din acest fapt istoric avea sa se înscrie în vocabularul multor popoare cuvîntul vandalism. Oriunde debarcau armatele vandale lasau în urma teroare si moarte, jaf si distrugere.
În cele din urma Roma, dupa luni de pregatiri intense, adunînd toate fortele ei militare din rasarit si apus porni spre Africa hotarîta sa invadeze si sa distruga cuibul vandalilor, Cartagina. Curînd aceste armate transportate de 1300 de corabii se aflau sub zidurile Cartaginei. Genseric, vazîndu-se împresurat ceru o pace de 5 zile. Între timp se stîrni pe mare o furtuna teribila si în negura noptii, corabii vandale încarcate cu materiale usor inflamabile au fost conduse în mijlocul flotei romane si parasite prada focului. De la cele cîteva corabii vandale în flacari, focul s-a întins la corabiile flotei romane asa încît din cele 1300 de corabii romane numai 200 de corabii au putut scapa de la prapad. Acesta a fost muntele de foc aprins despre care vorbea profetia, care a fost aruncat în mare si care s-a facut sînge. Cu cîta exactitate s-a împlinit cuvîntul divin!
Dar si al treilea înger a sunat din trîmbita. Si a cazut din cer o stea mare care ardea ca o faclie; a cazut peste a treia parte din rîuri si peste izvoarele apelor. Steaua se chema pelin. Si a treia parte din ape s-au prefacut în pelin; si multi oameni au pierit din pricina apelor, pentru ca fusesera facute amare. În aceasta profetie a celei de a treia trîmbite, cei mai multi comentatori vad în ea o descriere a hunilor, unul dintre cele mai barbare triburi scite care s-au raspîndit de la Volga pîna la Dunare. La un moment dat, Teodosiu, împaratul de rasarit al imperiului, a fost nevoit sa cumpere pacea cu hunii prin platirea unui tribut anual si prin a-l onora pe Atila cu titlul de general. La data aceea cînd pacea a trebuit cumparata cu pret greu de aur, la Roma înca mai exista un senat. Acesta a fost pelinul pe care Roma a fost fortata sa-l bea în frunte cu împaratul ei si cu senatul.
La anul 433 Atila si fratele lui devenira conducatorii barbarilor huni si în tratatul încheiat cu Roma, hunii au dictat toate conditiile pacii, fiecare conditie fiind o insulta fata de maiestatea sa imperiala. Cîteva din aceste conditii sunau astfel: "Pe malurile Dunarii sa se deschida o piata de marfuri scutita de taxe. Tributul anual al Romei catre huni sa fie dublat. O anumita suma de bani sa fie platita drept rascumparare oridecîte ori un sclav roman ar fi scapat de la stapînul sau barbar". Si acum una dintre cele mai grave conditii: "împaratul roman sa renunte la toate tratatele si angajamentele sale încheiate pîna atunci cu vrajmasii hunilor". Cu adevarat ca Roma ajunsese istovita si amarîta de atîta pelin. Ea a trebuit în cele din urma sa-si dea seama ca puterea ei s-a dus si ca mîndri locuitori ai imperiului devenisera obiectul celor mai crude dintre toate barbariile. Una din afirmatiile favorite ale lui Atila era: "Niciodata nu va mai creste iarba pe locul unde picioarele calului meu au trecut vreodata".
Dar, ca un meteor, hunii au disparut din istorie la fel de repede precum au pasit pragul ei. Retras la unul dintre cele trei mari rîuri de hotar ale imperiului, la Dunare, Atila a lasat în urma lui darîmaturi, vieti distruse si cenusa. Atila, regele hunilor a murit în anul 453. Lumina acestei stele denumita de profetie pelin, a stralucit ce-i drept, putina vreme pe firmamentul istoriei Romei însa traiectoria ei a afectat atît de dureros acei putini ani.
