.
Asa cum stim, între Satana si Iisus s-a pornit de mult un razboi care înca nu s-a sfîrsit. Dar acest razboi se apropie cu grabire de deznodamîntul lui. El a început în cer la tronul lui Dumnezeu si a fost transferat apoi pe pamînt. Dupa cum spuneam, în acest razboi nu se aude zaganitul armelor, ci este un razboi ideologic. Punctul de conflict este, cine trebuie sa primeasca ascultarea – Iisus sau Satana. Cine trebuie sa fie domn si stapîn peste viata noastra, ale carui principii de guvernare sînt drepte si vrednice de urmat – principiile legii lui Dumnezeu, sau principiile razvratirii, anarhiei si lepadarii oricarei ascultari de Dumnezeu? Din punctul de vedere al cerului, acest razboi este încheiat deja.
Atunci cînd sus, pe crucea Golgotei Mîntuitorul nostru iubit Iisus Christos a rostit cuvintele: "S-a sfîrsit", acele cuvinte au pronuntat de fapt biruinta definitiva si categorica a lui Iisus împotriva arhivrajmasului Sau. Atunci, în ceruri, asa dupa cum ne spune proorocul Ioan în Apocalipsa 12,10: "Am auzit un glas tare care zicea: ‘Acum a venit mîntuirea, puterea si împaratia Dumnezeului nostru si stapînirea Christosului Lui, pentru ca pîrîsul fratilor nostri, care zi si noapte îi pîra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos’". Acesta a fost strigatul de biruinta al cerului asupra lui Satana. De aici înainte cerul urma sa fie zavorit înaintea acestui dusman. El nu mai avea acces la tronul lui Dumnezeu.
De aici înainte, tot ce mai putea face Satana era sa-si concentreze toata atentia, toate planurile lui viclene si criminale si toata furia sa asupra acestei planete, asupra pamîntului nostru. De aceea si profetia exclama cu consternare în versetul 12, urmatoarele cuvinte: "Vai de voi pamînt si mare, caci diavolul s-a coborît la voi cuprins de o mînie mare, fiindca stie ca are putina vreme". Cataclisme, razboaie, boli, foamete, revolte, accidente, dureri, lacrimi si moarte, sînt arme din arsenalul Satanei, sînt opera lui, rodul gîndurilor lui cu care s-a coborît la noi, sînt dovada cea mai vadita a rezultatelor la care duce sistemul lui de guvernare. Prin toate aceste nenorociri, aceste descarcari ale furiei sale, el nu urmareste altceva decît sa surprinda pe oameni nepregatiti si sa-i coboare în mormînt mai înainte ca acele victime sa fi reusit sa ia o decizie de a trece de partea lui Iisus Christos.
Acesta este, asa cum am spus, un razboi ideologic si ca în orice razboi de acest gen, materialul cel mai de pret este omul, capitalul uman. Satana are nevoie de oameni si Iisus Christos are nevoie de oameni. Pe de o parte Satana are nevoie de cît mai multi oameni pe care sa-i atraga de partea sa în revolta contra guvernarii lui Dumnezeu, contra legii Sale. Iisus, pe de alta parte, în iubirea Sa pentru neamul omenesc, pentru noi pentru care El a platit un pret de rascumparare asa de costisitor, este de asemeni în cautare de oameni. El este în cautare nu numai de oameni pe care sa-i salveze din ghiarele Satanei, ci totodata de oameni care sînt hotarîti în aceste zile decisive sa stea de partea Sa si a poruncilor Sale, sa lupte împreuna cu El.
Adevaratul punct de conflict în aceasta ultima mare înclestare dintre Iisus si Satana, si care va împarti omenirea ultimei generatii în doua clase distincte, va fi ascultarea sau neascultarea de poruncile lui Dumnezeu. În aceasta privinta cuvîntul cu care se încheie capitolul 12 este foarte semnificativ si în acelasi timp extreme de solemn si serios. El ne atrage atentia asupra adevaratului punct de conflict. Este vorba de versetul 17 care spune astfel: "Si balaurul, mîniat pe femeie s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus Christos". Observati, pazirea poruncilor lui Dumnezeu este ceea ce deranjeaza la culme pe Satana! Pazirea poruncilor lui Dumnezeu este ceea ce provoaca pe Satana la razboi contra credinciosilor din ultima generatie denumiti aici în profetia citita "ramasita semintei femeii".
