.
In prelegerea noastra de astazi sa continuam calatoria noastra spirituala harta celor 7 biserici din Apocalipsape drumul credintei spre biserica Tiatira, cea de a patra biserica crestina locala din cele sapte biserici carora Domnul, în cartea Apocalipsa le trimite cîte o epistola prin pana profetica a apostolului Sau Ioan. Dar sa nu uitam ca, asa cum am subliniat si în celelalte prelegeri, de fapt, calatoria noastra de la o biserica la alta simbolizeaza tocmai experienta bisericii crestine desfasurata în sapte etape, pornind din zilele apostolilor pîna la momentul întoarcerii în slava a Domnului nostru Iisus Christos. Succesiunea acestor sapte epistole cît si a mesajelor divine speciale pentru fiecare din ele, ne da posibilitatea sa privim asupra bisericii cu ochii cu care priveste Domnul Iisus Christos. Biserica Tiatira sta ca un simbol al celei de a patra etapa sau perioada a bisericii crestine universale, biserica Evului Mediu.
Mac Carol, un comentator de seama spune ca aceasta perioada reprezinta timpul suprematiei papale, perioada care a început în secolul 6 cu instalarea pe tronul Romei a primului papa. Filip Mauro, un alt comentator renumit a scris urmatoarele: "Parerea noastra este ca în aceasta epistola catre Tiatira ne este dat sa vdedem începutul acelei capodopere satanice de amagire, de monstruoasa erezie a carei deplina dezvoltare s-a manifestat în romanism." Despre aceeasi perioada, un alt comentator protestant Josef Zeiss, avea sa scrie: "Apoi a urmat perioada Tiatira, o epoca de purpura si glorie pentru preotia corupta si de întuneric pentru adevar, o epoca de dominatie clerica, cînd biserica a uzurpat locul lui Christos, iar martorii lui Iisus erau aruncati în închisori, pusi pe rug sau torturati de inchizitie; o epoca de întronare a profetilor falsi si care avea sa dureze pîna în zilele lui Luther si ale reformatiunii".
Dar iata acum o alta interpretare care apartine unui eminent teolog catolic B. Holzhauser, ale carui comentarii sînt privite cu mult respect de biserica Romano Catolica si considerate ca fiind inspirate. Iata cuvintele lui: "Tiatira, a patra perioada a bisericii, a început atunci cînd caderea Romei pagîne a fost un fapt împlinit. Trupul bisericii, liberat de furia persecutiei, a alunecat de la înalta ei chemare si a îmbratisat luxul". Acest mesaj descopera starea launtrica a bisericii Evului Mediu care s-a întins din secolul 6 pîna în secolul 15. Daca urmeaza sa aplicam acest mesaj celei de a patra biserici, din punct de vedere istoric se poate spune ca între ea si perioada Evului Mediu exista o coincidenta remarcabila, deoarece atît biserica cît si lumea vorbeste despre perioada Evului Mediu. Tiatira se afla la mijlocul celor sapte biserici si de aceea sta ca un simbol al bisericii Evului Mediu.
