Solie pentru o biserica dezgustatoare (II)

.
      Am ajuns în prelegerea trecuta la ultima parte a capitolului 3 din Apocalipsa, la epistola Domnului Iisus catre biserica Sa din Laodicea. Aceasta este ultima biserica dintr-un numar de sapte biserici carora Domnul a ales sa le trimeata, fiecareia în parte, cîte o epistola cu o solie speciala. Cele sapte biserici reprezinta întreaga istorie a bisericii crestine într-o continua desfasurare pe parcursul a sapte perioade istorice distincte, începînd de la vremea apostolilor si pîna la vremea sfîrsitului. Daca Laodicea este ultima biserica din cele sapte, aceasta înseamna ca ea sta ca o reprezentare a ultimei perioade din istoria crestinismului, înseamna ca ea este un simbol al crestinilor din ultima generatie, un simbol al nostru. Cunoscînd lucrul acesta înseamna ca atunci cînd citim si aprofundam întelesul cuvintelor pe care Iisus le adreseaza acestei biserici, atunci cele cuprinse în epistola Sa stau ca o marturie a starilor de fapt a conditiei spirituale si morale care caracterizeaza epoca noastra. Întrebarea este: "Ne intereseaza oare sa stim care este adevarata noastra stare spirituala? Vrem noi sa ne privim cu ochii cu care ne priveste Domnul Iisus? Vrem noi sa acceptam ca El sa ne descopere adevarul cu privire la religia noastra personala, cu privire la umblarea noastra pe calea credintei?"

       Atunci, ascultati va rog, cuvintele Domnului Iisus. Iata ce ne spune El: "Stiu faptele tale, ca nu esti nici rece nici în clocot. O, daca ai fi rece sau în clocot; dar fiindca esti caldicel, nici rece nici în clocot, am sa te vars din gura Mea, pentru ca zici sînt bogat, m-am îmbogatit si nu duc lipsa de nimic, si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol". O apa încropita, caldicica, este rezultatul unui amestec de apa rece cu apa fierbinte, sau poate rezultatul unei ape care între timp ori a pierdut, ori a cîstigat ceva temperatura, dar nu atît de mult încît sa devina cu totul rece, sau cu totul fierbinte. În sens religios, apa încropita este cel mai potrivit simbol al acelui amestec de crestinism fierbinte si viata lumeasca, ceea ce da nastere în final la un crestinism încropit, ceva dezgustator pentru Iisus. Bisericile crestine din vremea sfîrsitului împreuna cu gloatele lor de membri în starea lor de încropire stau undeva la limita dintre Christos si lumea aceasta.

      Crestinii de azi sînt suficient de religiosi pentru a nu se lepada definitiv de numele Mîntuitorului lor, dar în acelasi timp sînt prea lumesti ca sa poata lua o pozitie ferma, vizibila, de paartea adevarurilor Sale. Azi, Iisus vede în biserica Sa multa pretentie, multa înfumurare, multe impresii false de prosperitate, de spiritualitate, de credinciosie sau de harnicie, si prea putin din ceea ce înseamna a fi un crestin adevarat, un adevarat urmas al Domnului Christos. Faptele pline de lauda ale bisericii Sale sînt destule, dar ele sînt lipsite de credinta. Marturisirea publica a credintei este la tot pasul, din abundenta, dar fara sa fie însotita de o viata spirituala corespunzatoare, de o traire sfînta, neprihanita. Ce este cel mai tragic în viata celor mai multi crestini este faptul ca placerile lumii traiesc la un loc cu darnicia crestina, cu abnegatia pentru cauza Domnului si cu dorinta dupa o viata înalta cu Dumnezeu.

     Biserica este în parte rece si în parte fierbinte; în parte este a lui Christos si în parte apartinînd lumii. Compromisurile ei cu lumea au racit caldura dragostei si consacrarii ei si drept urmare aproape toti cei ce pasesc azi pragul bisericii, ca un rezultat al faptului ca Evanghelia a cîstigat si a înflacarat inima lor, dupa un timp ajung sa se acomodeze temperaturii celor mai vechi din biserica, devenind în cele din urma si ei niste încropiti spirituali. Din solia Sa catre biserica din Laodicea, tragem concluzia ca Iisus ar prefera sa ne vada ori cu totul reci, or cu totul fierbinti, dar în nici un caz caldicei, încropiti. Dar, v-ati întrebat vreodata de ce nu poate suferi Domnul starea noastra de încropire? El nu o poate suferi pentru ca în primul rînd un crestin cu inima încropita este cel mai dificil material pe care El îl poate prelucra. Un crestin încropit este cu inima împartita, un crestin destul de moale în lupta contra pacatului, destul de comod în a jertfi totul pe altarul lui Dumnezeu si destul de dispus de a da ascultare si altui glas decît acela al Domnului Christos.