Daca femeia este simbolul generic în profetie pentru biserica adevarata din toate timpurile, atunci ramasita semintei ei trebuie sa fie adevaratii credinciosi sau urmasi ai bisericii din ultima generatie. Semnele de recunoastere ale acestor bravi luptatori ai crucii Domnului sînt foarte clare, sînt foarte vizibile. Sa le retinem: pazirea poruncilor lui Dumnezeu si sustinerea marturiei lui Iisus. În ceea ce priveste ceilalti crestini din aceasta generatie, Satana se deranjeaza prea putin. Pentru ce ar porni razboi contra lor atîta timp cît acesti crestini sînt preocupati de lumea de azi, de tiparele ei, de interesele ei lumesti, de afacerile si placerile nesabuite ale acestui veac, atîta timp cît acesti crestini sînt foarte interesati sa pazeasca traditiile si învataturile bisericilor lor si nu poruncile lui Dumnezeu si marturia lui Iisus? Satana nu vede nici un motiv de neliniste, nici un motiv de lupta contra lor.
Acele biserici se bucura azi de pace, prosperitate, fast si popularitate în ochii lumii. În aceasta privinta nu este nimic de mirare. Lumea iubeste ce este al ei. Pentru ce ar stîrni Satana prigoana împotriva unor crestini de acest fel? Dar, ia sa arate vreo biserica interes pentru pazirea cu sfintenie a poruncilor lui Dumnezeu, ia sa învete si sa traiasca membri acestei biserici pocainta si trairea cu evlavie a legii divine. Atunci Satana va identifica imediat în acestia pe dusmanii lui de moarte si va porni razboi împotriva lor.
În anii mei de activitate în rîndurile Adventistilor de Ziua a Saptea am vazut de nenumarate ori aceasta scena. Membri de curînd veniti în biserica intrînd imediat în focul luptei devenind imediat tinta atacurilor celui rau în familie, între rude, la locul de munca, în armata sau între vecini. Cu foarte mici exceptii, întrebarea tuturor era: "De ce, de ce ni se întîmpla toate acestea? De ce aceasta împotrivire?" Ce cuvinte de mîngîiere si de pace le-as fi putut rosti si ar fi fost suficiente sa le redea încrederea cînd nu au gresit nici drumul si nici biserica? Desigur ca în acele clipe, cele mai bune cuvinte am gasit ca erau tocmai acelea care îi ajutau sa înteleaga si sa interpreteze corect realitatile cu care ei erau confruntati.
Aproape fara deosebire, textele biblice care puteau aduce lumina deplina acelor suflete încercate, erau tocmai cele din Apocalipsa 12,12.17 pe care le-am citat deja, si în care ni se spune clar ca Satana s-a coborît la noi cuprins de o mînie mare si ca Satana s-a dus sa faca razboi cu ramasita bisericii lui Dumnezeu tocmai cu aceia care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus. Pe lînga aceste versete din Apocalipsa obisnuiam sa mai adaug si cuvintele inspirate ale apostolului Pavel din 2 Timotei 3,12: "De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie în Christos Iisus vor fi prigoniti". Cine vor fi deci cei prigoniti? Cei ce voiesc sa traiasca în evlavie. Cei ce s-au hotarît sa pazeasca cu sfintenie poruncile lui Dumnezeu. De fapt prigoana a fost soarta bisericii lui Christos înca de la începuturile ei. Cînd Satana a vazut ca nu e chip sa nimiceasca pe Fiul lui Dumnezeu, atunci si-a concentrat toate energiile sale în a distruge pe Iisus întruchipat în biserica Sa.