In aceasta ordine de idei este interesant de notat faptul ca mai toti cercetatorii profetiilor biblice care au trait în epoca reformatiunii au fost aproape în unanimitate de acord ca Roma imperiala a împlinit profetia din cartea lui Daniel de la capitolul 7, care vorbeste despre a patra fiara, iar ca Roma papala a împlinit detaliile aceleiasi profetii despre cornul cel mic. Acelasi acord de pareri este vazut si în ce priveste profetiile despre omul faradelegii, despre care a vorbit apostolul Pavel în 2 Tesaloniceni, cît si în ce priveste profetiile din Apocalipsa 13 care vorbesc despre fiara si a celor din Apocalipsa 17 care vorbesc despre Babilonul mistic, alaturi de profetia despre Izabela, decazuta profeteasa din epistola catre Tiatira. Si acum, voi da citire epistolei Domnului Iisus catre biserica din Tiatira. Aceasta epistola se gaseste în Apoocalipsa 2,18-29:
"Ingerului bisericii din Tiatira scrie-i: "Iata ce zice Fiul lui Dumnezeu care are ochii ca para focului si ale carui picioare sînt ca arama aprinsa, ‘Stiu faptele tale, dragostea ta, credinta ta, slujba ta, rabdarea ta si faptele tale de pe urma, ca sînt mai multe decît cele dintîi. Dar, iata ce am împotriva ta. Tu lasi ca Izabela, femeia aceea care se zice proorocita sa învete si sa amageasca pe robii mei sa se dedea la curvie si sa manînce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme sa se pocaiasca, dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei. Iata ca am s-o arunc bolnava în pat si celor ce preacurvesc cu ea am sa le trimit un necaz mare daca nu se vor pocai de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copiii ei si toate bisericile vor cunoaste ca Eu sînt Cel ce cercetez rarunchii si inima; si voi rasplati fiecaruia din voi dupa faptele lui. Voua însa, tuturor celorlalti din Tiatira, care nu aveti învatatura aceasta si n-ati cunoscut adîncimile Satanei, cum le numesc ei, va zic: "Nu pun peste voi alta greutate, numai tineti cu tarie ce aveti pîna voi veni. Celui ce va birui si celui ce va pazi pîna la sfîrsit lucrarile Mele îi voi da stapînire peste neamuri, le va cîrmui cu un toiag de fier si le va zdrobi ca pe niste vase de lut, cum am primit si eu putere de la Tatal Meu; si-i voi da luceafarul de dimineata. Cine are urechi sa asculte ce zice bisericilor Duhul".
Dupa cum cred ca ati remarcat, aceasta este cea mai lunga epistola din toate cele sapte si ea a fost trimisa tocmai bisericii din cea mai mica si mai neînsemnata din cele sapte cetati, cetatea Tiatira. La data cînd se scria Apocalipsa, Tiatira era un centru comercial foarte prosper. Inscriptii pe care arheologii le-au scos la lumina zilei au descoperit faptul ca Tiatira se falea cu multimea breslelor sale de mestesugari ca aceea a brutarilor, croitorilor, cizmarilor, tesatorilor, vopsitorilor, tinichigiilor, zidarilor si olarilor. Lidia, vînzatoarea de purpura din Filipi, unul din primii convertiti la crestinism din Macedonia, era de fapt din Tiatira. Acest oras prosper în cele ale comertului, avea o comunitate crestina tot atît de prospera. Despre aceasta biserica, Domnul vorbeste în cuvintele cele mai frumoase. "Stiu faptele tale, dragostea ta, credinta ta, slujba ta, rabdarea ta". In aceste cuvinte ale Domnului Christos recunoastem de fapt patru virtuti crestine de seama. Biserica Tiatira nu numai ca rivaliza cu biserica din Efes în ceea ce priveste eforturile sale în slujirea crestina, în activitate, înca, ceva mai mult, Tiatira poseda tocmai acea dragoste dintîi pe care biserica din Efes o pierduse. Totodata, biserica Tiatira a pastrat acea credinta care era în pericol sa se piarda în biserica din Pergam si s-a împartasit cu biserica din Smirna de spiritul de rabdare în încercari, necazuri si prigoana.
Dragoste, credinta, slujire si rabdare. Cu adevarat, biserica Tiatira arata ca o gradina încîntatoare în care înflorisera cele mai atragatoare haruri crestine. Dar lista virtutilor crestine nu s-a încheiat înca: "Faptele tale de pe urma sînt mai multe decît cele dintîi". Tiatira se pare ca a învatat acea lectie pe care crestinii prea adesea o uita, ca viata crestina este o viata de crestere, de progres. Efesul era o biserica în care erau semne vizibile de alunecare de la chemarea ei în timp ce Tiatira pasea înainte cu nadejde. Biserica din Efes aproape ca abandonase dragostea ei dintîi în timp ce faptele de pe urma ale Tiatirei erau mai multe decît cele dintîi si marturiseau despre o iubire neistovita.