      Convingerile unui crestin încropit sînt destul de elastice, încît la un moment dat pe terenul inimii lui pot fi gasite chiar convingeri contradictorii. Multumit cu starea lui, fara nici o umbra de disperare sau îndoiala cu privire la siguranta mîntuirii sale, crestinul încropit este aproape de cer, dar în acelasi timp, primejdios de aproape si de lume. Ce poate face Iisus cu un astfel de urmas, cu un astfel de martor al carui material spiritual este lipsit de tarie de caracter, de statornicie, de fermitate în convingeri. În al doilea rînd, Iisus uraste starea de încropeala pentru ca aceasta este starea care paralizeaza orice efort în sens pozitiv. De cîte ori nu am explicat esecurile noastre spirituale tocmai pentru ca nu am depus toate eforturile necesare; si nu am depus aceste eforturi pentru ca nu am încercat nici pe jumatate sa le depunem.

      Ce s-ar întîmpla cu o armata care, fiind în preajma luptei decisive, ar spune comandantilor ei: "Dorim si ne place sa purtam aceste uniforma militare, ne place mîncarea pe care o primim, ne place ca dormim cît trebuie, ne-ar place si instructia, cu conditia ca vremea sa nu fie nici prea calda, nici prea rece; nici prea umeda si nici prea uscata. Sîntem dispusi sa facem marsuri, dar cu conditia ca sa nu fie prea obositoare; acceptam în final sa luptam daca pozitia pe care o detinem nu este atît de periculoasa si daca dusmanul cu care avem de luptat nu va opune prea multa rezistenta. O astfel de atitudine, ne dam seama, ar putea schimba chiar si cea mai buna armata într-o armata de învinsi. O astfel de atitudine ar paraliza si ar jefui chiar si pe cei mai vajnici luptatori de coroana de biruitori. Iar Iisus doreste azi ca fiecare urmas al Sau sa fie un erou al cauzei Sale. Datoria vietii unui crestin este dubla: aceea de a trai o viata sfînta, asemenea vietii Domnului Christos si a conduce si pe alti oameni la Christos. Aceasta nu cere de la noi cine stie ce înalte cunostinte teologice, sau cine stie ce capacitati extraordinare, ci ne cere în mod sigur straduinte serioase, o pasiune vie, un fel de foc înlauntrul acelui crestin.

      Într-un sat se afla un batrîn care era stiut de toti oamenii, ca fiind înca din tineretea lui un necredincios, un ateist înrait. El niciodata nu a trecut pragul nici al bisericii sale în care se nascuse si fusese botezat fara stirea si consimtamîntul sau pe cînd era prea mic si nici al vreuneia din celelalte doua biserici Evanghelice care mai erau în acel sat. Dar într-o noapte paznicii satului au dat alarma. Una din biserici era în flacari. Dupa cum era de asteptat, tot satul s-a pus în miscare si fiecare era acolo ca sa dea o mîna de ajutor sa stinga focul. S-a întîmplat ca printre toti oamenii, si chiar între primii din aceia care carau galetile de apa din mîna în mîna sa fie si badea Gheorghe, ateul satului. Si badea Gheorghe lucra cu nadejde. Trecînd pe lînga el prezbiterul bisericii l-a remarcat si l-a salutat nu fara destul de multa mirare. "Hei, bade Gheorghe, aceasta este prima data cînd te vad si eu la biserica". "Da", a raspuns badea Gheorghe, "pentru ca acum este prima data cînd aceasta biserica este în flacari". O cladire care arde totdeauna va atrage privirea si eforturile oamenilor de a stinge focul. Un om înflacarat pentru o cauza este cel mai interesant subiect la care privirea tuturor se va simti atrasa. O biserica înflacarata de dragostea lui Iisus si de cauza Sa va fi o biserica care va atrage nu numai privirea, ci chiar si prezenta si viata chiar si a ateilor.