Dupa aceasta, al patrulea înger a sunat din trîmbita: "Atunci a fost lovita a treia parte din soare si a treia parte din luna si a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele sa fie întunecata, ziua sa-si piarda a treia parte din lumina ei si noaptea, de asemenea". Dupa cum vedeti în acest cel de al patrulea segment al profetiei, expresia a treia parte, care avea sa afecteze atît corpurile ceresti cît si ziua si noaptea, este foarte izbitoare. Europa, Africa si Asia erau cele trei mari întinderi de pamînt care constituiau pe atunci lumea cunoscuta de oameni. Una din aceste întinderi avea sa treaca printr-o lunga perioada de întuneric, timp în care Iisus, Soarele neprihanirii avea sa fie eclipsat si tinut aproape în întuneric; iar cei doi martori ai lui Dumnezeu, despre care gasim scris la capitolul 11 cu versetul 3, aveau sa prooroceasca îmbracati în sac timp de 1260 de zile sau ani profetici. În capitolul 12 din Apocalipsa din nou gasim despre soare, luna si stele, soarele fiind neprihanirea lui Iisus Christos care face biserica sa fie lumina lumii, luna, reprezentînd cuvîntul lui Dumnezeu, care este temelia pe care biserica a fost zidita, iar cele 12 stele reprezentînd conducerea bisericii Domnului Christos.
În Apocalipsa 1,20 conducatorii celor sapte biserici sînt zugraviti în chip simbolic ca fiind niste stele în mîna Domnului. Ziua Evangheliei se întinde pe o perioada de 2000 de ani. A treia parte din aceasta perioada de 2 000 de ani urma sa fie una dintre cele mai întunecate timpuri din istoria bisericii. Eclipsa profetica a corpurilor ceresti si a timpului avea sa fie partiala. Dar aceasta profetie aplicata la soarta imediata a Imperiului Roman anunta prin cea de a patra trîmbita caderea întunericului, apusul acestui imperiu, al acestui vrajmas al Evangheliei. În anul 476 Odoacru, capetenia hoardelor barbare ostrogote, un alt popor care a batut la poarta Romei, a cerut ca atît numele cît si tronul Imperiului Roman de Apus sa-i fie puse la dispozitie. Senatul roman s-a plecat supus în fata acestei cerinte si Romulus Augustus, ultimul cezar, a acceptat sa renunte la tron.
Astfel, soarele imperiului a apus si odata cu el, consulii si senatul. Luna si stelele aveau sa apuna si ele. Razboaiele barbare care s-au abatut asupra Europei au ramas în istorie ca fiind cele mai crude si sîngeroase razboaie, dar caderea Romei nu s-a datorat neaparat acestor razboaie. Ele au fost judecati divine revarsate peste Roma imperiala, peste cetatea care desi a cunoscut lumina Evangheliei si a auzit vestea mîntuirii lui Iisus a respins oferta cerului la mîntuire, întocmai cum a respins-o si Ierusalimul cu ani mai înainte. În aceasta privinta istoria Romei a fost o confirmare exacta a cuvintelor inspirate ale lui David din Psalmul 7,11-13: "Dumnezeu este un Judecator drept, un Dumnezeu care se mînie în orice vreme. Daca cel rau nu se întoarce la Dumnezeu, Dumnezeu îsi ascute sabia. Îsi încordeaza arcul si îl ocheste, îndreapta asupra lui sageti omorîtoare si arunca sageti arzatoare".
Roma nu s-a întors la Dumnezeu. Dimpotriva, decaderea ei s-a accentuat cu fiecare generatie, cu fiecare cezar. Ea, nu numai ca nu s-a întors spre Dumnezeu, dar a dispus si uciderea a mii de crestini. Un istorician modern, Filip Schaff, vorbind despre decaderea morala a lumii de atunci si despre scopul evenimentelor simbolizate prin cele sapte trîmbite, subliniaza marele adevar: "Cresterea nestavilita a avaritiei, risipa, extravaganta, voluptatea, placerea dupa spectacole, necumpatarea si nelegiuirea, pe scurt, toate viciile pagîne pe care crestinismul pornise sa le stîrpeasca au continuat sa îndrepte atît imperiul cît si pe locuitorii lui cu toata graba spre distrugere si în cele din urma în mîinile necioplite, dar mult mai morale ale unor barbari vajnici.