Cu care din cele doua biserici se aseamana biserica în care ne gasim fiecare ca membri? Este viata noastra crestina în crestere? De început, poate ca a început bine, dar, creste ea în dragoste, în credinta, în cunostinte si în sfintenie, asa cum ne recomanda Cuvîntul lui Dumnezeu? Crestinii din Tiatira sînt vazuti de Domnul ca fiind în plina dezvoltare, plini de roade. Dar, ce tragic este ca aceeasi epistola care ne descopera virtutile bisericii din Tiatira, ne descopera totodata si compromisurile ei morale. In acea gradina înfloritoare era si o buruiana otravitoare, în corpul acelei biserici atît de sanatos, era ceva care lucra asemenea unui cancer la degradarea vietii spirituale. In mijlocul adunarii era un inamic. "Dar iata ce am împotriva ta, zice Domnul, tu lasi ca Izabela, femeia aceea care se numeste proorocita sa învete si sa amageasca pe robii Mei sa se dedea la curvie si sa manînce din lucrurile jertfite idolilor".
Tiatira manifesta dragoste, credinta, spirit de slujire si rabdare, dar sfintenia nu este amintita între virtutile ei. Tocmai aici era lipsa ei spirituala. Biserica din Tiatira îngaduise unui membru al ei sa învete lucruri stricacioase si, evident, fara sa încerce sa-l opreasca. In aceasta privinta, biserica din Tiatira este în directa opozitie cu cele ce se întîmplau în Efes la aceeasi data. Biserica din Efes nu putea suferi pe cei rai, pe aceia care zic ca sînt apostoli, dar pe care i-a gasit mincinosi. Tiatira avea dragoste, dar tolera raul, pe asa zisa profeteasa. Sfintirea vietii, curatia de caracter, este un alt semn al unui adevarat crestin si al unei adevarate biserici. Sînt azi multe, foarte multe biserici care exceleaza în dragoste, în credinta si în credinciosie, în slujire si în rabdare, în fapte bune si multe altele, dar care în mod vinovat tolereaza în rîndurile ei tot felul de pacate si tot felul de propovaduitori ai pacatului.
Sfintirea vietii, trairea în curatie în gîndire, în vorbire si în fapte, aceasta este voia lui Dumnezeu. "Caci voia lui Dumnezeu este sfintirea voastra; sa va feriti de curvie. Fiecare din voi sa srtie sa-si stapîneasca vasul în sfintenie si cinste. Caci Dumnezeu nu ne-a chemat la necuratie ci la sfintire". Scopul pentru care Dumnezeu ne-a ales pentru mîntuire este sfintirea noastra. In El, adica în Christos, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca sa fim sfinti si fara prihana înaintea Lui. Daca Cel ce ne-a chemat la o viata de sfintire este Dumnezeu, atunci, fiti siguri ca Satana nu va precupeti nici un efort si nici o ocazie de a zadarnici planul lui Dumnezeu în noi. Acolo unde el nu mai poate sa închida gura si sa curme viata crestinilor prin persecutie, acolo unde el nu mai poate propaga ereziile sale, acolo el recurge la strategii mai subtile, la a asalta biserica dinauntru prin necuratie, prin tîrîrea ei în pacate. In centrul acelei stari de poluare morala care începuse sa lucreze înlauntrul bisericii din Tiatira se gasea o femeie cu numele Izabela, sau poate mai degraba, nu o anumita persoana cu numele acesta, ci în sens simbolic, o grupare, un fel de bisericuta formata din membri a caror viata morala lasa mult de dorit, care propovaduiau în rîndul bisericii compromisul cu lumea pagîna, pentru ca astfel biserica sa-si poata largi rîndurile ei si sa-si asigura totodata si prosperitatea ei materiala.