      Biserica Laodicea încetase sa mai fie în flacari. Zelul ei, pasiunea ei pentru Christos fusesera stinse de placerea de bani, de haine, de viata comoda, de placerile pentru lumea de acum. Si în cele din urma, Iisus priveste la crestinii zilelor noastre cu dezgust, pentru încropirea lor, pentru ca datorita acestei stari de încropire ei dau o marturie falsa, deformata despre Sine. Cînd El a fost printre noi, la un moment dat, cu ocazia curatirii templului, Iisus a spus despre Sine urmatoarele: "Rîvna pentru Casa Ta ma consuma". El a fost stapînit de un zel atît de aprins pentru Dumnezeu si planurile Lui divine cu aceasta lume încît azi ar fi extrem de dezamagit si s-ar simti tradat sa încredinteze acele planuri în mîinile unor oameni stapîniti doar de jumatate de zel din cît a avut El.

     Zelul Sau a fost atît de aprins încît El chiar Si-a asumat riscul ca lumea sa-L considere ca iesit din minti. El a ales sa paseasca pe drumul Golgotei atunci cînd se afla înca în primavara vietii. Poate ca de multe ori l-am reprezentat gresit pe Iisus înaintea altora, dar niciodata nu a fost mai deplina acea gresita reprezentare, niciodata nu a fost mai tragida decît atunci cînd am pretins ca sîntem ai lui Iisus si totusi ne-am dovedit lipsiti de pasiune, de interes pentru El, sau ne-am dovedit oameni cu inima împartita între El si lume. În scurt, Iisus uraste starea noastra de încropire pentru ca aceasta stare descopera un caracter, un material sufletesc pe care El nu-l poate prelucra, pentru ca o asemenea stare nu poate folosi cauzei Sale si pentru ca o biserica încropita da o marturie deformata despre El între oamenii din aceasta generatie. Care este solia Domnului Iisus pentru o astfel de biserica încropita si doar pe jumatate a Lui? Oricît de lipsita de speranta ar parea aceasta biserica si oricît de amenintator ar suna cuvintele Sale "am sa te vars din gura Mea", totusi în Iisus, atîta timp cît va mai fi har din partea Lui noi vom putea gasi întotdeauna o speranta.

      De aceea si El rosteste apelul Sau calduros catre toti crestinii acestei generatii: "Fii plin de rîvna dar si pocaieste-te!" Ca prim pas în vederea schimbarii starii noastre de încropire în acea stare de credinta vie si fierbinte, este acela de a sta fata în fata cu noi însine si a admite realitatea asa cum o vede Domnul Iisus. El ne vede ca fiind niste ticalosi în umblarea noastra cu El în timp ce noi ne vedem ca fiind niste crestini de valoare; El ne vede nenorociti, într-o stare jalnica, de plîns, în timp ce noi ne laudam cu ceea ce am realizat pentru cauza lui Iisus; El ne declara saraci în cele spirituale, iar noi spunem ca niciodata nu a fost biserica mai înstarita, mai cu dare de mîna si mai bogata în fapte de credinta; Iisus ne vede orbi, orbiti de propriile noastre impresii despre noi însine, orbiti de falsele straluciri ale lumii, orbiti de mîndria noastra, în timp ce noi declaram despre noi însine ca vedem, ca sîntem clari în toate privintele, ca nu mai avem nevoie sa fim învatati, sa fim condusi ca niste copii; si în final, Iisus ne vede goi din punct de vedere spiritual, fara haina neprihanirii Sale, în timp ce noi, privind la hainele îndreptatirii de sine, la faptele noastre bune, speram ca prin ele vom cuceri cerul.      

      Starea noastra de încropire este rezultatul de fapt al multumirii de sine, iar aceasta multumire de sine se datoreaza faptului ca noi privim la noi însine dintr-un unghi total diferit decît Iisus. Noi privim la latura materiala a vietii bisericii si tot ceea ce vedem ne încînta privirea, ne sporeste încrederea în noi însine si ne face sa credem ca nu ducem lipsa de nimic. Misionari trimisi în toate colturile lumii, case de editura în orice tara, spitale, universitati, localuri de biserica de o tinuta moderna si bine mobilate, coruri superbe, pastori talentati si milioane de închinatori. Însa Domnul Iisus priveste la biserica Sa din punct de vedere spiritual si îsi da seama ca duce lipsa de toate cele necesare mîntuirii, de toate cele ce numai El ar putea oferi bisericii Sale. Deci, ca prim pas, noi trebuie sa acceptam realitatea asa cum o vede Domnul Iisus.