Iata ce ne spune mai departe profetia din capitolul 12 de la versetul 13 la 16: "Cînd s-a vazut balaurul aruncat pe pamînt, a început sa urmareasca pe femeia care nascuse copilul de parte barbateasca. Si cele doua aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii ca sa zboare cu ele în pustie în locul ei unde este hranita o vreme, vremi si jumatatea unei vremi departe de fata sarpelui". As vrea sa intercalez aici si versetul 6, care spune astfel: "Si femeia a fugit în pustie într-un loc pregatit de Dumnezeu ca sa fie hranita acolo 1260 de zile". "Atunci sarpele a aruncat din gura apa ca un rîu, dupa femeie, ca s-o ia rîul. Dar pamîntul a dat ajutor femeii, pamîntul si-a deschis gura si a înghitit rîul pe care-l aruncase balaurul din gura". Imaginati-va un vultur care zboara departe de furia sarpelui. Fara îndoiala ca aripile, în cazul acesta, prezinta un real avantaj.
Scriitorii Vechiului Testament adeseori au facut din aripile vulturului un simbol al protectiei speciale a lui Dumnezeu. Cele trei vremi si jumatate, sau 1260 de zile cît a trebuit ca femeia sa stea în pustie, reprezinta în simbolistica Bibliei un numar de 1260 de ani calendaristici. Pustia reprezinta o zona geografica unde viata omului este confruntata cu tot felul de privatiuni, greutati si primejdii. Hrana, adapostul si poate chiar si apa sînt greu de gasit si daca mai adaugam la acestea si primejdia atacurilor din partea animalelor salbatice ne dam seama ca pustia nu e un loc de dorit. Dar în sine, pustia poate sa asigure scapare de dusmani. Aceasta prezicere a fost în mod literal traita de biserica Domului Christos în timpul celor 1260 de ani de suprematie si persecutie papala care au durat de la anul 538 D.Hr. si pîna la anul 1798.
În acesti 1260 de ani grupe mari de crestini valdenzi, albigenzi, hughenoti care au dorit sa pazeasca poruncile lui Dumnezeu în locul poruncilor bisericii oficiale, sa tina Evanghelia curata a Domnului si nu Evanghelia ratacitoare a învataturilor omenesti, si-au gasit refugiul în ascunzatorile padurilor si muntilor, printre crestele înzapezite ale muntilor în vecinatatea vulturilor. Dar balaurul însetat dupa sîngele adevaratilor crestini a aruncat dupa femeie apa din gura lui, ca un rîu, cu scopul de a o îneca. În scrierile Vechiului Testament revarsarile mari de apa sînt un simbol al unor mari încercari, primejdii, sau forte distrugatoare reprezentate de niste armate invadatoare. Asa s-a si întîmplat. Armatele scaunului papal pornisera vînatoarea crestinilor.
Totodata acele ape care s-au revarsat ca un rîu din gura balaurului pot sa stea ca un simbol al potopului de nelegiuiri si de doctrine false prin care balaurul spera sa înece adevarul curat al Sfintelor Scripturi. Apostolul Ioan se foloseste de imaginea unor ape multe totodata, pentru a descrie prin ele multimi de popoare si natiuni. Dar pamîntul si-a deschis gura si a înghitit acele ape. Pamîntul de aici în contrast cu apa, reprezinta zone terestre nepopulate sau salbatice, aceste zone fiind niste regiuni departate de marile aglomeratii omenesti de civilizatie.
Ajutorul pe care pamîntul l-a dat femeii reprezinta refugiul pe care miile de crestini persecutati ai Europei ce se gasea sub dominatia papala, l-au gasit pe terenurile virgine ale Americii de Nord de acum 200 de ani. Timp de 1260 de ani biserica lui Iisus, adevaratii Sai credinciosi au fost persecutati. De atunci si pîna azi au trecut zeci de ani de pace. Biserica care altadata fusese persecutoare si-a luat azi o înfatisare smerita, nevinovata, cumsecade si parca usor jenata de a mai privi la faptele ei din trecut. În acelasi timp, bisericile de odinioara credincioase si persecutate, luptatoare si biruitoare, au uitat ca au un vrajmas cuprins de o mînie mare, au uitat ca au de dus o lupta si au uitat ca au o chemare si doar putina vreme la dispozitie pentru a aduce la îndeplinire chemarea lor în lume. Un climat de pace, de înfratire, de ecumenism caracterizeaza relatiile dintre biserici. Toata lumea pare sa fi uitat de razboaiele sfinte de ieri, de vînatoarea ereticilor, de flacarile rugurilor sau de întunericul închisorilor.