Nimic altceva decît judecatile divine distrugatoare asupra unei crestinatati doar cu numele, dar de fapt pagînizate, ar fi putut deschide calea spre o regenerare morala a societatii. Trebuia sa apara natiuni noi, natiuni tinere, daca era de dorit ca samînta civilizatiei crestine pregatita în vechiul Imperiu Roman, urma sa prinda radacini puternice si sa rodeasca fructe. Triburile barbare care s-au aruncat în avalanse asupra Romei imperiale au salvat nu numai civilizatia ci si crestinismul. Daca Imperiul Roman ar mai fi durat, crestinismul s-ar fi stricat si mai mult. Dar acel imperiu ca si celelalte mari imperii dinaintea lui, Babilonia, Medo-Persia si Grecia îsi împlinise misiunea sa istorica si acum îi sosise timpul ca sa apuna.
Un alt istorician Huleight, pe care doresc sa-1 citez, vorbind despre primejdia pagînizarii crestinismului, la vremea cînd biserica a fost ridicata la rangul de biserica de stat, dîndu-i-se posibilitatea sa poarte sabia autoritatii civile, declara astfel: "Barbarii au venit nu numai sa pedepseasca Roma, ci, de asemeni, si pentru ca sa primeasca Evanghelia pe care biserica neglijase sa le-o duca". Biserica crestina care ar fi trebuit sa regenereze imperiul si sa duca Evanghelia la barbari nu a împlinit niciuna dintre aceste datorii. Primind înlauntrul ei fara nici o schimbare prealabila acea societate imperiala învechita si cangrenata, biserica a devenit neputincioasa în a mai salva ceva. De aceea, acea societate trebuia sa piara.
Si barbarii, care fusesera neglijati au trebuit sa vina ei însisi ca sa afle Evanghelia si totodata sa pedepseasca si sa nimiceasca o lume pentru a carei vindecare nu se mai gasea nici un leac. O, cît de adevarate sînt aceste cuvinte. Ele însa ma duc cu gîndul la lumea noastra de azi în care traim. Pretutindeni în lume sînt semne vizibile de decadere morala, stari de pacat care striga la cer dupa o judecata imediata. Pretutindeni se vede acea goana nestavilita dupa cîstiguri si risipa, dupa extravaganta si placeri, dupa necumpatare si faradelege. Ce va putea vindeca aceasta lume? Ce o va mai putea salva? Un singur lucru, primirea soliei Evangheliei, întoarcerea la Dumnezeu prin pocainta si trairea unei vieti sfinte, primirea Domnului Iisus Christos ca Mîntuitor si stapîn al vietilor noastre.
Aceasta este de fapt chemarea lui Dumnezeu pentru un timp ca acesta. Acesta este de fapt scopul predicarii noastre, noi dorim sa predicam soliile curate si mîntuitoare ale Evangheliei tuturor acelora care doresc sa fie salvati. Lumea noastra de astazi, cu toate pacatele, abuzurile, nelegiuirile si decaderile ei sta pe pragul judecatii divine, se pregateste pentru secerisul ei. Întrebarea pe care adeseori mi-o pun si vreau sa v-o pun si dumneavoastra este: "Care este de fapt directia vietii mele?" Se îndreapta viata mea si a dumneavoastra spre ziua judecatii si nimicirii noastre împreuna cu aceasta lume sau spre ziua mareata a revenirii Domnului Christos si a izbavirii noastre de pe aceasta planeta ce se rostogoleste vertiginos în spatiu spre capatul istoriei ei. Daca aceasta ar fi ultima zi din viata noastra cum am alege-o s-o traim?
Iubiti cititori, stati putin si gînditi-va la aceasta întrebare. Luati-va timp si analizati lucrurile cît si traiectoria profetica a cuvîntului lui Dumnezeu, si astazi, acum, raspundeti chemarii lui Dumnezeu, dati mîna lui Dumnezeu si invitati pe Iisus si mîntuirea Sa în inimile dumneavoastra. Pregatiti-va astfel pentru ziua cea mare a Domnului. Si Dumnezeu sa va ajute neîntîrziat la toate acestea. Amin!