      Al doilea pas este nu numai acela de a ne vedea cum sîntem în realitate ci si cum ar trebui si am putea sa fim. Noi nu trebuie sa continuam a trai în aceeasi conditie spirituala de ticalosi, nenorociti, saraci, orbi si goi. De aceea Iisus ne invita, ne da sfatul "Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatit prin foc, haine albe ca sa te îmbraci cu ele si sa nu ti se vada rusinea goliciunii tale si doctorie pentru ochi, ca sa-ti ungi ochii si sa vezi. Aurul pe care Iisus îl ofera azi bisericii Sale este aurul adevarurilor Sale mîntuitoare, aurul credintei, aurul dragostei. Prima cauza a saraciei spirituale a crestinilor moderni este atitudinea lor fata de adevarurile Sfintelor Scripturi. Bisericile de azi se lauda ca au adevarul, ca au toata lumina si ca nu duc lipsa de nimic, în timp ce pe paginile Sfintelor Scripturi zac înca multe adevaruri nedescoperite, necercetate sau neluate în seama.

      De aici si credinta saraca a celor mai multi crestini de azi. Caci credinta vine în urma auzirii si auzirea vine din Cuvîntul lui Dumnezeu. Cînd va veni Fiul Omului va gasi El credinta pe pamînt? Cuvîntul divin ne avertizeaza ca în preajma revenirii Domnului Iisus credinta va fi la cea mai joasa cota. Multii se vor lepada de ea în timp ce cei mai multi vor trai o credinta de forma, doar cu numele. În acelasi timp însa, cel neprihanit va trai prin credinta, prin acea credinta pe care o asteapta o mare rasplatire. Saracia bisericii Sale de azi Iisus doreste sa o înlocuiasca cu aurul adevarului, al credintei si al dragostei. Dragostea este prima roada a lucrarii Duhului Sfînt în viata unui credincios. Acea dragoste care începuse sa se piarda în perioada bisericii Efes si care parea sa fi fost recîstigata definitiv în perioada Filadelfia, trebuie recîstigata pe deplin în zilele noastre.

      Dragoste fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Dragostea fata de Dumnezeu, manifestata prin pazirea poruncilor Lui si dragostea fata de aproapele, manifestata prin fapte de iubire dezinteresata, iubire ce clocoteste, iubire neprefacuta. Iisus ne mai aseaza la dispozitie si haine albe, minunatul vesmînt nepatat al neprihanirii Sale. Aceasta este haina de nunta a bisericii, a miresei Domnului Christos. în haina propriilor noastre fapte, noi sîntem expusi rusinii tuturor. Toti pot sa vada goliciunea afirmatiilor noastre, goliciunea credintei noastre si a trairii noastre. Dar îmbracati cu Christos, acoperiti cu haina propriei Sale vieti, adica traind cum a trait El, noi putem oferi lumii întregi în propria noastra persoana o imagine vie, clara, curata si sfînta a lui Iisus. Haina alba a neprihanirii Sale nu va fi data acelora care cu buna stiinta continua sa traiasca în pacat. Si ea va acoperi numai pe acela care se pocaieste de orice pacat si îl paraseste cu dezgust.

      Alifia pe care Domnul Iisus o ofera bisericii Sale este darul extraordinar al Duhului Sfînt, Acela care ne ofera ochii orbiti si ne conduce în tot adevarul. Aceasta ungere spirituala a fost secretul succesului Domnului Christos si a ucenicilor Sai de pe vremuri. Dumnezeu a uns cu Duhul Sfînt si cu putere pe Iisus din Nazaret, pe vremuri si El va face si azi acelasi lucru cu urmasii lui Iisus din Nazaret. Ochii nostri spirituali sînt constiinta noastra care trebuie sa cada si sa discearna lucrurile lui Dumnezeu, sa discearna ispitele si amagirile celui rau, sa discearna adevarul.

     Marea noastra nevoie ca biserica a Domnului Christos este ungerea de sus a Duhului Sfînt ca pregatire pentru o noua revarsare de putere, ca aceea din ziua Cincizecimii în vederea încheierii lucrarii lui Dumnezeu. Daca solia catre biserica din Laodicea este bine înteleasa si acceptata din toata inima, daca sfatul martorului credincios si adevarat este primit si împlinit, aceasta solie va aduce o schimbare a atitudinii Domnului fata de biserica Sa si va pregati ramasita pentru momentul întîlnirii ei cu Iisus. "Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia pe care-i iubesc.