Traim într-o lume pluralista dispusa sa accepte orice idee, orice doctrina, orice directie filozofica si orice stil de viata. Ici si colo pe glob, în zone ateiste sau pagîne vedem uneori cum se ridica din cînd în cînd vîlvataile persecutiei. Dar, în general lumea pare sa fi uitat de asa ceva. Curînd însa, pe scena lumii va iesi în luminile rampei adevarata biserica a lui Iisus, adevaratii pazitori ai legii lui Dumnezeu, adevaratii martori ai lui Iisus Christos. Si atunci, ochii nostri vor descoperi din nou adevarurile profetiei pe care am studiat-o acum. "Si balaurul mîniat pe femeie s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus Christos".
Acelasi lucru sublinia si Ellen White, acest profet al timpului sfîrsitului în cartea sa Strabatînd veacurile: "Marele conflict dintre adevar si minciuna este batalia finala asupra controversei privind legea lui Dumnezeu". Dupa cum ati observat, biserica ramasitei nu numai ca se ridica în a apara cele zece porunci ale lui Dumnezeu, ea nu numai ca avertizeaza lumea împotriva calcarii acestor porunci, ea nu numai ca le înalta în fata lumii la adevarata lor valoare; biserica ramasitei le si pazeste. Biserica ramasitei, asemenea Domnului Iisus Christos, se prezinta în fata lumii cu aceleasi cuvinte: "Iata-Ma ca vin; în sulul cartii este scris despre Mine. Vreau sa fac voia Ta Dumnezeule si legea Ta este în fundul inimii Mele".
Porunca a patra din legea celor zece porunci ne vorbeste despre pazirea Sîmbetei, a saptea zi a saptamînii, ca semn al puterii creatoare a lui Dumnezeu într-o lume în care nimeni nu mai tine cont de aceasta porunca. Desigur ca nu ne va fi greu deloc sa identificam care este adevarata biserica a ramasitei din toata puzderia de biserici care ocupa azi scena religioasa a lumii.
Adevarata întrebare care se pune acum din ce în ce mai insistent este: Exista vreo legatura între Evanghelie si pazirea celor zece porunci? Majoritatea crestinilor marturisesc ca au fost cîstigati de Evanghelie, dar atunci cînd vin fata în fata cu problema pazirii poruncilor lui Dumnezeu si mai ales cu chestiunea pazirii adevaratului Sabat, ei vorbesc cu convingere, si unii chiar cu multa îndrazneala împotriva poruncilor lui Dumnezeu. Ei marturisesc ca au primit o Evanghelie a slobozeniei în care Iisus i-ar fi dezlegat de pazirea poruncilor Sale. Ei dezleaga astfel pazirea legii lui Dumnezeu de Evanghelie. Dar, sa ne îndreptam privirea spre capitolul 14 din Apocalipsa pe care-l vom studia într-un capitol viitor.
Desi anticipez putin, vreau sa citez din acest capitol numai 2 versete, versetele 6 si 12. Vreau sa va fac cunostinta cu adevarata Evanghelie si cu adevaratul ei efect. Aici profetul vede o grupa de trei îngeri trimisi din cer cu o misiune si cu o solie speciala catre locuitorii pamîntului din ultima generatie. Primul verset (versetul 6) reprezinta o parte a soliei primului înger, iar al doilea verset (vers. 12), reprezinta rezultatul lucrarii celor trei îngeri, rezultatul soliilor lor. Dar iata ce spune versetul 6: "Si am vazut un alt înger care zbura prin Mijlocul cerului cu o Evanghelie vesnica pentru ca s-o vesteasca locuitorilor pamîntului". Si iata acum si versetul cu care se încheie lucrarea si soliile celor trei îngeri, versetul 12: "Aici este rabdarea sfintilor care pazesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Isus".