In vremea apostolilor cînd neamurile care au ascultat Evanghelia au fost lasate sa intre în biserica pe baza acelorasi conditii ca si iudeii, atunci prin hotarîrea Consiliului apostolic de la Ierusalim, în doua privinta cei veniti dintre neamuri erau atentionati în mod deosebit, si anume sa se fereasca de lucrurile jertfite idolilor si de curvie. Tocmai acestea erau punctele de compromis pe care falsa proorocita Izabela cauta sa le strecoare acum în rîndurile bisericii. Numele Izabelei este semnificativ în aceasta privinta. El face referire, ca si numele de Balaam, la o persoana din istoria Vechiului Testament. Izabela fusese fiica regelui Sidonului si sotia împaratului Ahab, împaratul regatului de nord al lui Israel. Pacatul ei a fost acela ca a adus cu sine în Israel zeitatile ei pagîne, Baal si Astartea, alaturi de alti zei mai putin însemnati pe care i-a introdus în serviciile de cult de la templu. Dupa ce mai întîi a omorît pe preotii Domnului, ea a angajat o ceata de 850 de preoti pagîni, care atît prin exemplu, cît si prin învatatura, au tîrît aproape întreaga natiune a lui Israel în cea mai neagra imoralitate si decadere.
Evident ca acea profeteasa din Tiatira, noua Izabela, cauta sa seduca pe membri bisericii în a întoarce spatele adevaratei închinari, prin a mînca din lucrurile jertfite idolilor si prin desfrîu. Veti întreba poate, pe ce cale? Dupa cum se stie din istorie, fiecare breasla de mestesugari avea zeul ei în cinstea caruia erau rezervate în timpul anului zile de sarbatoare, de festivaluri si de ospete care, mai toate se sfîrseau prin orgii în cinstea acelei zeitati. Acea proorocita din Tiatira si urmasii ei se faleau ca ei au o întelegere mai înalta a lucrurilor si a experientelor vietii. Ca si curentul filozofic al gnosticismului care avea sa apara în biserica mai tîrziu, urmatii Izabelei din biserica Tiatira pretindeau ca au sapat mai adînc în tainele credintei, fapt pentru care au dobîndit o întelegere mai deosebita decît aceea a masei crestinilor. Ei pozau a fi aristocratia spirituala a bisericii, elita favorizata.
Dar adîncimile întelepciunii la care ei pretindeau ca au ajuns Domnul le declara fara nici un ocolis ca fiind adîncimile Satanei, nu ale lui Dumnezeu. Intrebarea era si este: "Poate un crestin adevarat sa ia parte la distractiile, la sarbatorile, la ospetele sau chefurile celor din afara bisericii? Puteau ei sa participe la ospetele la care hrana ce urmau sa o consume fusese închinata zeului breslei lor?" Evident, în Tiatira lucrurile nu erau chiar atît de simple si poate ca aceasta este problema multora dintre crestinii de astazi care stau între rude necrestine, sau sînt asociati cu parteneri de afaceri necrestini sau au în cercul lor intim oameni cu preocupari straine de Dumnezeu.
Vedeti, în Tiatira daca un comerciant sau un meserias crestin, membru al vreunei bresle sau asociatii ar fi participat la sarbatorile zeului patron al acelei bresle, el si-ar fi putut asigura cum nu se poate mai bine interesele sale materiale si bunul mers al afacerilor lui în acea cetate. Gînditi-va ce ar fi însemnat acum pentru un astfel de breslas sa refuze a participa la sarbatorile si ospetele breslei lui. Desigur ca aceasta ar fi însemnat sinucidere financiara, faliment si în curînd acel meserias avea sa ajunga un sarac printre saracii cetatii. Ce era de ales? Aceasta este si problema noastra; ce avem noi de ales? Noi trebuie mereu sa alegem între Iisus si lume, între adîncul bogatiei si întelepciunii lui Dumnezeu si adîncimile Satanei, între ascultarea de poruncile lui Dumnezeu si ascultarea de poruncile oamenilor, între avantajele si favorurile lumii, ale rudelor, prietenilor, partenerilor de afaceri si privilegiul prieteniei si partasiei cu Iisus.