      Cu adevarat, solia Domnului Iisus pentru Laodicea este o dovada a iubirii Sale fata de noi. El ne descopera starea noastra reala. El refuza sa ne flateze sau sa ne mîngîie cu vorbe dulci pentru ca nu doreste sa ne încurajeze în acel spirit distrugator de multumire de sine, ci El vrea sa ne aduca la pocainta. El ne vede înselati de propriile noastre pareri si calcule, dar cinstiti. Vedeti, El nu ne acuza de ipocrizie, ci de nestiinta. El ne zice "Si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac orb si gol". Pacatul ignorantei cinstite este totdeauna iertat si curatit cu toata graba si bucuria de Dumnezeu. Si El mai stie ca un om cinstit va accepta totdeauna sfaturile Sale si se va pocai atunci cînd i se descopera adevarul si i se face cunoscuta greseala. Vamesul care s-a urcat sa se închine la templui, era pacatos, ce-i drept, dar un pacatos cinstit si sincer. Si Dumnezeu i-a ascultat rugaciunea si l-a eliberat de orice vinovatie.

       Iisus este dispus si astazi, ca si pe vremuri, sa ne primeasca asa cum sîntem si sa ne libereze de orice povara a pacatelor, sa ne dezlege de orice falsa încredere în noi însine. De aceea El ne spune: "Iata, Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine". Ca toate celelalte sase epistole ale Domnului Iisus, si aceasta catre biserica din Laodicea este adresata bisericii, pastorilor si membrilor ei. Dar întotdeauna, apelul Domnului Iisus este personal. "Daca aude cineva glasul Meu", "cine are urechi de auzit sa auda".

      Este datoria fiecarui crestin sa dea ascultare glasului Domnului Iisus. Credinta este un act individual, personal. Fiecare om trebuie sa asculte chemarea lui Dumnezeu pentru sine, sa se pocaiasca pentru sine, sa fie zelos, plin de rîvna pentru propria sa mîntuire.

      Acum, istoria mîntuirii a ajuns la ultimul ei punct, sîntem la cina de seara si Iisus sta înca în afara usii bisericii Sale. Nu stiu daca biserica mea sau a dumneavoastra va deschide în cele din urma Domnulu Christos usa, dar eu doresc sa fac lucrul acesta; eu doresc sa-L invit pe Domnul Iisus în viata mea, în inima mea si sa împartasesc ultimele clipe ale istoriei cu El. Dupa cina se va coborî noaptea. Se va încheia ziua ocaziei mele, ziua mîntuirii mele. Vreau, de aceea, prietene drag care citesti acest comentariu, fie ca esti sau nu crestin si indiferent care este numele bisericii în care te afli, vreau sa te invit sa deschizi chiar acum inima ta Domnului Iisus. El te asteapta. El înca sta afara. Deschide si spune-i: "Vino Doamne Iisuse, iata, asez întreaga mea viata la dispozitia Ta, la îndemîna lucrarii Tale transformatoare, mîntuitoare.

      Daca tu si eu îl vom pofti înlauntrul vietilor noastre si-L vom accepta ca stapîn, Iisus ne promite ca în ziua revenirii Sale, cînd ne va stramuta în împaratia slavei Sale ne va da fiecaruia un loc alaturi de El pe scaunul Sau de domnie. Aceasta fagaduinta însa este numai pentru cei biruitori. Numai acela care va birui propria sa mîndrie, propria sa multumire de sine si acel spirit firesc de a se opune glasului Sfînt, acela care va birui placerea de a trai o viata împartita între Dumnezeu si lume, numai acela care va întrona pe Iisus în inima sa, numai acela va avea parte sa stea cu Iisus pe tronul slavei Sale. Fie ca sa raspunzi chiar acum glasului duios al lui Iisus si în ziua slavita a intrarii în împaratia Sa sa luam împreuna loc lînga El lînga scaunul Sau de domnie. Sînt sigur ca aceasta este si dorinta ta, de aceea Dumnezeu sâ-ti ajute sa o vezi împlinita, atît cu tine cît si cu toti cei dragi ai tai. Amin!