De ce am amintit aceste doua versete? Pentru ca sa fac dovada ca Evanghelia si poruncile lui Dumnezeu sînt strîns legate, sînt de nedespartit. Vestirea Evangheliei vesnice pe întreg pamîntul în zilele sfîrsitului va avea drept rezultat formarea acelei biserici a ramasitei care se remarca prin pazirea poruncilor lui Dumnezeu. Astfel, pazirea poruncilor poate sa fie privita ca fiind rodul predicarii Evangheliei vesnice printre oameni. Acolo unde oamenii spun ca au primit Evanghelia, însa fara pazirea poruncilor, fara pazirea Sabatului, atunci se prea poate ca Evanghelia care le-a fost predicata si pe care ei au primit-o cu sinceritate, sa nu fi fost Evanghelia cea vesnica, ci o Evanghelie de obîrsie omeneasca. Caci, ne dam seama acum ca daca Evanghelia care i-a adus la pocainta ar fi fost acea Evanghelie vesnica, neaparat ca aceasta ar fi adus în viata lor drept urmare si pazirea poruncilor lui Dumnezeu.
Un alt semn clar de identificare a adevaratului popor al ramasitei este tinerea marturiei lui Iisus. Dar, ce este în fond aceasta marturie a lui Iisus? în Apocalipsa 19,10 gasim raspunsul: "Caci marturia lui Iisus este duhul proorociei". Duhul proorociei este unul din multiplele daruri pe care Duhul Sfînt le-a revarsat peste biserica ramasitei. El este cel mai însemnat dar. Prin acest dar duhovnicesc, spiritual, ramasita a primit marturii directe din partea cerului, prin intermediul unui mesager pamîntesc si acest mesager a fost Ellen G. White.
Multi oameni sinceri si deschisi în fata glasului lui Dumnezeu, care pîna la un timp nu au cunoscut nimic nici despre ea si nici despre natura chemarii si lucrarii ei în cadrul bisericii ramasitei, dupa ce au citit scrierile ei inspirate s-au simtit obligati sa declare: Cu adevarat, aceasta femeie a fost un sol al Domnului, un glas profetic pentru vremea noastra. Scrierile ei sînt azi la loc de cinste în biserica ramasitei. Contrariul a ceea ce vrajmasii ramasitei au scornit, cei ce pazesc poruncile si tin marturia lui Iisus n-au facut din scrierile ei profetice un fel de a doua Biblie si nici nu le-au asezat mai presus de Biblie, ci ele au fost si sînt pîna azi privite ca fiind un ajutor, o unealta divina în vederea orientarii noastre spre o viata sfînta de umblare cu Iisus Christos si în vederea formarii unui caracter asemenea caracterului marelui nostru Domn si Mîntuitor Isus Christos. Paza poruncilor si marturia lui Iisus întocmai ca o busola ne conduc direct spre tinta, spre identificarea adevaratului popor al lui Dumnezeu.
În aceste zile atît de solemne si atît de importante pentru ultima mare lupta dintre Iisus si Satana, Domnul Iisus vrea sa conteze pe fiecare din noi. El are nevoie de mine si de dumneavoastra. Prin pozitia pe care noi o vom lua fata de legea Sa, fata de Sabatul Sau, fata de marturiile Sale, noi alegem de fapt sa stam ori de partea lui Iisus ori de partea vrajmasului lui Iisus si al mîntuirii noastre. Aceasta este de fapt întrebarea tuturor întrebarilor: De partea cui ne vom aseza? Eu, deja am ales, si stiu ca n-am gresit directia. În urma cu ani de zile am cautat dupa aceasta biserica a ramasitei folosindu-ma de semnele de recunoastere pe care Biblia mi le-a pus la îndemîna, si pot sa spun, laudat sa fie Domnul pentru aceasta descoperire. Cu adevarat, aceasta este cea mai mare descoperire a timpului nostru, de aceea în aceasta clipa va invit în numele Domnului nostru Iisus Christos: Prindeti ocazia de aur a cerului si intrati cît mai curînd în biserica ramasitei. Iisus va asteapta. Iisus are nevoie de dumneavoastra. Succesul cauzei Sale depinde de prezenta noastra în aceasta lupta alaturi de El. Amin!