Dar daca aplicam acum cele scrise în epistola catre Tiatira la perioada Tiatira a istoriei bisericii crestine, atunci numele lui Izabela este cel mai potrivit simbol pentru a zugravi felul în care sistemul religios pagîn a pervertit crestinismul Evului Mediu. Cu cît biserica a patruns mai mult în teritoriile pagîne, cu atît ea s-a pagînizat mai mult, pasind astfel pe calea pe care profetia biblica de mai tîrziu avea s-o numeasca "Babilonul cel mare, mama curvelor si spurcaciunilor pamîntului". Simbolica Izabela s-a numit pe sine profeteasa. Aceasta este si pretentia acelei biserici pentru care Izabela este un simbol. Deoarece slujba unui profet este o slujba religioasa, atunci Izabela în epistola catre Tiatira este simbolul unui sistem religios apostaziat.
Este bine cunoscut din rapoartele istoriei ca papalitatea a pretins întotdeauna inspiratie si calauzire divina, mergînd pîna la masura infailibilitatii. Ea s-a numit pe sine detinatoarea tainelor lui Dumnezeu. Ea s-a zugravit pe cine în postura unei femei, numindu-se mama crestinatatii. Izabela din istoria Vechiului Testament a fost grabnica în a varsa sîngele profetilor lui Dumnezeu. Pe tot parcursul persecutiei ei neobosite, 7000 de credinciosi piosi din Israel care nu au vrut sa-si plece genunchiul înaintea lui Baal au trebuie sa se ascunda la munti si sa se ascunda în pesteri si vagauni. Pe capul profetului Ilie a fost pus un pret mare. Tot asa, si în perioada în care a domnit Izabela cea simbolica a fost un timp de persecutie pentru copiii lui Dumnezeu. Pentru trei ani si jumatate în tara lui Israel a fost seceta si viata amara. Acela a fost evul mediu întunecat al istoriei lui Israel. Acei ani de seceta s-au sfîrsit prin reforma spirituala condusa de Ilie, Elisei, Iehu si altii. Aceasta reformatiune avea sa fie completata si încheiata în timpurile apostolice.
Tot asa si Izabela simbolica a dominat lumea si a persecutat pe cei credinciosi un timp de trei ani si jumatate de zile profetice, echivalent cu 1260 de ani calendaristici, care a fost cu adevarat un timp de seceta spirituala si de întuneric. valdenzi in muntiIn timpul acesta, poporul credincios al lui Dumnezeu a trebuit sa fuga la munti si în vagaunile pamîntului, pentru ca sa se ascunda de prigonitori. Milioane de martiri si-au adus vietile lor pe altarul credintei si al adevarului ca o jertfa, preferind sa urmeze calea cea strîmta a ascultarii de Dumnezeu decît sa se alature gloatelor pentru a da ascultare acelei puteri apostaziate. Si acesti trei ani si jumatate aveau sa se încheie în ceea ce a ramas în istorie cu numele de marea reformatiune protestanta a secolului 16, care si ea la rîndul ei urma sa fie completata în marea miscare de redesteptare a secolului 19.
Aceasta reformatiune începuta în spirit de protest fata de învataturile si practicile unei biserici apostaziate, pagînizate, a fost în realitate un strigat divin pentru întreaga crestinatate, un strigat de a se separa fata de toti aceia care au înlaturat glasul lui Dumnezeu si au dat ascultare glasului bisericii. Inapoi la Dumnezeu, înapoi la Biblie; despartire de lume, despartire de tot ce este pacat! Acest strigat trebuie sa rasune astazi din nou în toate bisericile crestine. O chemare la o viata sfînta trebuie sa se rosteasca de la toate amvoanele. Aceasta este chemarea dintotdeauna a lui Dumnezeu care ne spune: "Fiti sfinti caci Eu sînt sfînt".
Fie ca acest apel al lui Dumnezeu sa ne trezeasca constiinta si sa alegem chiar astazi sa ne întoarcem la Dumnezeu pentru a trai o viata sfînta. Fie ca Domnul sa-ti ajute si tie iubite prietene, la aceasta, prin harul Sau si prin puterea Duhului Sau cel Sfînt. Amin!
